Icoana Răstignirii Domnului – reprezentare şi simboluri

Reprezentări ale Crucii lui Hristos sunt cunoscute încă din prima eră creștină. La început se făceau reprezentări decorative ale Crucii (fără Cel răstignit) în absidele catacombelor și mai apoi ale bisericilor. Pe la sfârșitul secolului al IV-lea, Prudentius a vorbit despre o scenă a Răstignirii într-unul dintre poemele sale. La British Museum se află o compoziție bine dezvoltată a Răstignirii, pictată pe un os de fildeș, reprezentare ce este datată în secolul al V-lea. În secolul următor găsim aceeași scenă înfățișată pe ușa din lemn de chiparos de la Basilica „Santa Sabina” din Roma.

Iconografia bizantină s-a dezvoltat completând relatarea Sfântului Ioan cu elemente împrumutate din Evangheliile sinoptice: sfintele femei în spatele Fecioarei Maria, sutașul cu soldații, fariseii și mulțimea din spatele lui Ioan. Hristos era pictat îmbrăcat într-un colobium (n.r. ‒ tunică fără mâneci), încă viu, cu ochii deschiși, stând drept pe Cruce.

În secolul al XI-lea, în Bizanț, imaginea lui Hristos îmbrăcat și viu pe Cruce a fost înlocuită cu Hristos dezbrăcat și mort, cu capul plecat și trupul frânt. Împotriva acestor reprezentări din Constantinopol au protestat cu vehemență reprezentanții papei Leon al IX-lea, în 1054. Bizanțul a creat un tip de răstignire clasic prin simțul proporției, căutând sobrietatea și limitându-se la esențial, în privința persoanelor înfățișate la picioarele Crucii: Maica Domnului și Sfântul Ioan, însoțiți uneori de o femeie sfântă sau de sutaș.

Hristos este reprezentat gol, doar o pânză îi acoperă şoldurile. Curbura trupului spre dreapta, capul aplecat şi ochii închişi indică moartea Celui Răstignit. Faţa Lui, întoarsă spre Maria, păstrează o expresie gravă a măreţiei în suferinţă, expresie care ne duce cu gândul mai degrabă la somn, decât la moarte: trupul lui Dumnezeu-Omul rămâne după moarte nestricăcios. 

Biruinţa asupra morţii este simbolizată printr-o peșteră care se deschide la piciorul Crucii, sub vârful pietros al Golgotei, piatra care a crăpat în momentul morţii lui Hristos, pentru a lăsa la iveală o căpățână. Este craniul lui Adam care, conform tradiției, ar fi fost îngropat sub Golgota, care înseamnă chiar „locul Căpăţânii” (Ioan 19,17). Tradiţia iconografică a preluat acest detaliu, provenit din izvoare apocrife, pentru că evidențiază înţelesul dogmatic al icoanei Răstignirii: mântuirea primului  om, Adam, prin sângele lui Hristos, Adam Cel Nou, Care S-a făcut Om ca să mântuiască neamul omenesc.

Crucea are opt extremităţi ‒ formă corespunzătoare unei foarte vechi tradiţii, considerată cea mai autentică atât în Răsărit, cât şi în Apus. Partea de sus a Crucii corespunde cu inscripţia care indică acuzaţia I.N.R.I. (Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor). Partea de jos a Crucii este un suport pentru picioare (un suppedaneum), pe care au fost bătute în două cuie picioarele lui Hristos. Suppedaneum-ul crucifixurilor şi cel din icoanele ruseşti ale Răstignirii este de obicei oblic. Această înclinare a stinghiei de jos a Crucii, în sus, spre dreapta lui Hristos, şi în jos, la stânga Lui, capătă sens simbolic: îndreptarea tâlharului celui bun si condamnarea celui rău.

Fundalul arhitectural din spatele Crucii reprezintă zidul Ierusalimului. Acesta se găseşte deja pe uşa Bisericii „Santa Sabina” (secolul al Vl-lea). Detaliul acesta exprima adevărul cum că Hristos a fost răstignit în afara cetății, dar, în acelaşi timp, exprimă o concepţie spirituală: aşa cum Hristos a pătimit în afara porţii Ierusalimului, tot aşa creştinii trebuie să-L urmeze şi să meargă „în afara zidurilor”, pentru a-L descoperi.

Partea de sus a Crucii, cu braţele întinse ale lui Hristos, se profilează pe fundalul cerului. Răstignirea la loc deschis arată semnificaţia cosmică a morţii lui Hristos, care „a curățat cerul” şi a eliberat întregul univers de sub stăpânirea demonilor.  

În partea de sus este reprezentat soarele cu negru, iar luna este zugrăvită roșie ca sângele. Eclipsa de soare de la răstignirea lui Hristos este descrisă în Evanghelii, dar Sfântul Petru, citând o profeție de la Ioil („Soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele” Ioil 3, 4), afirmă că a avut loc o eclipsa de lună (Facerea 2, 20).

Maica Domnului, însoţită de o sfântă femeie, se află în dreapta lui Hristos. Stă dreaptă, trăgându-şi mantia peste umeri cu un gest al mâinii stângi, în timp ce mâna dreaptă şi-o ridică spre Hristos. Faţa ei exprimă durerea imensă, dar stăpânită, dominată de credinţa puternică.

Atitudinea Sfântului Ioan, aplecat înainte, exprimă nelinişte şi un fel de cutremur: ţine mâna stângă întinsă spre Cruce, în timp ce cu dreapta parcă ar vrea să-şi închidă ochii în faţa priveliştii morţii Stăpânului său. Sfânta femeie şi sutaşul (fără aureole) stau în spatele Fecioarei Maria şi al ucenicului. Femeia are trăsăturile contractate de durere, cu mâna stângă pe obraz, într-un gest de lamentaţie. Sutaşul ‒ un om cu barbă, purtând mahramă ‒ Îl priveşte pe Cel Răstignit şi Îi mărturiseşte Dumnezeirea, ducându-şi mâna dreaptă la frunte, ca şi cum ar vrea să se închine: degetele sunt îndoite într-un gest ritual de binecuvântare.

De la același autor

Ultimele din categorie