De fapt nu este deloc așa. De data aceasta sunt vizați Apostolii. Alegerea lor, cum este astăzi în prim-planul lecturii, reacțiile lor, modul în care s-au constituit ca Echipă. Este ceea ce unii chiar uită azi crezând că simpla parcurgere de examene și obținere de diplomă îți acordă credit la o profesie a cărei lucrare este, în mare parte, nevăzută. Sau prea puțin văzută fără privirea aceea care vede „dincolo de orice dincoace”. De altfel istoria propusă prin lectura Apostolului din cadrul Liturghiei este cea a Faptelor Apostolilor (astăzi s-a citit textul din Fapte 2, 22-38) și poate că nu ar fi rău, din când în când măcar, preoții să insiste și pe tâlcuirea unor fapte real istorice precum cele prezentate de această carte de istorie. Nu de lata dar tot mai des sunt glasuri care neagă istoricitatea Bisericii și rădăcinii ei din Înviere negând astfel izvoare istorice clare, limpezite în timp. Mult ai clare decât fața nevăzută a Lunii în care unii credeau cu obstinație că este altfel decât cea văzută... Hristos nu are nimic de ascuns în ce privește Biserica sa și rostul ei în lume. Doar că pentru a-i înțelege mesajul aroganța culturii nu e suficientă. 

Evanghelia celei de a treia zile, miercurea, este o chemare. O chemare care cuprinde oameni obișnuiți, fără un CV performant duhovnicește. Hristos nu face un concurs de angajare când și cheamă oamenii la ucenicie. Vede disponibilitate, inteligență și fidelitate unde noi nu prea surprindem nimic. Ori ni se par insuficiente. Mai întâi sunt doi ucenici ai lui Ioan Botezătorul, de care aminteam că ne este pus la inimă în Lunea Paștilor, cărora acesta le mărturisește direct că Acesta Care trece pe lângă ei este Mielul lui Dumnezeu! aceștia îl caută, urmându-L îndeaproape până când îi întreabă: „Ce căutați?” iar ei îi vădesc că nu Îl caută ca pe un ce (lucru ori obiect) ci ca pe un Cine (persoană) de care să își lege viața. Și chiar o fac. Unul dintre ei este Andrei, frate cu Simon ce se va chema Petru. Lui se adaugă, a doua zi, Filip pe care Domnul îl cheamă simplu: „Vino după Mine!” Și Filip găsește pe Natanael pe care Hristos îl „topește” în cuvintele „iată cu adevărat un israelit în care nu este vicleșug” și îl recompune ca Apostol vădindu-i un lucru neașteptat, o cunoaștere pe care Dumnezeu o are despre el și despre care, bănuim, nimeni altul nu știa. Vedem cum se încarcă de sens ideea de „urmare a lui Hristos”. Ucenicii lui Ioan Botezătorul vin după El apoi cheamă pe alții în timp ce și El cheamă. Dar cert este o chemare nu o dezbatere deschisă pe seama dumnezeirii și nici despre planurile de viitor ale unei comunități. Nu e nimic din democratizarea secularizată în care își scaldă unii visele dar nici din închistarea deloc obiectivă a celor care nefiind legați de harul Împărăției nici nu o pot propune altora oricât ar fi aceia de vrednici. Unde nu e chemare nu poate să se nască Echipă. Și unde nu se simte ucenicie la Hristos chemarea capătă, dureros, gest de manipulare. Evanghelia acesta nu are nimic din festivismul intrării la un curs despre Dumnezeu-Omul și misiunea Sa. De altfel oamenii aceștia chemați de Hristos în a-i fi ucenici vor trage greu pentru acesta. Nu mă refer aici doar la drumuri și frig și foame și umiliri publice. Le va fi greu, teribil de greu, să-l înțeleagă uneori. Petru, de departe cel mai prezent dintre ei în descrierile Evangheliei, trece de la credința călcării pe ape la necredința momentului dimineții cântate de cocoș dar nimeni nu-l poate judeca pentru asta. Pocăința lui e opusă oricărei reacții la care ne-am aștepta, surprinde plăcut și mântuitor. Asta dovedește că un Ucenic adevărat al lui Hristos oferă exemple demne și când greșește, când pocăiește, când asumă. 

Ascunsul din Evanghelii este Iuda. Nu știm nimic sau mai nimic despre el. Îl bănuim mai degrabă lipit de Echipă. Un băiat din cartierul ierusalimitean în care a copilărit Iisus pe când mergea la bunici, lângă Vitezda. Casa lui stă de secole mărturie că acoperă o gură de iad. Până astăzi se trece cu pași repezi pe lângă ea. Indiferent de religie. Figura lui este asemănătoare cu aceluia care își scuză nesimțirea prin nesimțire. Care crede că i se cuvine totul, inclusiv obrăznicia fără limite împotriva discretei și fragilei iubiri a lui Hristos. Refuză iertarea prin aceea că el crede că numai el și-o poate acorda. Prin moarte. O moarte opusă celei de pe Cruce. Care, sunt sigur, ar fi asumat și păcatul său spălându-l în Sângele Iubirii. Doar că el a hotărât ce crede că e mai corect pentru el. și astăzi mai stă atârnat încă de mișeliile trădării umane ca de niște maluri putrede ale omeniei căzute. 

Chemarea Apostolilor este o invitație să înțelegem cum se crește în Duhul Sfânt când îl urmezi pe Hristos. Care nu, nu oferă din prima zi soluții la toate și nici nu urcă pe cruce de cum ii vede pe Ucenici emoționați de chemare. Klaus Keneth amintea mereu că avem un Dumnezeu Profesionist. Construiește cu migală, e Semănătorul cu răbdare care nu grăbește rodul. Prima lecție este dată lui Natanael și nouă. Entuziasmat de „intimitatea” mărturisirii lui Hristos ucenicul este pus în banca învățării cu tandrețe dar și cu hotărâre: „Pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Și i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului”. Le vestește o Împărăție nu o stare de bine. Le umple inima cu Har nu doar cu știință. Cel mai probabil iudele lipsesc până la sfârșitul veacurilor de la această primă întâlnire cu El.