„Colindele rămân icoane de mare preţ în altarul spiritual al Bisericii Ortodoxe Române”

Interviu

„Colindele rămân icoane de mare preţ în altarul spiritual al Bisericii Ortodoxe Române”

    • „Colindele rămân icoane de mare preţ în altarul spiritual al Bisericii Ortodoxe Române”
      Pr. Prof. Ştefan Oprea de la Seminarul Teologic Liceal Ortodox "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena" din Piatra-Neamţ

      Pr. Prof. Ştefan Oprea de la Seminarul Teologic Liceal Ortodox "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena" din Piatra-Neamţ

Din zorii existenţei sale, poporul român s-a născut în credinţa creştină, iar acest lucru se observă şi în sentimentul creştin autentic exprimat într-o formă populară extrem de largă. Folclorul românesc este unul eminamente creştin, iar colinda poate fi considerată o specie reprezentativă a spiritualităţii româneşti, văzută ca un fel de „Biblie populară”. Ţăranul român a încercat mereu să umanizeze imaginea lui Dumnezeu, a Pruncului Sfânt şi a Maicii Sale, pe care Îi prezintă asemenea lui, alături de o revărsare a binecuvântărilor asupra întregii creaţii.  Versurile colindelor descoperă un mesaj teologic de o intensă trăirea duhovnicească, fie că este afirmat explicit sau nu, întreaga cultură fiind plină de simboluri ale moralei creştine, transmise din generaţie în generaţie. Despre tezaurul spiritual al colindelor ne va vorbi, în cele ce urmează, părintele Ştefan Oprea, profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Române în cadrul Seminarului Teologic Ortodox Liceal „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” din Piatra-Neamţ.

Mircea Eliade vorbea despre originea precreştină a obiceiului colindatului în spaţiul românesc. Care este istoria acestei datini şi ce semnificaţie are ea pentru români?

După cuvintele lui Mircea Eliade, colindele sunt cântece tradiționale românești, cu origini precreștine, care sunt cântate în preajma Crăciunului și în preajma Anului Nou. Aceste cântece conțin urări de bine, cuvinte cu încărcătură pozitivă care aduc slavă nașterii Fiului lui Dumnezeu pe pământ și care pregătesc trecerea într-un nou an, de la care se așteaptă lucruri mai bune: roade mai bune și mai multe, prosperitate în comunitate, sănătate, armonie în familie, iubire şibelșug în casă. Colindele își au originea în sărbătorile de iarnă (de sfârșit de an) antice, pre-creștine, Saturnaliile și Calendele lui ianuarie, prin care se alungau spiritele rele și se realiza o reîntâlnire cu cei trecuți în eternitate. În Evul Mediu, sub influența Bisericii și prin înrâurirea religiei creștine, care s-a suprapus vechilor obiceiuri și ritualuri păgâne, colindele s-au încărcat cu spiritul creștin al sărbătorii și bucuriei Nașterii Mântuitorului. Ceremoniile, petrecerile și urările de bine, prilejuite de sfârșitul toamnei și trecerea într-un nou an – într-un moment astral special, în care se spune că Cerurile se deschid – colindele devin cântece cu puternică semnificație spirituală, cu încărcătură emoțională deosebită, care îndrumă la bunătate, la o stare de recunoștință și generozitate, la deschiderea inimii, la îmbrățișarea și ocrotirea semenilor. Colindele au o funcție ritualică unificatoare în comunitate, conectând membrii acesteia la o realitate sacră, superioară, care este trăită la nivel social cu inima deschisă, curățită prin catharsisul purificator al cântecelor intonate, nu de către fiecare individ în parte, ci împreună cu membrii familiei, vecini sau consăteni. În mod autentic tradițional, colindele încep să se cânte în Ajunul Crăciunului numai de către copii – cei mai puri membri ai comunității sunt aleși să anunțe Nașterea Domnului – apoi adulții continuă colinda în următoarele două zile de Crăciun, până pe șase ianuarie, la Bobotează. În mod tradițional, se spune că dacă este luminată casa la care colindătorii au ajuns, ei nu mai trebuie să cânte, pentru ca gazda să fie trezită de cântecul lor – gazda trebuie să se scoale, să aprindă lumina, să deschisă ușile și să primească bucuria Nașterii Domnului și urările de bine ale Anului Nou, ce se apropie, cu roade ale câmpului și cu bunătăți pregătite în gospodărie.

