Omilia a 3-a a Sfântului Proclu al Constantinopolului, la Întrupare

Căci sărbătoarea este uitarea întristării, adormirea grijilor, bucuria ţăranului, dăruitoare strălucirii, răgaz pentru rugăciune, vara săracilor, podoaba bisericii, lauda cetăţilor, naufragiul vrăjmăşiei, răsăritul prieteniei, cerul pe pământ, dar în sfârşit, pentru ce vorbesc aşa de mult? Sărbătoarea e rodul învierii, potrivit profetului care zice: „Prăznuieşte, Iuda, sărbătorile tale, împlineşte făgăduinţele tale, un vrăjmaş distrugător a pornit împotriva ta, Ninive.”

  1. Multe şi felurite laude strălucesc viaţa omenească prin ciclul sărbătorilor şi al praznicelor unei vieţi ostenitoare, preschimbând în bucurie toată întristarea şi truda. Căci aşa cum cei ce cutreieră mările în vreme de furtună se bucură de porturi ca de braţele vieţii, la fel omul, sărbătorind în multe împrejurări ale vieţii, se bucură de sărbătoare aşa cum o mamă ne cruţă de grijă.
  2. Căci sărbătoarea este uitarea întristării, adormirea grijilor, bucuria ţăranului, dăruitoare strălucirii, răgaz pentru rugăciune, vara săracilor, podoaba bisericii, lauda cetăţilor, naufragiul vrăjmăşiei, răsăritul prieteniei, cerul pe pământ, dar în sfârşit, pentru ce vorbesc aşa de mult? Sărbătoarea e rodul învierii, potrivit profetului care zice: „Prăznuieşte, Iuda, sărbătorile tale, împlineşte făgăduinţele tale, un vrăjmaş distrugător a pornit împotriva ta, Ninive.”[1]
  3. Dar multe sunt sărbătorile, iar câştigul sărbătorilor nu este la fel. Căci unele sunt rânduite de la Dumnezeu, iar altele sunt introduse de diavolul, fiindcă unele ne ameninţă sufletele cu pierzania, altele slujesc mărimii pântecelui. Dar sunt şi altele care agonisesc mântuire firii omeneşti. Şi elinii sărbătoresc, dar în chip ruşinos, făcând patimile dumnezei, şi de aici se întinează cu noroiul ruşinii. Iudeii iarăşi, şi ei sărbătoresc, dar îl confundă pe Dumnezeu cu pântecele[2] şi fac sărbătorile tot atâtea prilejuri pentru păcate peste măsură. Aceştia, sărbătorind în pustie, s-au închinat chipului turnat din aur[3]. În perioade de criză şi război, posteau[4]. Iar în Ierusalim, în timp ce prăznuiau, cruce Stăpânului i-au înălţat[5], o, zile de prăznuire ale iudeilor, a căror strălucire este înşelare, şi a căror desfătare sfârşeşte cu moarte.
  4. Dar sărbătorile creştinilor sunt sfinte şi mai presus de fire, şi cu adevărat izvoare şi comori ale mântuirii, căci cea dintâi sărbătoare a noastră propovăduieşte venirea lui Dumnezeu la oameni, iar îndată după aceasta închipuie sfinţirea apelor şi mitra botezului, a treia, dezlegarea morţii, şi trofeul crucii, şi darul învierii, şi eliberarea părinţilor binevesteşte. A patra binevesteşte temeiul urcuşului nostru la cer şi strigă şederea de-a dreapta. A cincea, pogorârea Duhului Sfânt trâmbiţează ploaia miilor de haruri, acestea sunt sărbătorile pe care le-a făcut Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ele.[6]
  5. Căci între cele pe care ieri le-am săvârşit care oare nu a fost minunată şi străină, sau înfricoşătoare şi plină de slavă? Căci ce minune s-a petrecut în sărbătoarea de ieri? Dar vă rog ascultaţi cu îngăduinţă, căci poate o limbă de lut încerca să transmită tainele lui Dumnezeu? Deci care a fost minunea sărbătorii de ieri? Taina cea netâlcuită a dumnezeirii şi omenităţii, naşterea fără dureri, o întrupare care a dat formă celui fără formă, naştere străină, început şi totodată fără de început celui născut. Pe de o parte, în ceea ce priveşte omenitatea s-a făcut început, iar pe de altă parte, dumnezeirea a rămas fără de început, chipul a luat chip şi sfânta Treime nu S-a înmulţit în pătrime unirea celor două firi şi naşterea unui singur fiu, unirea neamestecată a Cuvântului şi trupului, şi Cel născut cu trupul Dumnezeu este de la Tatăl iar de la mine om este, O, taină înfricoşătoare şi străină Cine a mai văzut vreodată că Împăratul a purtat chipul blestemului. Sau ar putea vreodată ochiul cuprinde soarele întreg? Dar trupul, ar putea altcândva să fie unit după fire cu Dumnezeu în chip neschimbat, dacă nu ieri? Când Sfânta Fecioară pântecele a împrumutat, iar Cuvântul prin auz a intrat, iar Duhul cel Sfânt a plăsmuit templul cel viu, iar cel Preaînalt în chipul robului[7] s-a deşertat pe Sine. Dar taina dumnezeieştii iconomii a purtat-o pântecele Fecioarei, o pântece mai lat decât cerurile. O, naştere care ai purtat mântuirea! O pântece de lut şi cămară de nuntă a Creatorului! O, Naştere izbăvitoare a păcatului lumii. O! taină al cărei chip este cu neputinţă a-l tâlcui! O! naştere, dar nu început al existenţei lui Dumnezeu, nu schimbare a fiinţei, nu micşorare a puterii, nu despărţire de Cel ce fără de început s-a născut, ci unirea lui Dumnezeu şi cu trupul, în împreunarea firilor, binecuvântarea naşterii, venirea lui Dumnezeu, taina cea din veac ascunsă în Dumnezeu[8], taina nedespărţirii firilor, dezlegarea blestemului,[9] ridicarea osândei[10] şi existenţa cea fără de început a Fiului celui Unul născut, şi naşterea din fecioară după trup şi închinarea de la toată zidirea şi dăruind şi binevestind poporului întreg, Lui fie slava în vecii vecilor. Amin.
(Sfântul Proclu Episcop de Cizic, Omilii la Naşterea Domnului, Editura Sophia)

[1]Naum, 2:1-2.

[2]Filip. 3:19

[3]Ex. 32:4.

[4]Is. 58:4.

[5]In. 18:28.

[6]Ps. 117:24.

[7]Filip. 2:7.

[8]Col. 1:26.

[9]Gal. 3:13.

[10]Gen. 2:17.

Ultimele din categorie