Încă din primele zile ale religiei creștine, momentul înserării și al apusului de soare erau marcate de o rugăciune de mulțumire adusă lui Dumnezeu, pentru binefacerile primite în timpul zilei.

În cadrul acestei rugăciuni era aprinsă o lumină și adusă în mijlocul adunării, simbolizând pe Hristos, Lumina lumii. Acest moment a fost dezvoltat în slujba vecerniei, care era oficiată la momentul apusului de soare. După dezvoltarea tipicului bisericesc și apariția mai multor slujbe, vecernia nu mai era oficiată ca la început, la momentul înserării. Din acest motiv, Părinții Bisericii au rânduit ca, în cazurile în care vecernia este oficiată la altă oră decât la cea obișnuită, să se oficieze la ora înserării o rânduială de vecernie prescurtată – urmând ca, în cazul privegherii, vecernia să fie săvârșită în toată desfășurarea ei. Astfel, au apărut în cultul liturgic noțiunile de vecernie mică și vecernie mare.

Această deosebire se poate observa cel mai bine în rânduiala din mănăstirile mari, săvârșită sâmbătă seara: la ora 16.00 este oficiată vecernia mică, iar în cadrul unei slujbe mai dezvoltate se oficiază vecernia mare.

Vecernia mare se săvârșește în ajunul duminicilor, al sărbătorilor împărăteşti şi la sărbătorile sfinţilor cu prăznuire. Este cea mai cunoscută rânduială şi cea mai des folosită. Vecernia mică are o rânduială mai scurtă, fiind o prescurtare a celei mari.

În afară de aceste două situații, cultul liturgic ortodox păstrează și o rânduială de vecernie, numită a „zilelor de rând”. Săvârșită în timpul săptămânii, când nu este prăznuită o sărbătoare sau un sfânt cu ținere, această vecernie păstrează structura și momentele importante ale vecerniei mari, fiind slujită într-o stare de simplitate și de liniște duhovnicească.