Colindele oglindesc tinderea sufletului spre mai înalte plaiuri de lumină și viață curată”

Colinda este privită atât ca o datină, cât şi ca un gen muzical cu funcţie sacră de exprimare a trăirii duhovniceşti. Cum se realizează legătura cu divinitatea prin intermediul colindelor?

Pe lângă un simț al realității materiale, colindele oglindesc și tinderea sufletului spre mai înalte plaiuri de lumină și viață curată. Este o plăcere sufletească deosebită să cânți colinde care încep cu (sau cuprind) versuri ca acestea „sus în stire mănăstire”, „sus în slava cerului”, „sus spre Răsărit”, „colo sus și mai în sus” ș.a. Chiar și fântâna pe care oamenii o sapă în locuri joase, o colindă spune că ea „mijește” „Colo sus, colo mai sus”. Din adânci străfunduri sufletești răzbate această sete de lumină spirituală, ca gâtul întins al unei păsări brâncușiene atrasă la înălțime și la soare. Fiecare suntem în stare să ne amintim refrene ca: „voi zori de ziuă”, „ziurel de zi”, „raza soarelui / floarea soarelui” ș.a. Poate că și această prezență a înălțimii și a luminii a dus la cunoștința colindătorilor, că ei Îl aduc în case pe Dumnezeu: „dar cu dânșii cine vine? Vine Domnul Dumnezeu”. Nu este locul să arătăm aici și rodul cercetărilor făcute de marii noștri muzicologi asupra colindelor. Este de ajuns să amintim că melodiile acestor cântece de Crăciun se înscriu în „dovada superiorității muzicii noastre”. Într-adevăr, colindele sunt comori ale spiritualității românești. Având ca temei originea latină a cuvântului colindă, cât și faptul că datina colindatului este specifică populației autohtone din Carpați și de la Dunărea de Jos, dacă ținem seama de neamurile de obârșie latină, putem afirma despre această cântare a sărbătorilor de Crăciun, că ea s-a născut pe pământul nostru, în perioada primară a creștinismului. Crăciunul este pentru toți creștinii sfânta și binecuvântata zi a Domnului, în măreția căreia se aud corurile îngerești răsunând în câmpia Vifleemului. Fiecare credincios este chemat să înalțe, cu această ocazie, imne de laudă și să cânte împreună cu cetele de puteri îngerești. Însă colinda românească nu este o simplă formă de manifestare a sentimentului religios, pe care îl exprimă cineva, cucerit de frumusețea momentului pe care îl trăiește. Colinda este o datină cu puternice rădăcini în viața de obște. Prin mijlocirea ei, bucuria sărbătorii este trăită în comuniune. Mesajul colindei nu este accesibil decât unui organism de cunoștinţe unite, iubirii reciproce a celor care îl primesc. Primit însă de întreaga obște, el devine îndată moleculă de viață și fibră de energie dumnezeiască. Se știe, bunăoară, că în niciun gen de poezie sau de cântare populară, refrenul nu are un rol atât de important ca în colindă. Într-un anumit fel, refrenul chiar definește colinda. Venind din lumea strămoșilor noștri daco-romani, colindele sunt imne ce exprimă, în versuri și melodii de mare frumusețe, bucuria coborârii pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, cu toate consecințele ce decurg din acest fapt. Ele au într-adevăr rolul să facă pe cei care le ascultă, să trăiască aievea cele petrecute în Vifleem, cu ocazia nașterii, în Iordan la botez, în Ierusalim cu prilejul morții și al Învierii Domnului. Mijloacele actualizării acestor evenimente sunt proprii colindei, fiind vorba de anumite simboluri care au apărut în perioada creștinării populației din Carpați și de la Dunăre, având menirea de a propaga noua credință, nu prin intermediul unor concepte abstracte, ci pe calea intuitivă a unor imagini relevante. Astfel, se cuvine să amintim despre pomul vieții, mai ales despre florile de măr, ca simbol al Învierii, ca și despre lumina de ceară ca simbol al prezenței Mântuitorului, în nopțile de priveghere. Colindele fiind niște produse arhaice, din universul pe care ele ni-l prezintă nu au mai rămas decât niște frânturi. Aceste frânturi însă păstrează cu pietate viziunea unei existențe fericite, pe care o presupune sărbătoarea ca zi a Domnului. Nici o umbră a ispitelor din acest veac nu o poate stinge. Când la fereastra „gazdei” vor sosi colindătorii, toți ai casei se vor afla în această lume fericită, lume pe care le-o aduce viziunea feerică de viață a colindei. În acest cadru de lumină transfiguratoare, cei care ascultă colinda, captați de duhul sărbătorii, trec dincolo de pragul ordinii obișnuite în care trăiesc.

