Inimă-rai

Bătăile inimii se succed într-un iureş senin, vrând parcă să cucerească întreaga lume într-o clipă. E atâta linişte aici, încât aş vrea să-mi construiesc o casă, apoi să plantez flori şi pomi unde să se aşeze păsările şi să-mi cânte despre iubire, despre viaţă şi despre frumuseţe. Aş putea să-mi construiesc aici un rai în care să locuiesc o veşnicie.

Tic... tac... tic…tac… Două aripi de înger deschid porţile de lumină ale dimineţii, străbătând cerul şi pământul, până când se vor întâlni cu ticăitul acesta timid şi totuşi atât de plin de putere, de speranţă, atât de însetat de viaţă. Sunt atât de recunoscătoare în faţa acestei secunde tainice care ne dă impulsul curajos de a trăi în fiecare răsărit de soare miracolul vieţii! Iar apoi, din nou, tot mai intens: tic-tac, tic-tac, tic-tac... Bătăile inimii se succed într-un iureş senin, vrând parcă să cucerească întreaga lume într-o clipă. E atâta linişte aici, încât aş vrea să-mi construiesc o casă, apoi să plantez flori şi pomi unde să se aşeze păsările şi să-mi cânte despre iubire, despre viaţă şi despre frumuseţe. Aş putea să-mi construiesc aici un rai în care să locuiesc o veşnicie.

Ieri am văzut pe stradă o bătrână neputincioasă şi părăsita. O voi lua şi pe ea în raiul meu. Avea ochi blânzi şi trişti, iar privirea ei păstra o strălucire senină, din altă lume, cu o expresie de calmă întrebare. Da, o voi lua cu mine şi mă voi odihni în privirea ei atât de lină! M-am aşezat lângă ea, pe marmura rece. Aş fi vrut să-i spun ceva care să o aline, aş  fi vrut să-i iau inima şi să o cercetez, să o mângâi şi apoi să i-o înapoiez. Nu mai ştiu ce i-am spus, dar ea a întors capul spre mine părând că se întoarce din mari depărtări şi a şoptit câteva cuvinte care semănau cu o rugăciune.

Străzile se pierdeau în urma mea, înghiţite de vârtejul lin al unui vânt abătut care, asemeni mie, nu ştia încotro s-o apuce. Trecând pe lângă o casă, am auzit câteva glasuri de copii care chicoteau vesele. Scăpărările aurului din soare erau atât de vii în privirile lor, încât aş fi vrut să mă amestec printre ei şi să nu mai terminăm niciodată acel joc. Trupul şi sufletul lor trepida de extazul unei voioşii contagioase. M-am bucurat. Amintirea bucuriei lor îmi aduce pe chip un zâmbet care îmi străbate toată fiinţa. Acum cred că ar trebui să-i aduc şi pe ei în raiul meu. Deja le aud glasurile subţiri şi curate, împletindu-se cu simfonia dulce a păsărilor.

M-am prins de braţul nevăzut al suflării care adia pe străzile încărcate de parfumul primăverii şi mi-am continuat drumul căutând... Oamenii treceau pe lângă mine, sau poate prin mine, pentru că simţeam că fiecare are ceva de spus, ceva de lăsat în urmă, o bucurie, sau o tristeţe, sau un gând rătăcit. Aş fi vrut să colecţionez toate acele trăiri, să le scriu într-o carte mare, iar apoi să le descifrez. Dar unde ar încăpea atâtea rânduri de lacrimi, atâtea cuvinte de bucurie, atâtea linişti şi nelinişti? Ceasul din centrul oraşului anunţa trecerea de hotarul amiezii. De undeva se mai auzea un ticăit. Simţeam cum mi se zbate inima. Parcă ar fi vrut să-mi spună ceva. Poate voia să-mi reproşeze faptul că uneori nu o ascult. Acest nap neliniştit care nu doarme niciodată încerca să-mi spună că doar ea ar putea încăpea toate bucuriile şi tristeţile, toate liniştile şi neliniştile unui om, sau chiar ale întregii lumi. Unele inimi sunt atât de mari,  încât oricine s-ar putea pierde în ele. Cândva, cineva mi-a spus că inimile cresc cu fiecare bucurie pe care o dăruim unei alte inimi. Dar cuvintele şi faptele rele? Unde încape atâta răutate?... Poate că la poarta inimii stă un străjer care le spune: „Nu, pe aici nu se trece”.

Într-un sfârşit, am ajuns la capătul străzilor şi la capătul gândului. Unde să mai caut? Dar, ce caut, de fapt? Tic-tac, tic-tac... Atunci am spus: „Bine, dacă insişti atât de mult...”. M-am aşezat pe o umbră. Pământul era jilav, vântul nu mai bătea şi din depărtare se vedea cum răsare apusul într-o lumină trandafirie. Era o pace primordială, care se simţea în unda de parfum a acelei seri. Oare aş putea să o aduc în micul meu rai? Liniştea se aşternea în inima mea odată cu primele raze ale înserării. Am mai auzit un ticăit scurt, la fel de scurt ca o clipeală de ochi sau ca bătaia din aripi a unui înger. Am închis ochii, aşa cum mi-a şoptit inima. Uneori, totul este atât de simplu.

(Anghelache Alina-Manuela – Premiul I la ediţia a treia a concursului „Scrii ce Ştii” , cu tema „De veghe la inima mea”. Concursul este organizat de ASCOR Iaşi, în cadrul dialogurilor studenţeşti de la biserica „Metocul Maicilor” şi se desfăşoară săptămânal pe toata durata Postului Mare)

Ultimele din categorie