În aghiografia Sfintei noastre Biserici, ziua de astăzi este închinată unui sfânt care şi-a trăit până la moarte şi fără vreo teamă de ea, credinţa căreia şi-a cucerit smerit sufletul, care a ştiut să iubească mai mult decât îngăduie capacitatea naturală de a iubi a fiinţei omeneşti, şi care a înţeles că iubirea trebuie să fie ulti­mul cuvânt al tuturor aspiraţiilor omului şi că jertfa din iubire pen­tru un ideal superior trebuie să fie şi suprema faptă a vieţii, iar acesta nu este altul decât Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica.

S-a născut la 7 octombrie 1787, în Bucureşti, în apropierea bi­sericii Visarion. Părinţii lui erau români, creştini, oameni buni, cinstiţi şi temători de Dumnezeu. La botez a primit numele de Constantin. Mama lui, devenită mai târziu monahia Filoteia, l-a învăluit de mic cu nespusă dragoste şi duioşie, învăţându-l cele dintâi rugăciuni. Deseori îngenunchea cu mama lui în faţa icoanei Maicii Domnului şi se rugau împreună. „Din pruncie" deci, el a cunoscut bunătatea acestei mame a tuturor creştinilor, şi aşa se explică de ce până la sfârşitul vieţii lui s-a rugat ei, primind de la ea întotdeauna ajutor. Mama lui, fiind o creştină convinsă, a cău­tat să imprime în sufletul lui o trăire cât mai creştinească. A în­văţat totuşi şi tot ceea ce se putea învăţa la vremea lui, dar fară să se lase amăgit de uşurătatea vieţii tinerilor din vremea lui, dând astfel urmare îndemnurilor la sfinţenie ale Sfântului Apostol Pavel: „Rogu-vă dar, fraţilor, pentru mila lui Dumnezeu, să înfăţi­şaţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumne­zeu, ca o slujire a voastră cuvântătoare, şi nu vă potriviţi veacu­lui acestuia, ci vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să cu­noaşteţi ce este voia lui Dumnezeu cea bună şi plăcută şi desă­vârşită" (Romani XII, 1-2).

Înclinat din fire spre cele duhovniceşti, purtând în suflet chipul evlaviei mamei sale şi călăuzit de curăţia inimii şi flacăra credin­ţei, în anul 1807 a părăsit casa părintească şi a intrat pentru tot­deauna în ostrovul pustnicesc al Cernicăi, smerindu-şi trupul cu post, cu priveghere şi cu rugăciune, stingând văpaia patimilor cu roua lacrimilor şi mulţimea ostenelilor sale, iar pe şarpele ispite­lor gonindu-l cu înfrânarea, cu răbdarea şi cu smerenia. Sihăstria l-a ispitit cu desăvârşirile ei vitejeşti şi râvna după agonisirea lor l-au făcut să fugă din veac, părăsind părinţi şi prieteni, pentru sin­gurătate şi tăcere, pentru „harurile pustiei". El râvnea să-şi curăţească desăvârşit inima, ca să poată vedea limpede desăvârşirile lui Dumnezeu. Fără sfinţenie, viaţa omenească părea pentru el o încleştare de puteri vrăjmaşe în întunericul nopţii şi o ciocnire nă­valnică de corăbii pe o mare bântuită de furtună.

Dat în seama cuviosului Pimen, el îi uimeşte pe toţi călugării prin împlinirea ascultării, prin dragostea, dar mai ales prin însu­fleţita lui bunătate. Câştigă inimile tuturor „prin curăţie, prin în­ţelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu" (II Corinteni III, 6-7).

Pe pământ trăind, a vieţuit cereşte, ca un înger în trup, cople­şind pe toţi cu blândeţea şi cu răbdarea sa.

Trăind această viaţă, a fost suficient ca numai la un an de la in­trarea în mănăstire, adică în 1808, să fie călugărit, luând numele de Calinic Monahul.

Tânărul monah însă continuă să ducă aceeaşi viaţă frumoasă, adăugând „nevoinţă peste nevoinţă", căutând să stea în faţa lui Dumnezeu cât mai „fără prihană şi fără vină" (II Petru III, 14).

