Luni am început lectura Evangheliei de la Liturghie cu Ioan Botezătorul și chipul său limpezit în apa Iordanului. Suntem în primul Sabat duhovnicesc de după Înviere, și Biserica ne așază la îndemână același chip. Bărbat al misiunii și mărturiei, Ioan nu confundă lucrurile și nici locurile. Dialogul surprins de celălalt Ioan, Evanghelistul, mă face să cred că numai dacă a fost martor clipei l-a putut înregistra cu o asemenea acuratețe de sens. Iisus și ucenicii vin în Iudeea. Stătea acolo și boteza – asta o subliniez numai din dorința de a le aduce aminte unora că și Iisus e botezător, deci modelul lui Ioan nu e unicul de urmat cu obstinație – așa cum o făcea și Ioan în Enom, aproape de Salim. Loc cu ape multe. E clar că Ioan știa ce urmează, dar continuă să își ducă viața sa obișnuită. 

Ucenicii se ceartă cu un iudeu asupra curățirii. Ținta oricărui ritual legat de Dumnezeu aceasta era Curățirea. De unde și nevoia de „ape multe” ori întreaga rețea de scăldători care împânzeau Ierusalimul. Ucenicii lui Ioan sunt oarecum iritați. Iisus, pe malul celălalt, boteza: „Iată, El botează și toți se duc la El!” – pare că supărarea lor are acoperire în fapte. Omul Acela le fura „mușterii”. Nu prea conta în ochii ucenicilor că Ioan mărturisise despre El, ci că El copia parcă misiunea lui Rabbi al lor. Ioan e lucid. Le mărturisește, mai întâi, ceea ce orice comentator de pe tușa credinței ar trebui să știe: Nu poate un om să ia nimic dacă nu i s-a dat lui din Cer! Cu alte cuvinte, orice misiune în care se mărturisește Împărăția Cerurilor și pocăința pentru accesul în ea – cheile propovăduirii care trecuseră de la Ioan la Domnul Hristos – nu poate fi doar darul minții ori teluricului. E din cer. Și ține de referința fundamentală la plinirea cerească a vieții. 

Apoi vine cea mai frumoasă mărturie despre Iisus Hristos: „Voi înșivă îmi sunteți martori că am zis: Nu sunt eu Hristos, ci sunt trimis înaintea Lui. Cel care are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă și ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci, această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”. Bucuria smereniei dinaintea adevărului că dumnezeu este Viu. Îmi pare că prin aceste cuvinte Ioan Botezătorul ne pune la inima cea mai de preț dintre trăsăturile oricărui lucrător în via Domnului Hristos. Ba, aș îndrăzni, a oricărui lider de comunitate ori țară. Aceste cuvinte: „Acela trebuie să crească, pentru ca eu să mă micșorez” ar trebui scrise pe acoladele oricărei deveniri și pe arcele de rezistență ale oricărei construcții de misiune și viață. Nu există om de vocație reală care să gândească altfel. Când ești prieten cu Mirele Hristos, nu ai niciun gând de ne-bucurie cu privire la împlinirea misiunii. Bucuria face parte din vocație, din modul în care Mirele Hristos așază în chemare și răspunsul împlinirii. 

În episodul acesta din Enom, îl admir tare pe Ioan că își temperează ucenicii deschizându-le inima spre bucurie. Ce spune el e simplu. Când e vorba de Împărăția lui Dumnezeu, nu există concurență. El, Rabbi al lor, este fericit în bucuria de a asculta Mirele despre care tot el a mărturisit că este Mielul lui Dumnezeu venit să ridice păcatele lumii. 

Ioan Botezătorul prevedea ce avea să i se întâmple și, mai mult, știa ce avea să pătimească Hristosul. Marți, de altfel, pe calea spre Emaus, ni s-a confirmat că Dumnezeu-Omul nu merge ca un inconștient la Cruce. Merge ca Unul care știe și împlinește porunca Tatălui. Crucea nu este o întâmplare în viața Mântuitorului. Așa cum am cântat aseară, în Vecernie, la Stihoavnă: „Suitu-Te-ai pe Cruce, Iisuse, Cel Ce Te-ai pogorât din cer; venit-ai la moarte, Viața cea fără de moarte; către cel din întuneric Lumina cea adevărat, către cei căzuți Învierea tuturor. Cel ce ești luminarea și Mântuitorul nostru, slavă Ție”. E împlinire unei Chemări. Care, nu, nu este spre moarte, ci spre Înviere. 

Ioan încheie lecția sa despre smerenia liderului de grup cu aceste cuvinte: „Cel Ce vine de Sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ, pământesc este și de pe pământ grăiește. Cel Ce vine din Cer este deasupra tuturor. Și ce a văzut și a auzit, aceea mărturisește, dar mărturia Lui nu o primește nimeni. Cine a primit mărturia Lui, a pecetluit că Dumnezeu este adevărat”. Este fixarea unui orizont de împlinire și a unei deschideri spre Cer a misiunii Celui pe care, repet, îl desemnase ca pe Acela care ridică păcatele lumii. Or asta nu se putea numai din cuvinte și fraze, oricât de frumoase ar fi ele. 

Propovăduirea Împărăției nu ține doar de vorbărie și de schimburi de replici acide. În Hristos nu ne dăm deștepți, că dă prost tare. Cine este prietenul Mirelui nu se dă mire și nu face prilej de îngâmfare din curăția Mirelui-Prieten. E bucuros că Îl are, că Îi îngăduie să fie parte integrantă din bucurie. 

Teribilă imaginea acesta lui Ioan care, prin astfel de cuvinte, îi pregătește pe ucenici pentru tot ce va urma. În viața lui și în viața lor, deopotrivă. El scade și știe. Misiunea lui e împlinită. A vestit, a așteptat, a văzut, a botezat, a auzit și apoi a vestit iarăși. Evanghelia acesta ne este pusă la îndemână citirii în pragul Duminicii Tomei ca să știm, o dată în plus, că pe Crucea Golgotei S-a răstignit Mesia ca un Mire pentru mireasa Lui. Iar mireasa izvorâtă din coasta Trupului Său este Biserica. Ioan Botezătorul este și Înaintevestitorul Bisericii pe care o vede ca pe o Mireasă a Mântuitorului. Când Duhul Sfânt se pogoară la Cincizecime confirmă pe Ioan și, prin el, pe toți cei care așteptau din veac Împărăția lui Dumnezeu.