Pentru cine nu este obișnuit cu lectura Scripturii episodul acesta, al încercării poporenilor de a-L face Împărat pe Mântuitorul este aproape uitat, iar pentru unii inedit. E limpede că oamenii se descopereau mișcați de Hristos. Faptele Lui, modul Lui de a vorbi și de a se comporta – mereu „cu putere multă” – ca nimeni altul în mijlocul poporului lui Israel, fac din El un lider. Nu e greu să ne identificăm mecanismele acestui entuziasm. Numai că, dacă ei mereu constată că nimeni altul ca Domnul nu a făcut fapte pline de slavă ca ale Sale, Domnul știe că nu pentru o hlamidă pieritoare se află în mijlocul mulțimii. Nu pentru vreo acțiune politică intrase în lume. 

La Nașterea Sa, magii Îl caută ca pe un rege, în drumurile Sale printre oameni, Hristos Domnul se impune ca efigia vie a unui dorit Împărat, în momentul Intrării Sale în Ierusalim, este ovaționat ca un Împărat. Oamenii simt risipa de libertate prin care Hristos încearcă să-i aducă aproape de Sine, cerescul exercițiu de conducere a inimii lor către o Împărăție pe care, insistent, Hristos o propune ca fiind veșnică, dar după o altă logică decât cea umană. Nu unui tron peren se adresează așezarea Sa în lume, ci unei împărății a cărei temporalitate este ruptă din timpul normalității, ruptă de timpul obișnuitului. 

Nu poate să fugă de oameni decât retrăgându-Se în munte. E modul Lui de a se retrage dinaintea mulțimilor. O însingurare rodnică și așezată ca regulă oricui vrea să iasă din tumultul de propuneri ale politicului. Eonul dogmatic își păstrează prioritatea dinaintea eonului civic. Măsura este de liniște, dar o liniște lucrătoare. O vor prelua Părinții isihaști când se vor retrage din lume pentru a se putea ruga mai bine pentru ea. Pentru că, pe măsură ce te depărtezi de scandalurile lumii, vezi mai atent resorturile prin care poți să sporești pacea ei. 

La o primă vedere, pare că Hristos părăsește lumea, dar, în fapt, simți cum singurătatea Lui îmbogățește pacea ei. Oamenii se calmează, nu mai caută, rămân doar cu gustul pâinilor înmulțite pe buzele ce strigau, ideologizând hrănirea lor în plină pustie, în vecinătatea Capernaumului. Inima lor de oameni săraci fusese atinsă de faptul că Străinul Acela le vindecase oamenii, le ostoise dorul de cer și le hrănise foamea care îi măcina zilnic. V-ați gândit vreodată că poate în seara aceea unii au mâncat pe săturate prima dată în viață? 

Se face întuneric și ucenicii Lui, coborâți la mare, se îndreptau peste lucirea apei Tiberiadei spre Capernaum. Iisus, zice Evanghelistul, „încă nu venise cu ei”. O furtună se ivește din nimic – cam ca toate furtunile din descrierile Scripturii, semn că nu din stihiile cerului se nasc valuri, cât din tulburarea iadului – învolburând marea. Vâslesc douăzeci, treizeci de stadii când Îl văd pe Domnul venind, călcând pe apă. Domnul Se identifică asemeni unui comandant ce face rondul de noapte: „Eu sunt, nu vă temeți!” și continuă să meargă pe ape. 

Marcu ne amintește că înmulțirea pâinilor are loc la Dalmatuta, localitate „în ape” acum. Așezată oarecum oblic față de țărm, nu foarte departe de Capernaum, astfel că ucenicii lui Hristos treceau mai degrabă de-a lungul țărmului. A doua zi, oamenii constată că Hristos le scăpase, oarecum, vigilentei lor privegheri. Corabia mică a ucenicilor nu-L preluase, iar corăbiile ce treceau dinspre Tiberiada spre Capernaum nici ele nu-L preluaseră din locul în care „ei mâncaseră pâinea, după ce Domnul mulțumise”. 

Au urcat grăbiți să Îl caute în Capernaum, unde L-au și aflat și interogat de ei – „Învățătorule, când ai venit aici?” – Domnul le răspunde: „Mă căutați nu pentru că ați văzut minuni, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat. Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viața veșnică și pe care o va da vouă Fiul Omului, pentru că pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl”. Și nu-i poți judeca pe oameni că nu vor fi înțeles mesajul Domnului. Dar noi, noi cei care am văzut Învierea? 

Prea ades Îl urmăm pe Hristos numai pentru că „ne satură”. E ceva defect în perceperea dumnezeirii lui Dumnezeu de vreme ce, sub presiunea ideologizării ori, pur și simplu, a lipsei de gând, Îl transformăm pe Hristos într-un mag care dă, dă într-una, ca și cum nu El ar fi izvorul Binelui. Din împreună-lucrători cu Hristos, ridicați la rangul de boieri ai Curții Sale împărătești, ne transformăm în cerșetori la porțile din spate ale Cerului. 

Evanghelia de azi ne dovedește că nu de lingăi are nevoie Hristos, ci de oameni de credință care să înțeleagă, să raționeze asupra darurilor Sale. Refuză să-i lase pe oameni să creadă în automatisme împlinite pe seama unor merite speciale, ci îi așază mereu în ordinea învățării prin asumarea conținuturilor. Nu, Hristos nu este un mag călător care satisface nevoile noastre, nici un împărat care rezolvă problema pâinii. Ci este Cel Care, prin Înviere, ne lasă la îndemână Trupul și Sângele Său drept mărturie a chemării și așteptării în Împărăție. 

Când Îl batjocoresc, soldații romani Îi așază pe umeri lui Hristos purpură imperială și crucea drept sceptru, cununa de spini drept coroană și rănile – o, multele Lui răni – drept nestemate pe veșmântul de lumină al Trupului Său. Un astfel de Împărat a acceptat Iisus Hristos să fie pentru noi. Nu-L coborâți la nivelul unui hrănitor cu pâine pieritoare.