Convins fiind că neascultarea a adus pieirea neamului ome­nesc, el caută să urce treptele spre rai - adică făcând drumul în­tors al lui Adam şi Eva - prin ascultare. De aceea se supune cumultă râvnă „la toate nevoinţele cele grele ale vieţii monahale", ajungând „la atâta curăţie a minţii şi a liniştii celei dinlăuntru, în­cât lumina înaintea tuturor ca o adevărată lumină cerească", aşa încât niciodată nimeni nu ar putea să-i privească viaţa şi faptele fară ca să nu proslăvească pe Tatăl Cel din cer.

Acestea au determinat ca la 3 decembrie 1808 să fie hirotonit ierodiacon, iar la 13 februarie 1813, preot. Pentru el însă preoţia nu a fost o simplă profesie, ci un ideal, căruia el a înţeles să-i slu­jească toată viaţa, cu frică şi cu cutremur.

Viaţa îl dăruise cu multe suferinţe, dar ele i-au dat prilej la mult bine. Plecat spre a înţelege suferinţele aproapelui său, dispus să stea la dispoziţia oricui putea fi de folos cu vorba sau cu fapta, dar mai ales înzestrat cu o mare dragoste faţă de om, toate acestea fac ca în 20 septembrie 1815, ieromonahul Calinic să fie hirotesit du­hovnic. Acum i se deschid largi orizonturi de activitate, mai ales în domeniul spiritual.

Având o minte perspicace şi o putere de intuiţie ce uimea pe toţi cei din jurul lui, trăind în totul ceea ce ştia, dar şi ceea ce în­văţa şi pe alţii, pentru ca să nu i se poată reproşa niciodată „doc­tore, vindecă-te pe tine însuţi", reuşeşte în scurt timp să fie cunos­cut şi în afara incintei mănăstirii. Astfel, găsim la el, la scaunul spovedaniei, până şi pe mitropolitul ţării. Toţi găseau la el „adăpostire şi mângâiere la ale lor supărări", că el pe toţi îi mângâia cu cuvinte dulci şi de Dumnezeu insuflate.

Între 1812-1818, întreprinde călătorii în Moldova şi la Sfântul Munte, cu care ocazie vizitează o serie întreagă de mănăstiri, cu­noaşte oameni şi-şi îmbogăţeşte sufletul cu miresmele frumuseţi­lor monahiceşti.

Întors din aceste călătorii, din care a dobândit o bogată experienţă de conducător al treburilor obşteşti, în 1818 este ales stareţ al Mă­năstirii Cernica, în vârstă fiind numai de 30 de ani. Depune o mare activitate pentru chivernisirea şi îmbunătăţirea treburilor traiului ob­ştesc, lucru care îi aduce, la 9 aprilie 1820, vrednicia de arhimandrit.

Dar lucrul lui cel mai aprig era ca să facă din semenii lui oa­meni desăvârşiţi, după exemplul Mântuitorului. Era pătruns de marele adevăr că „a călăuzi oameni este un meşteşug desăvârşit şi o ştiinţă desăvârşită; este lucrul cel mai deosebit şi anevoios”. El spunea adesea că „stareţul este inima tuturor inimilor care îl caută sau care îi cer îndrumare sau alinare. El e calea spre desăvârşire a tuturor sufletelor credincioase din jurul său”.

Întotdeauna avea înaintea ochilor icoana înaintaşilor lui întru ale călugăriei, pe care îi imita întru totul. Prin iubirea faţă de Hristos se asemăna cu Sfântul Antonie cel Mare, prin blândeţe şi sme­renie cu Sfântul Ierarh Nicolae; prin înţelepciune şi înfrânare cu marele Vasile; în îngrijirea mănăstirii, cu Nicodim de la Tismana. De la toţi a luat câte ceva şi pe toate le-a pus în slujba aproapelui său, pentru ca să poată să-i ducă pe toţi pe calea desăvârşirii şi a mântuirii. Ca o stea luminoasă a luminat pe cei binecredincioşi, risipind întunericul înşelăciunii.

Dar vremuri de grele încercări se abăteau asupra ţării noastre şi asupra mănăstirii: marea răscoală a lui Tudor Vladimirescu din 1821, năvala turcilor în ţară, care a atras după sine o serie întreagă de suferinţe: lume înfometată, fară adăpost, batjocorită de trupele musulmane ş.a. Şi toţi aceşti suferinzi, toate aceste dureri îşi gă­seau alinare şi mângâiere, ajutor şi îndreptare la Sfântul Calinic. Peste tot unde auzea că e o durere de alinat, o alina. Ajuta, povăţuia, priveghea şi se ruga. În tot timpul şi-a îndreptat privirea şi şi-a îndoit genunchii în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Sfân­tului Ierarh Nicolae, şi întotdeauna a primit ajutorul ce l-a cerut. Hrănea mulţimile înfometate, ajuta pe cei în lipsă şi îşi găsea timp să construiască şi case de rugăciuni lui Dumnezeu. A iubit, pentru Dumnezeu, pe toţi săracii vremii lui, şi pe cei lipsiţi de hrana gândului, şi pe cei lipsiţi de hrana trupului. El făcea lucrul acesta nu pentru a fi socotit ca un instrument de popularitate sau de se­ducţie demagogică, ci ca un mijloc de propagandă a virtuţii care reformează şi converteşte inima, de popularizare a Evangheliei care mântuieşte lumea. El nu a vorbit numai despre milostenie, ci a şi făcut milostenie. El nu a vorbit numai despre sărăcie, ci a şi ajutat. Întâi a făcut el însuşi ceea ce a povăţuit pe alţii să facă, întâi a lucrat şi după aceea a vorbit.

N-au lipsit însă şi răuvoitori care l-au otrăvit, vrând să-l omoare. Dumnezeu însă nu l-a lăsat în voia vrăjmaşilor lui, şi nu numai că îl vindecă, dar este ales şi episcop al Râmnicului la 14 septembrie 1850. Plânsete şi mare tristeţe a fost atunci în Mănăstirea Cernica, când Sfântul Calinic a trebuit să părăsească această mănăstire, pe care el o slujise cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste aproape 43 de ani, din care 32 ca stareţ. Bucurie însă şi cântări de imne a găsit când a intrat în Craiova, unde credincioşii l-au întâm­pinat cu pâine şi sare, după o datină strămoşească. Clopotelor de la Cernica, care atunci vesteau obştei durerea despărţirii de cel mai iubit semen al lor, le răspundeau acum clopotele de la Craiova, care anunţau credincioşilor vestea sosirii Sfântului în Cetatea Ba­nilor. Clipe de înaltă bucurie sufletească aici, tristeţe şi lacrimi de despărţire la Cernica. Aici, mic cu mare, bătrân cu tânăr, sănătos şi bolnav, la număr peste 350 de călugări, părăsiseră chilie, pat, lucru şi au trecut toţi prin faţa sfântului pentru a lua binecuvântare de la acela ce le fusese stareţ, duhovnic, părinte, frate. In Cetatea Bani­lor, mii şi mii de suflete l-au întâmpinat pentru a-i ura viaţă înde­lungată şi bună sporire în lucrul Domnului.

Şi chiar de-a doua zi şi-a început activitatea: cercetări duhovni­ceşti prin sate şi mănăstiri, orânduiri de protopopi, hirotoniri de preoţi, după trebuinţă; osteneală apostolească în via Domnului, spre folosul sufletesc al tuturor păstoriţilor, care îl îmbrăţişau pre­tutindeni cu iubire şi ascultare. Pentru toţi el avea câte ceva. Sfă­tuia, îndemna, mângâia, dar mai ales tămăduia rănile sufletului omenesc. Locuinţa lui ajunsese un metoc al săracilor.

Nori grei se abat însă iarăşi pe cerul patriei noastre. Izbucneşte războiul ruso-turc. Turcii intră în Oltenia. Sfântul Calinic se retra­ge spre Râmnicu-Vâlcea. Aici, timp de doi ani rezideşte biserica Episcopiei, care fusese arsă, reface toate cele din jurul ei, precum şi o serie de locuinţe pentru nevoile clericilor.

Datorită vieţii pe care o ducea, practicând din plin toate virtu­ţile creştineşti, Sfântul Calinic primeşte din partea lui Dumnezeu darul de a face minuni. Martorii acelor vremuri ne povestesc o se­rie întreagă de lucrări de acest fel: tămăduieşte o femeie stăpânită de diavol, preface în ţarină trupul unui mort neputrezit, tămădu­ieşte fiica unui sătean ş.a. Timp de 17 ani, cât a păstorit pe scau­nul Episcopiei Râmnicului, a săvârşit asemenea minuni.

Dar cei 80 de ani ce-i purta pe umeri, multele osteneli săvârşite în slujba Bisericii „într-un şir de 62 de ani de când a pus asupră-şi sfânta schimă”, grijile felurite de fiecare zi, iar pe deasupra postul aspru, cum şi împlinirea cu scumpătate a tuturor rânduielilor vieţii călugăreşti îl „pogorâseră într-o foarte grea slăbiciune şi neputin­ţă”. Simţind deci că i se apropie sfârşitul, în anul 1867, socotind că nu mai e destoinic „a mai purta datoria cerută de la el pentru greaua răspundere a multor suflete a eparhioţilor săi”, s-a retras din scaunul de episcop, întorcându-se la chinovia sa, mănăstirea Cernica. Un an de zile a zăcut în chilia sa, unde ucenicii îi citeau rugăciunile şi pravila călugărească. Iar în ziua de 11 aprilie 1868, pe la orele 5 dimineaţa, a cerut ucenicului său să-i schimbe căma­şa, căci a văzut nişte oameni care au venit să-l ia cu dânşii. După aceea a cerut o cruce, a sărutat-o şi a zis: „Sfântă cruce, ajută-mi”, şi zicând acestea şi-a dat duhul.

Aşa a fost mutarea către Domnul a Sfântului Calinic. Viaţa lui a fost asemenea unei ţarine cu mult rod, izvor de nenumărate bu­nătăţi, mijlocul dobândirii de har duhovnicesc.

S-a mutat în lumea drepţilor în sărăcia cea mai desăvârşită. Tot ce a agonisit în viaţă a dăruit văduvelor, orfanilor, pentru zidire de biserici şi alte fapte de milostenie. A trăit cu adevărat sărăcia cea de bunăvoie, cum s-a făgăduit în ceasul când a fost tuns în călugărie.

Postul i-a fost păzitor trupului şi sufletului, cale spre pocăinţă; ascultarea şi omenia, podoabele vieţii. A urmat dreptatea, credinţa, dragostea, pacea. A fost bun către toţi, tată sărmanilor, săraci­lor milostiv, mângâietor celor întristaţi, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine.

S-a arătat dreptar turmei sale, atât în mănăstire, cât şi în Epis­copie, prin toate faptele cele bune şi pildă credincioşilor, cu cu­vântul, cu viaţa, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa şi curăţia.

Prin rugăciunile sale, prin strădaniile lui, prin întreaga înfăţi­şare a vieţii lui, prin acea mireasmă care adia în jurul personalită­ţii lui, prin toată cuviinţa vieţii lui văzute şi a celei tainice şi ne­văzute, a prefăcut toţi spinii care îl împresurau în trandafiri.

A trăit cu toată pasiunea fiinţei sale toate adevărurile creştine; a iubit şi a jertfit tot ce a avut mai bun în fiinţa lui. Şi toate acestea le-a făcut nu pentru a fi aplaudat de lume, nu pentru a produce senzaţie, nici chiar pentru a face literatură, ci pentru a bineplăcea lui Dumnezeu, izbăvindu-se astfel de toate păcatele trupului şi ale sufletului.

Sfânt prin cugetare, prin simţire şi prin acţiune, sfânt prin sufe­rinţă şi prin ideal; sfânt prin întreaga lui viaţă, Sfântul Ierarh Calinic este cel mai chemat să ne pilduiască pentru vremurile noastre, misiunea slăvită a preoţiei sub al cărei har şi jug ne-am smerit fruntea şi cugetul.

Se cuvine deci să ne plecăm cu smerenie genunchii în faţa lui astăzi, când îi facem sfânta pomenire, şi să învăţăm de la el ce în­seamnă iubire, ce înseamnă credinţă, ce înseamnă preoţie şi, luându-l ca dreptar al vieţii noastre, să iubim ceea ce a iubit el, să cre­dem în ceea ce a crezut el şi astfel să ajungem şi noi la desăvârşi­rea pe care el a urmărit să o realizeze cu păstoriţii lui, împlinind astfel cuvintele lui Iisus Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Ta­tăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Matei V, 48). Amin.

Sursa:Diac. Ştefan Gh. Milea, (Glasul Bisericii nr. 3-4, 1996)