De sub stejarul unui Mamvri românesc, gazdele nu lipsesc niciodată”

Cu ce sunt diferite colindele de Crăciun faţă de alte tipuri de colinde?

În sărbători este vremea când, pe undeva pe la crucea bradului, se coboară Dumnezeu pe o scară de argint și se lasă purtat de copii pe la casele creștinilor. În felul acesta nevinovații sunt nu numai vestitorii unui eveniment, ci și teofori, adică purtători de Dumnezeu. Pe lânga neîntrecuta lor frumusețe folclorică, colindele au în ele o sacralitate care transfigurează și Sărbătoarea, dar și pe cei ce sărbătoresc deopotrivă. Casa care așteaptă colindători are făclii aprinse, ferestre luminate, ușa deschisă, câinii legați, darurile pregătite. După o veche tradiție, în cele trei zile de Crăciun masa nu se ridică, ea trebuie să rămână așternută și încărcată, pentru că orice rudă, prieten sau străin poposit la prag să poată fi poftit de îndată să se înfrupte. De sub stejarul unui Mamvri românesc, gazdele nu lipsesc niciodată. Crăciunul este într-adevăr mai întâi o sărbătoare a familiei, dar sufletele oamenilor sunt deschise către lume, asemenea caselor și bisericilor lor. Sărbătoarea este o bucurie a comuniunii. Din Apus au venit la noi obiceiuri, cântece și pomul de Crăciun, care ne-au intrat în casă. Este frumos, strălucitor, cald și decorativ. Le-am asimilat, așa cum am facut-o, mai demult cu Vifleemul. Le-am asimilat și le vom păstra, ca unii ce suntem deschiși față de înnoiri. Acestui pom și acestor cântece de Crăciun, nu le vom da dreptul să ne trimită colindele în fonotecă. Ele trebuie să rămână ceea ce au fost și unde sunt, pe ulițe, la ferestre și în casele deschise.

În tradiţia creştină, colindătorii îndeplinesc o misiune asemănătoare îngerilor. Care este starea de spirit pe care trebuie să o avem atunci când colindăm?

Nașterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos este înfățișată în Sfânta Scriptură ca eveniment istoric și ca taină dumnezeiască. Puține popoare din lume au întâmpinat venirea Fiului lui Dumnezeu în lume cu atâta caldă îmbrățișare și au exprimat-o cu atât de bogată comoară cum sunt colindele noastre religioase. Cei vechi ai noștri aveau o mai dreaptă înțelegere a Crăciunului decât o avem noi, mulți dintre cei de azi. Copleșiți de atâta simțal istoriei, suntem tot mai aplecați să observăm pe un Iisus al ei, care S-a născut cândva cu peste 2000 de ani în urmă, odată pentru totdeauna, a cărui Întrupare o celebrăm printr-o amintire liturgică și eventual, printr-un ospățla care El nu a fost poftit. Imnografii Bizanțului știau mai mult decât pricepem noi din cântările lor, și anume că Nașterea Domnului anuală e mai mult decât o comemorare, mai mult decât un praznic, mai mult decât o noapte festivă; ea este nu numai amintirea evenimentului, ci evenimentul însuși, tot atât de real ca și acela din Vifleem, petrecut acum la măsura transfigurărilor inaugurate de Înviere. Misterul euharistic presupune mai întâi prezența pâinii ce se preface în Trup; nu în zadar proscomidiarul are chipul Peșterii și nu fără un înțeles al Întrupării este purtată pâinea încă nesfințită, în procesiune solemnă, ca un Trup în devenire. Când Roman Melodul cânta: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște”, el credea în acel astăzica într-un moment în care Întruparea se repetă aidoma, pentru noi, la modul tainic, dar nu mai puțin real. Imnografia Nașterii Domnului abundă în asemenea limpezimi. Fără îndoială, colinda românească poartă cu sine mărturia vremii în care s-a format. Deosebindu-se de un simplu cântec de stea, ea cuprinde în structura ei arhaică o adevărată vistierie de idei teologice, simboluri și explicații religios-morale. Originea acestora este apostolică și patristică. Spațiul nu ne permite să demonstrăm cu documente acest adevăr. Trebuie totuși să spunem că, în mod evident, colinda conține urmele unei catehizări mistagogice ce se făcea în Biserica primară pentru neofiți înainte și după primirea Botezului. Să ne referim astfel la un fragment de catehizarede o categorie specifică vremii și mentalității credincioșilor din această perioadă păstrată în colindă. „Câte flori sunt pe pamânt / Toate merg la jurământ/ Numai spicul grâului/ Și cu vița vinului / Și cu lemnul Domnului / Stau î-naltul cerului/ Și judecă florile / Unde li-s miroasele”. Se poate observa ușor că e vorba de felul în care se pun în lumină elementele euharistice: pâinea și vinul, la care se adaugă untdelemnul Mirungerii prin mijlocirea unei „Judecăți a florilor “. Colinda de Crăciun își toarce versurile din caerul de taină al ființei noastre românești. Puține popoare au fost atât de greu încercate ca poporul nostru. Rânduit de soartă la o răscruce de drumuri, de două mii de ani a stat în calea furtunilor, apărându-se cu puterile sale proprii. În vremi de restriște, cheagul care a ținut pe strămoși pe locurile lor de obârșie a fost, pe lângă dragostea de glie, limba și credința. Limba i-a învățat să rostească și să cânte speranțele de mai bine, iar credința le-a plămădit în datini și rânduieli sfinte, existența ca neam. Făcând parte din aceste datini, colindele sunt și rămân o grădină de rădăcini românești.

Cetele de colindători rostesc adevărate predici de înaltă simțire creștină”

Cum facem diferenţa între colindele autentice şi cântecele de Crăciun?

