Iconograful este „omul dorinţei” de a vedea faţa lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că el poartă în memoria inimii sale acea senzaţie naturală a sacrului, despre care Sfinţii Părinţi vorbesc adeseori. Totodată, este înzestrat cu harul artistic de a reprezenta această senzaţie tainică. Pictorul, în momentul în care săvârşeşte ceva, dacă o face în dragoste de Hristos, săvârşeşte o taină. El a fost născut şi pus la locul lui de creaţie, de meditaţie, de către Dumnezeu.

Dacă doreşte să-şi însuşească arta bisericii, trebuie să fie capabil să-şi conformeze talentul şi întreaga sa viaţă cu principiile dogmatice, mistice, canonice, liturgice şi artistice ale Tradiţiei. Desigur, nu este vorba despre o cenzură sufocantă impusă talentului artistic şi capacităţilor creatoare pe care le posedă. Dimpotrivă, numai o astfel de experienţă spirituală îi poate deschide ochii duhovniceşti, pentru a putea sesiza realităţile tainice pe care îşi propune să le vizualizeze. Pentru a atinge cu adevărat arta sacră, trebuie să se întâlnească în aceeaşi persoană un artist şi un teolog contemplativ. Meşteşugul şi talentul, deşi necesare, nu sunt de ajuns. Nici talentul fără învăţătură, nici învăţătura fără talent nu-l pot face pe artist desăvârşit.

Creaţia iconografică adevărată este posibilă doar într-un mediu spiritual sănătos, în care cultura teologică, sensibilitatea liturgică şi înzestrarea artistică reprezintă elemente ale stării de normalitate. Cel care intenţionează să studieze tehnica lucrării, înainte de a studia desenul, materialele şi metodele de utilizare a acestora, trebuie să înţeleagă caracterul sfânt al artei - destinaţia ei supremă şi legătura extrem de strânsă cu viaţa bisericii. A fi iconograf este o slujire de natură eclesială. Fapt pentru care toţi creştinii sunt chemaţi să mărturisească pe Hristos în lume, prin mijlocirea darurilor primite toţi fiind binecuvântaţi în slujirea lor.