„Să-i odihnim pe părinţi prin viaţa noastră“

Interviu

„Să-i odihnim pe părinţi prin viaţa noastră“

    • „Să-i odihnim pe părinţi prin viaţa noastră“
      „Să-i odihnim pe părinţi prin viaţa noastră“

      „Să-i odihnim pe părinţi prin viaţa noastră“

Porunca a V-a a Decalogului: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție.“(Ieșirea 20, 12)

Includerea îndemnului cinstirii părinţilor între cele zece porunci şi mai ales poziţionarea ei imediat după obligaţiile pe care omul trebuie să le îndeplinească faţă de Creator întăresc valoarea respectului faţă de părinţi. În tradiţia iudaică, cel care aducea supărare părinţilor se considera că L-a supărat chiar pe Cel Preaînalt. Citiţi un interviu despre porunca a V-a a Decalogului oferit de diac. lect. dr. Cătălin Vatamanu, Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae“, Iaşi.

Părinte diacon, care era contextul în care a dat Dumnezeu această poruncă?

Am putea vorbi, cu uşurinţă, despre un context general, al rostirii Decalogului, şi unul particular, pentru această poruncă, cel de-al doilea decurgând din primul. Dumnezeu, în dragostea Sa proniatoare faţă de poporul ales, îl scoate pe acesta din Egipt, din „casa robiei“ (Deut. 5, 6), conducându-l spre pământul făgăduinţei. În acest pelerinaj, mai degrabă interior, decât unul fizic, exterior, Dumnezeu face cu Israel un legământ: „Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu“ (Lev. 26, 12; Ier. 31, 1 şi 33; Iez. 37, 27). Începutul Legământului nu este unul negociat. Dar continuarea lui, da: pronia şi binecuvântarea divină se vor pogorî peste poporul călător în istoria acestei lumi atâta vreme cât acesta se va supune cu frică lui Dumnezeu şi, implicit, poruncilor Sale. Dar pedagogia divină, dragostea Lui pentru israelitul-subiect supus istoriei este un model pentru relaţia dintre părinţi şi copil, subiect cu vocaţia veşniciei.

Care este învăţătura poruncii?

Porunca Decalogului referitoare la respectul datorat părinţilor este foarte clar afirmată în Exod sau Ieşire 20,12, respectiv Deuteronom 5,16.

Respectul faţă de părinţi apare în Vechiul Testament ca poruncă divină şi de aceea formulările au de multe ori caracter legalist. Porunca din Decalog referitoare la cinstirea părinţilor este prima din şirul celor referitoare la raportul dintre om şi semeni şi urmează imediat celei respectării Sabatului (Exod 20, 12; Deut. 5, 16; Lev. 19, 3). Copilul era dator să ofere părinţilor săi deplinul respect, să se îngrijească de ei la vremea bătrâneţilor lor şi, mai presus decât orice, să le facă cinste în comunitate, să fie dovada vie a respectării Legii lui Dumnezeu. 

„Fiul înţelept bucură pe tatăl său, iar fiul nebun nu bagă în seamă pe mama sa“

Mai are valoare şi obligativitate porunca a V-a pentru noi, cei de astăzi?

Ca orice poruncă a lui Dumnezeu, şi aceasta este veşnică. Dumnezeu a sădit în structura noastră ontologică, fiinţială, dragostea faţă de cei care ne-au dat viaţă, încât nimeni şi nimic nu pot rupe legătura naturală, dumnezeiască, dintre noi şi părinţi. Desigur, omul căzut are libertatea, adeseori asumată greşit, de a limita, suprima, din păcate chiar anula, dragostea pentru proprii părinţi. Din fericire, sper, sentimentul nu e reciproc! Vocaţia noastră, mai întâi ca fiinţe biologice, apoi ca fii ai lui Dumnezeu este să reînnoim, ori de câte ori ne stă în putinţă, dragostea noastră faţă de părinţi, reafirmând, de fiecare dată, dragostea faţă de Cel care ne-a creat din ei.

Ce presupune a-i cinsti pe părinţi?

A le arăta totala dragoste şi recunoştinţă. Dar pentru a nu rămâne acestea nişte concepte abstracte, cinstirea de părinţi înseamnă, concret, ajutor fizic în gospodărie, în cazul în care copiii pot şi e necesar să facă acest lucru, spre buna stare a familiei întregi, să le dea cinste în societate şi în Biserică, prin atitudine civică şi fapte de virtute, să se îngrijească de sănătatea lor fizică, dar mai ales de cea spirituală, să constituie un factor de coeziune în familie spre lucrarea faptelor bune. Stimarea şi ascultarea părinţilor erau considerate în vechime dovada deţinerii înţelepciunii, după cum spune Prov. 15, 20: „Fiul înţelept bucură pe tatăl său, iar fiul nebun nu bagă în seamă pe mama sa“.

Ce datorii au copiii faţă de părinţi astăzi? Dar părinţii faţă de copii?