Colindele religioase românești sunt tradiții străvechi care răsfrâng ca o oglindă fidelă tot trecutul nostru. Ele arată mentalitatea și talentul poporului ce le-a născut, viața lui religioasă, intelectuală și morală, raportul lui familial și social. Ascultând sau citind colindele, îți dai seama că ele au păstrat peste veacuri ceva din frăgezimea creștinismului primar, ceva din bucuria simplă și sinceră a primilor creștini. În versurile lor duioase și pline de căldură se descoperă sensurile adânci ale unei trăiri religioase, autentice, bazată pe mărturia neschimbată a dreptei credințe. În trecere pe la ferestrele celor care-i primesc, cetele de colindători rostesc adevărate predici de înaltă simțire creștină, învăluind adevărurile ortodoxe în straiul idilic și naiv al colindei, împlinind astfel o adevărată operă de catehizare. Înrudite ca specie literară cu doina și balada şi păstrând nealterat duhul creștinesc autentic pe care-l exprimă în neasemuite frumuseți de stil și limbă românească, colindele s-au născut în pridvoarele vechilor Biserici românești prin topirea dogmelor creștine în simțirea curată și experiența religioasă a poporului român. Colindele vădesc arta unui mare șlefuitor de cuvinte, care s-a identificat trup și suflet cu arta sa, lăsând să se vadă amprenta adevărurilor revelate și atmosfera sfântă a sărbătorilor. Ascultând colindele, simți fiorul de sfințenie ce vine de undeva de departe prin veacuri și trece din casă în casă și din suflet în suflet. Colindele nu sunt altceva decât prelungiri firești ale cântărilor de la strană, îmbrăcate în formă populară de melozii anonimi. Astfel, în Catavasierul de la Râmnic din 1747 citim: „aicea la sfârșitul cărții puserăm și stihurile ce cântă copiii când umblă cu steaua în seara Nașterii lui Hristos. Și cetitorule ce vei citi să știi că noi precum le-am găsit așa le-am tipărit după cum s-a obicinuit a se cânta și n-am umblat a le schimba”. Astfel stau îngemănate cântul sfânt de la strană cu colinda, pentru că împreună se și adapă din aceeași tradiție sfântă, din același izvor al Revelației: Nașterea Dumnezeu-Omului, Hristos Iisus pe pământ. În colinde găsim cele două coordonate ale istoriei: planul orizontal cu referințe la mediul istoric și geografic românesc, și linia verticală sau dimensiunea ontologică a istoriei mântuirii. Cu toate că nucleul colindelor religioase îl constituie Nașterea Mântuitorului, totuși tezaurul colindelor cuprinde referințe la: crearea lumii, starea protopărinților în Rai, păcatul strămoșesc, așteptarea unui Mântuitor și în sfârșit Venirea Lui. Cât privește adevărurile religioase exprimate în colinde, creatorul anonim respectă cele două izvoare ale revelației: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Prin frumusețea lor stilistică, prin caracterul arhaic, prin simplitatea explimării prin adevărurile creștine exprimate, colindele vor rămâne icoane de mare prețîn altarul spiritual al fiilor Bisericii Ortodoxe Române, la care îngenunchem și noi cu evlavie legându-ne cu duhul creștin ortodox al strămoșilor şi cu credința primelor veacuri creștine.

Sărbătoarea Naşterii Domnului este purtătoare de speranță, simulând eternitatea”

Colindele fac parte din folclorul românesc, chiar şi la nivel lingvistic. Cum trebuie înţelese cuvintele specifice ce apar cu recurenţă în colinde, cum ar fi, de exemplu, ler sau lin?

Datina colindatului am moștenit-o de la ramura romană a strămoșilor noștri. Se poate, însă, ca într-o formă oarecare această datină să fi existat și la daci, aceștia de asemenea fiind oameni cu așezări statornice. Asemenea baladelor, colindele au și o deosebită valoare documentar-istorică, pentru că oglindesc viața sufletească a strămosilor noștri mai apropiați, iar unele, chiar a strămoșilor din timpul formării noastre ca popor daco-roman creștin. În acel timp, unele cântări religioase mișcau atât de mult inimile încât creștinii le cântau și acasă. Cei ce cântau aceste colinde pe plaiurile noastre le învățau după auz din tată în fiu. De aceea. în curând unele cuvinte mai ales cele străine de limbile dacă și romană „s-au schimbat uneori mai multe s-au contopit într-un cuvânt, pe care poporul le recitează fără a le înțelege”. Astfel, cuvintele: „Halleluiah Domine” după ce au ajuns să fie „Aliluia Doamne”, mai apoi treptat, „s-au schimonosit”, în „Hai lerui de lerui Doamne”, Hoileronda Domnului, sau Hoi lerui Doamne sau Lerui ler, și în alte forme. Cei ce vorbeau încă limba latină sau cea dacă în curs de îmbinare cu cea latină, au transformat cuvântul latin „Domine”, în unul apropiat „Domnului”, sau chiar exact: „Doamne”. Însă cuvântul evreiesc „Halleluiah (Lăudați pe Domnul ), deși cu înțeles scump inimii lor, le suna străin, căci pe atunci îl auzeau numai în rare și scurte slujbe religioase. De aceea, ușor s-a putut ajunge la cuvinte deformate, ca cele auzite astăzi în refrenele unor colinde. Şi aproape că nu te poți opri să surâzi, văzând că din contopirea cuvintelor „Bethleem” și „Ierusalim”, a putut rezulta ... drăgălașul cuvânt „Belferim”: „jos la Belferim / Sălașîși cere”.

