Ideea de viață viitoare este strâns legată de ideea de veșnicie și de nemurirea sufletului. Veșni­cia este un timp ce nu are nici început nici sfârșit și care, prin urmare, nu are nici trecut nici viitor, ci numai prezentul, care este constant și nemutabil.

Veșnicia nu este timp. Această concepție de veșni­cie nu se raportează decât la Dumnezeu singur. Cât pentru om, veșnicia pentru el începe în pântecele mamei sale unde primește existența sa nesfârșită, „suflarea de viață și s-a făcut omul cu suflet viu”, „spre nestricăciune, după chipul ființei Sale l-a făcut pe om”, ce-l face nemuritor. Astfel, după învățătura Bisericii noastre Ortodoxe, nemurirea sufletului stă în unitatea ființei sale, în păstrarea individualității sale și a conștiinței de sine însuși (Arhimandritul Antonie, Rector al Academiei eclesiastice din Kiev, „Teologia Dogmatică”).

Veșnicia, pentru om, are trei perioade distincte:

– în prima perioadă a veșniciei, care este viața în sânul mamei, se țese pentru veșnicie trupul, omul dinafară;

– în a doua perioadă a veșniciei, care este viața pe pământ, se pregătește pentru veșnicie sufletul, omul dinlăuntru. Astfel, viața pe pământ slujește ca început a celei de-a treia perioade a veșniciei, care este viața de dincolo de mormânt.

În accepțiunea generală a cuvântului, veșnicia este un timp ce nu are nici început, nici sfârșit; însă cu privire la om, veșnicia are un început, dar nu are sfârșit.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 253-254)