De la moarte la îndumnezeire - şapte paşi sugeraţi de slujba Sfântului Maslu

Reflecții

De la moarte la îndumnezeire - şapte paşi sugeraţi de slujba Sfântului Maslu

    • De la moarte la îndumnezeire - şapte paşi sugeraţi de slujba Sfântului Maslu
      De la moarte la îndumnezeire - şapte paşi sugeraţi de slujba Sfântului Maslu

      De la moarte la îndumnezeire - şapte paşi sugeraţi de slujba Sfântului Maslu

Cele "şapte Evanghelii" sunt de fapt şapte etape de parcurs în vindecarea noastră, pe drumul mântuirii, sunt şapte paşi pe care omul îi străbate de la moartea sufletească, de la momentul maximei rupturi de Dumnezeu, până când ajunge să se unească în mod deplin cu Dumnezeu, devenind dumnezeu după har, nu după fiinţă.

Aşa cum se ştie, anul acesta, 2012, a fost consacrat, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, drept "Anul omagial al Tainei Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor". Prilej spre a aduce în faţa opiniei publice modul în care Biserica se îngrijeşte de omul aflat în suferinţă, dar şi o chemare de a aprofunda (şi de a pune în practică) şi mai mult din bogăţia de învăţătură cuprinsă în rânduiala liturgică a acestei slujbe. Evident, lucrarea principală a Tainei Sfântului Maslu este tămăduirea şi mângâierea ce vin, prin harul lui Dumnezeu, peste trupul şi sufletul celui care primeşte, cu multă credinţă, acea înşeptită ungere cu untdelemn sfinţit. Dar, ca în orice altă lucrare a Bisericii, ne putem folosi şi altfel de această rânduială. Spre exemplu, tipicul slujbei Sfântului Maslu include citirea, într-o anumită ordine, a şapte fragmente evanghelice sau a "şapte Evanghelii", cum se mai spune în limbajul curent. Firesc, cineva ar putea să-şi pună întrebarea de ce aceste pericope şi nu altele? Şi, deloc de neglijat, de ce le citim exact în această ordine? Legitimitatea acestor nedumeriri este întărită şi de faptul că sunt foarte multe vindecări relatate de evanghelişti care nu se regăsesc în selecţia celor şapte (cum este cazul, spre exemplu, a pasajului care ne vorbeşte despre vindecarea orbului din Ierihon, despre care se va vorbi mâine în bisericile ortodoxe). Mai mult, pocăinţa şi convertirea lui Zaheu (relatată de "Evanghelia a doua") sau pilda celor zece fecioare (lecturată drept cea de a "cincea Evanghelie") nici măcar nu par a avea o legătură directă cu această taină, prin excelenţă definită drept taină a vindecării. Plecând de la premisa că aceste pericope au fost alese în mod inspirat, cu dumnezeiască înţelepciune, şi că ele ne transmit, cu siguranţă, lucruri importante pentru mântuirea noastră, a oamenilor de azi, am identificat o posibilă "cheie de lectură".