Grigore Leşe vorbea despre practica industrială a colindatului" de astăzi. Ce părere aveţi despre cei care exploatează nevoia oamenilor de a auzi colinde?

Decembrie nu înseamnă doar sfârșitul unui anumit interval de timp și începutul unui alt interval, ci anularea trecutului și a păcatului individual sau colectiv printr-o purificare rituală. Se spune că de sărbători, de la Crăciun și până la Bobotează, cerurile sunt deschise. Este o perioadă a împăcării cu sine și cu cei din jur. Oamenii devin mai buni, mai evlavioși, mai cumpătați și trăiesc cu frica lui Dumnezeu. Chiar dacă este vorba de un interval de timp, cel mai important din punct de vedere al concentrării de sacralitate, nu trebuie neglijat faptul că acesta coincide cu practicarea unor ceremoniale ocazionate de moartea și renașterea simbolică a Noului An, ce duc la refacerea timpului primordial, al timpului pur. Ajunul Crăciunului reprezintă practic, ultima zi de post. Treburile din gospodărie sunt aproape gata, bucatele făcute, casa curată, hainele de sărbătoare pregătite. Este ziua în care trece preotul cu icoana pentru a sfinți casa şi masa de Ajun. Se spune că în ziua de 25 decembrie, Dumnezeu coboară printre oameni și este tot una cu creația Sa, iar morții, prin colacii ritualici pregătiți pentru colindători sunt și ei lângă noi. Ce ar trebui creștinii să aibă în vedere în zilele premergătoare Crăciunului ca să nu transforme această mare sărbătoare religioasă într-un maraton al cumpărăturilor? Cred că sărbătoarea a fost de mult transformată. Nu toată lumea este dispusă să trăiască după norme tradiționale, chiar și la sate, lumea s-a amestecat, s-a schimbat. Sărbătoarea este un timp împrumutat timpului, este expresia unei lumi mitice de dinaintea istoriei, civilizației, legilor și obiceiurilor. Este purtătoare de speranță, simulând eternitatea. La sat se colinda noaptea, timp considerat magic, al morții și al învierii, timp al inițierii ceremoniale. Odinioară colindătorii începeau de la prima casă dinspre Răsărit. Acum prima casa colindată este cea a preotului. Se spune că atunci când colindele nu se vor mai auzi pe pământ vor ieși diavolii și lumea va încăpea pe mâna lor. Trecerea colindătorilor pe ulițele satului constituie un parcurs magic, adevărat brâu protector ce cuprinde întreaga comunitate. Pe drum se colindă, se joacă, se îngână timpul și lumea. Colinda îndeplinește rolul unui cântec – urare, care se repetă și reactualizează la fiecare casă. În unele sate, ce-i drept tot mai puține, mai putem întâlni aceste lucruri. La orașe, obiceiul s-a desacralizat, oamenii umblă de la unul la altul pentru a se vizita. Tot aici colindatul a devenit un fel de cerșit. Darurile nu mai sunt colacii, merele, nucile, colindătorii umblă după bani sau și mai rău să se vadă la televizor. Ei exploatează de multe ori nevoia oamenilor de a auzi colinde. Grigore Leșe crede că autenticitatea cântecelor ritualice poate fi trăită și cântată numai în vatra satului, în vârf de munte sau în gura văilor – colindele autentice rămânând vii în mediul lor, în vatra care le-a născut. Artistul și doctorul în muzică Grigore Leșe, vorbește adeseori în acest fel de „patrimoniul viu” care păstrează cântecul în coordonatele lui primare, arhaice, nealterate de suflul vieții moderne, urbane, de respirația lumii laice, secularizate.

Citește despre: