De cîte ori nu am încercat (sau am văzut la alții), de-a lungul vieții noastre, un sentiment de jenă vizavi de cei care ne sînt rude sau apropiați prin natura împrejurărilor? De cîte ori nu s-a întîmplat ca un fiu sau o fiică să se jeneze în fața colegilor de mama sau de tata care nu sînt așa de educați, nu vorbesc corect gramatical sau, mai grav, au și cîte o patimă, cum e cea a dependenței de alcool? Unii merg pînă acolo încît, la o anumită vîrstă, iși reneagă cu totul rudele sau părinții, tovarășii din copilărie sau colegii de la un serviciu mai modest avut anterior, comportîndu-se ca și cum trecutul lor nu mai există. Negarea originilor si a împrejurărilor în care a crescut ajunge uneori pînă acolo încît "jenatul" ajunge să-și nege însăși naționalitatea. Așa au ajuns unii români ca, peste hotare fiind, să nu se recomande ca fiind din România din dorința de a nu fi asociați cu șleahta de cerșetori sau cu infractorii care au invadat Occidentul, mai ales după aderarea țării la Uniunea Europeană. Ca să nu mai vorbim de jena româncelor de a-și declina identitatea în tări în care compatrioatele lor dețin "poziții fruntașe" la capitolul prostituție.

În "Asfalt tango", unul dintre cele mai reușite filme ale regizorului Nae Caranfil, actorul Mircea Diaconu interpretează rolul unui soț abandonat de tînăra sa soție, Dora, care fuge de acasa spre o Franță idealizată, un tărîm al fericirii absolute. Această tînără, sătulă de viața plină de greutăți dusă în România, refuză să mai folosească limba natală și vorbește doar în franceză, chiar și atunci cînd i se întîmplă ceva neașteptat, cum ar fi o lovitură la picior. Eu însumi am cunoscut astfel de persoane în urma unor călătorii în străinătate. Spre exemplu, în Italia, undeva lîngă Pisa, eram mai multe familii într-un loc public, fără a ne cunoaște unii pe alții. O tînără mamă, deși a stat la doi pași de noi preț de cîteva ore și ne-a auzit vorbind românește, a refuzat să-și deconspire naționalitatea și numai întîmplarea a făcut să aflăm că persoana de lîngă noi (vecină) știe românește și că nu e, de fapt, o italiancă de prin partea locului.

"Mi-e rușine că sînt român"- iată o expresie pe care, dacă o cauți pe internet, o gasești în cel puțin 247.000 de locații! Cred că puțini sînt cei care să nu o fi rostit măcar o singură dată în viața lor. Unii au făcut din această permanentă criticare a tot ce-i românesc un adevarat crez. Sînt cazuri de oameni cultivați, care au avut acces la aspectele valoroase din cultura și din istoria noastră, dar care au refuzat să mai scrie în limba română, disprețuind tot ce-i românesc. Cîți însă au conștientizat, ulterior, că, negîndu-și naționalitatea, nu fac decît să-și nege o parte importantă din ceea ce sînt? Că această dezrădăcinare din sol românesc și replantare în ținuturi mai primitoare și mai civilizate nu anulează moștenirea pe care o duci cu tine, în tine!, chiar și dacă ai emigra într-o altă galaxie. Nu insistăm acum asupra motivelor invocate de cei care se rușinează de propria naționalitate sau de apartenența la un anumit neam. Cert e că nu poți fi pe deplin împlinit ca om în momentul în care îți (re)negi propriul trecut, încercînd să ștergi cu buretele uitării o parte importantă din viața ta.

Patru, Doamne, și toate patru...                                                                   

În duminica aceasta care premerge sărbătoarea Nașterii Domnului se va citi în biserici, integral, primul capitol al primei Evanghelii din Noul Testament, cea după Matei. Această pericopă debutează cu o înșiruire de nume care se constituie într-o genealogie a lui Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare și tatăl adoptiv al lui Iisus. Ceea ce îi frapează pe toți comentatorii acestui arbore genealogic ce merge pînă la Avraam este prezența unor nume de femeie într-o listă care urmărește descendenții pe linie paternă. Devin și mai contrariați cei care, cercetînd în Scriptură cine sînt Tamar, Rahab, Rut si Batseba (cele patru femei menționate), află că între ele sînt unele de alt neam decît cel evreiesc și/sau altele cu o viață morală rușinoasă, cel puțin în parte. Continuarea, în Ziarul de Iași