Cele "şapte Evanghelii" sunt de fapt şapte etape de parcurs în vindecarea noastră, pe drumul mântuirii, sunt şapte paşi pe care omul îi străbate de la moartea sufletească, de la momentul maximei rupturi de Dumnezeu, până când ajunge să se unească în mod deplin cu Dumnezeu, devenind dumnezeu după har, nu după fiinţă. Prima pericopă evanghelică (de la Luca 10, 25-37) redă pilda samarineanului milostiv. De aici putem pricepe că vindecarea noastră nu începe până nu acceptăm că fără Dumnezeu suntem morţi. Morţi din punct de vedere spiritual, duhovnicesc, pentru că putem fi foarte activi din punct de vedere biologic, social, cultural şamd, dar sufleteşte să fim fără de viaţă. Călătorul "căzut între tâlhari", ignorat şi de preot şi de levit, primeşte ajutorul samarineanului pentru că se află într-o stare de totală neputinţă. Şi dacă ar fi vrut, nu ar fi putut să refuze ajutorul ce i s-a dat. Din păcate noi refuzăm, adesea, ajutorul lui Dumnezeu bazându-ne pe propriile noastre puteri, aşa cum mulţi bolnavi refuză un consult sau un ajutor de specialitate sperând că va trece durerea, susţinând chiar, cu tărie, că "nu au nimic" – iar boala lor se cronicizează, pe măsură ce amână ajutorul medical. Pentru a putea primi "asistenţă divină", e nevoie să acceptăm că suntem "la pământ", atât de răniţi de păcatul săvârşit sub influenţa celor ce ne tâlhăresc (adică a diavolilor), încât suntem morţi sufleteşte. Acesta este începutul pocăinţei, al acceptării că fără Dumnezeu "nu putem face nimic" (cf. Ioan 15, 5); e momentul în care Îi dăm voie lui Dumnezeu să vină şi să lucreze în inima noastră – căci Domnul este atât de delicat şi de respectuos cu libertatea noastră încât nu ne forţează cu absolut nimic, nu ne face bine cu forţa. Mai mult, acesta este şi momentul în care înţelegem că Dumnezeu ne priveşte ca pe nişte fiinţe rănite şi "abia suflând", că nu ne judecă şi nu ne pedepseşte pentru păcat (cf. Ioan 12, 47), ci caută să ne "lege rănile" şi să ne ducă la "casa de oaspeţi" care este Biserica.

Pasul al doilea îl facem prin urcarea în "dudul lui Zaheu" (Luca 9, 1-10). Adică, înţelegem că, o dată cu lucrarea lui Dumnezeu, şi noi suntem chemaţi la o lucrare proprie. Nu putem sta la nesfârşit aşteptând ca Dumnezeu să ne rezolve toate problemele, în timp ce noi, practic, "ne dăm răniţi". Pentru a depăşi această etapă este nevoie să activăm acea sfântă curiozitate pe care a avut-o Zaheu şi "să căutăm să vedem cine este Iisus". Poate nu suntem convinşi că, împlinind poruncile Lui, vom dobândi vindecarea după care tânjeşte inima noastră. Dar să avem măcar curiozitatea de a testa aceste porunci în viaţa noastră; să le punem la lucru şi să le evaluăm puterea după acest moment, nu înainte, căci nici o cunoştinţă teoretică nu poate suplini trăirea.

Nu putem intra în rai cu o mână, iar pe cealaltă să o lăsăm afară

După ce am înţeles că este nevoie, mai întâi, să-L las pe Dumnezeu să lucreze în inima mea, apoi şi eu să lucrez, în cea de a treia Evanghelie de la slujba Sfântului Maslu (de la Matei 10, 1; 5-8) aflu şi cum anume să lucrez la vindecarea mea. De aici aflu că Mântuitorul a trimis pe cei doisprezece ucenici "către oile cele pierdute ale casei lui Israel" şi chiar le-a poruncit să nu meargă în calea păgânilor şi "să nu meargă în vreo cetate de samarineni". Aparent, sunt stranii aceste indicaţii, căci par a fi discriminatorii (or noi ştim că, ulterior, apostolii nu au mai avut astfel de restricţii, ci au propovăduit şi la alte popoare Evanghelia). Tâlcul este că orice lucrare duhovnicească începe de acolo de unde se poate, adică de unde sunt cât de cât pregătit, disponibil. Evreii erau mai pregătiţi decât neamurile să primească un Mântuitor. Tot aşa şi noi, să începem cu acele porunci pe care le putem face, urmând ca, treptat, să le împlinim şi pe celelalte, pe care acum nu suntem în stare (sau pregătiţi) a le săvârşi.

Al patrulea pas(aşa cum reiese din lecturarea Evangheliei de la Matei 8, 14-23) este acela de a ne strădui să ne vindecăm rănile ce sunt în strânsă legătură cu moştenirile sau "înrudirile" noastre. Hristos intră în casa lui Petru şi o vindecă pe soacra acestuia de friguri, arătând că nu putem avea deplină vindecare până nu ne îndreptăm atenţia către cei apropiaţi ai noştri (chiar dacă fizic nu mai sunt printre noi). Doar aşa bucuria noastră poate fi deplină.

Pilda celor zece fecioare (de la Matei 25, 1-13) ne relevă cel de-al cincilea pas al vindecării. Cinci fecioare, cele înţelepte, au intrat cu Mirele la dumnezeiasca nuntă, iar alte cinci, "nebune" sau, mai degrabă, neînţelepte, au rămas pe dinafară pentru că n-au agonisit untdelemn, adică nu au lucrat. E un avertisment ca noi să lucrăm până la capăt, în toate cele ale noastre, nu o parte să o lăsăm în afara lui Dumnezeu (nu putem intra în rai cu o mână, iar pe cealaltă să o lăsăm afară). Ne amăgim dacă am crede că se poate sluji şi "lui Dumnezeu şi lui mamona" (Matei 6, 24). Dumnezeu nu poate intra într-un ungher al fiinţei noastre neinvitat: unde nu-L lăsăm "să intre" aici, pe pământ, nu putem avea pretenţia să-L "avem" dincolo, în ceruri. Dacă ai toate virtuţile şi în toate asculţi de Dumnezeu, dar într-o privinţă te rupi de El, vindecarea nu e deplină. Spre exemplu, poţi fi desăvârşit în toate, dar să fii mândru şi să nu ai, în felul acesta, parte de Dumnezeu.

Dacă ne-am despătimit şi ne-am luminat, înainte de a primi darul îndumnezeirii, mai avem o luptă de dus, aceea pe care o duce şi femeia cananeiancă, a cărei fiică era "rău chinuită de un demon" (cf. Matei 15, 21-28). Este cea de a şasea etapă a vindecării omului, când înţelegem "pe viu", că şi noi suntem "chinuiţi" de demoni, că "lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh" (Efeseni 6, 12). Iar de biruit, nu putem birui decât cu smerenie adâncă, desăvârşită, precum cea a cananeencii. În plus, mai înţelegem de aici că, apropiindu-ne de Dumnezeu, cunoaştem toate făpturile sale, inclusiv pe demoni, care sunt acei îngeri creaţi de El şi care au ales să se rupă de Stăpânul şi Creatorul lor. Tot aşa cum, atunci când vizităm un vecin, nu-i cunoaştem doar lucrurile frumoase, ci mai luăm cunoştinţă şi cu dulăul cel turbat şi lătrând ameninţător, dar care este legat cu lanţ şi nu ne poate face rău decât dacă-i permitem.

Pe ultima, cea de a şaptea treaptă, aflăm că "nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi" (Matei 9, 9-13), adică vindecarea noastră este deplină, dar încă mai avem de lucru. Cu cine? Cu cei care sunt încă bolnavi. Nu înseamnă, desigur, că noi nu am mai avea nevoie de Hristos - Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, ci că de acum lucrăm cu El spre a chema "pe cei păcătoşi la pocăinţă" (Matei 9, 13). În Apostolul lecturat înainte de această ultimă Evanghelie, suntem îndemnaţi de Sf. Ap. Pavel "să dojenim pe cei fără de rânduială, să îmbărbătăm pe cei slabi la suflet, să sprijinim pe cei neputincioşi, să fim îndelung-răbdători faţă de toţi" (cf. I Tesaloniceni 5, 14). Cu adevărat, pe această treaptă "nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2, 20) şi, deşi El este astfel prezent în inima mea, eu am atins cel mai înalt grad de libertate. Libertatea de a fi ca Dumnezeu, cu Dumnezeu. (Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)