În cadrul familiei, copilul a primit întotdeauna fundamentele unei educaţii religioase. Această responsabilitate trebuie să rămână vie şi în familia de astăzi. Mersul la biserică şi rugăciunea particulară sunt şi cele mai frecvente şi mai accesibile activităţi în orice familie. Un rol important în educaţia religioasă familială ar trebui să îl deţină lectura religioasă (lecturarea din Sfânta Scriptură a povestirilor biblice, mai accesibilă fiind Biblia pentru copii, care conţine şi ilustraţii), alături de discuţiile religioase cu părinţii (cateheză), învăţarea de cântări religioase, urmărirea emisiunilor cultural-religioase TV-radio şi de educaţie etică. Milostenia este lecţia iubirii de aproapele pe care părinţii trebuie să o predea copiilor ori de câte ori au ocazia. În cazul copiilor de şcoală, participarea la Sfânta Liturghie, postul şi pelerinajele pot stârni copilului dragostea de cele sfinte. În toate aceste deziderate, adulţii trebuie să fie pentru copii modele etice.

Se vede că Dumnezeu pune accent pe fiecare dintre părinţi: „tatăl tău şi mama ta“ (deci nu spune „cinsteşte-ţi părinţii“). Prin aceasta vrea oare să arate şi importanţa mamei, având în vedere că societatea israelită era una patriarhală?

Respectul datorat mamei a fost tot timpul pe acelaşi nivel cu cel datorat tatălui. Întotdeauna a fost receptat ca firesc faptul ca mama să-şi protejeze şi să se îngrijească de copil. De aceea, întrebarea lansata de Isaia (49, 15) nu poate fi decât una retorică: „Va putea o femeie să-şi uite sugarul şi să nu aibă milă de fiul pântecelui ei?“. Promisiunea Anei, mama lui Samuel, de a-şi închina fiul Domnului şi respectarea acestei promisiuni arată faptul că imperativul „Fă binele!“ (I Sam. 1, 23) îşi găseşte concretizarea într-o educaţie cu caracter religios şi în îndeplinirea unei vocaţii cultice. Întotdeauna a fost receptat ca firesc faptul ca mama să-şi protejeze şi să se îngrijească de copil. Textul II Tim. 1, 5 ne prezintă rolul pe care femeile (mama şi bunica) l-au avut în creşterea copilului Timotei: „Îmi aduc iarăşi aminte de credinţa ta neprefăcută, care, precum s-a sălăşuit întâi în bunica ta Loida şi în mama ta Eunichi, tot aşa, sunt încredinţat, că şi întru tine“. De multe ori, femeile din viaţa noastră au un important rol în educaţia moral-religioasă, iar femeile sfinte şi mame de sfinţi sunt modele pentru părinţi, nu doar femei, ci şi bărbaţi!

Roadele ascultării de părinţi

În a doua parte a poruncii cinstirii părinţilor apare ceva deosebit: făgăduinţa binelui şi a unei vieţi îndelungate. Ce ne puteţi spune despre aceasta? Este promisiunea pentru „pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie“ una a împărăţiei cerurilor?

Toate darurile divine sunt o consecinţă firească a împlinirii voii dumnezeieşti! Viaţa se răsplăteşte cu viaţă. Darul devine rai.

Cine păcătuieşte împotriva acestei porunci?

Aceasta este o întrebare mult prea dificilă, pentru că depinde de la familie la familie, de la caz la caz. De multe ori, din păcate, copiii „fentează“ responsabilitatea faţă de părinţi, iar părinţii se mulţumesc adeseori cu o iubire formală, încuviinţând, nevoit, patimile copiilor.

Referindu-ne la poruncile divine şi la cele nouă fericiri, expresii ale dragostei şi purtării de grijă ale Tatălui ceresc, spuneţi-ne, are această poruncă un corespondent în vreuna dintre Fericiri?

Cu anumite delimitări hermeneutice, cred că prin fiecare Fericire se exprimă principii ale dragostei şi respectului faţă de părinţi.

Avem îndemnuri din partea Părinţilor Bisericii în legătură cu importanţa şi respectarea acestei porunci?

În Sir. 3, 1-16, autoritatea părinţilor în familie este argumentată ca lege a lui Dumnezeu şi tocmai de aceea ascultarea şi supunerea copiilor echivalează pe plan spiritual cu iertarea păcatelor. Roadele ascultării de părinţi sunt primirea binecuvântării, alături de mulţi fii, viaţa lungă şi împlinirea rugăciunilor. Respectul faţă de părinţi trebuie să existe pe tot parcursul vieţii, iar la bătrâneţile lor, copilul trebuie să arate înţelegere faţă de dificultăţile legate de vârstă, pentru că astfel „va fi zidită casa sa“, indiferent de numărul păcatelor. Aceasta este temelia biblică pe care teologia Sfinţilor Părinţi şi cea liturgică se fundamentează. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că părinţii au un loc special: prin părinţi ne-a adus Dumnezeu în lumea aceasta. Deci faţă de părinţi avem datorii speciale, trebuie să-i odihnim pe părinţi prin viaţa noastră, prin felul nostru de a fi, să nu le facem supărări, să nu le facem ruşine; iar dacă totuşi greşim faţă de ei, de la Dumnezeu primim iertarea. Greşind, e posibil ca, la rândul nostru, fiind părinţi, să avem necazuri prin copiii noştri. Sfântul Ioan Hrisostom îi îndeamnă pe părinţi: „Lucraţi, ostenind din greu, doar lucrând pentru voi; căci vă va fi mai uşoară viaţa dacă fiii vor fi virtuoşi“.

Citește despre: