Slujba Învierii - locul de întâlnire. Cu cine?

E aproape ora 12 noaptea, iar luminile în lăcaşul de cult, una câte una, se sting. E întuneric total, însoţit de o aşteptare şi de un fior adânc. Bogdan, care cu numai câteva momente înainte glumea şi râdea în curtea bisericii împreună cu grupul de prieteni cu care venise, devine deodată neliniştit. Prea ciudat era întunericul acesta...El, care era atât de obişnuit cu viaţa de noapte şi cu întunericul cluburilor, simţea acum o frământare pe care nu o cunoştea, sau pe care, în orice caz, o uitase de mult. Era atât de îngândurat, încât nici nu şi-a dat seama că lumânarea pe care o ţinea în mână, din cauza strânsorii puternice, i se frânge între degete. Glasul puternic al preotului, cu un „Veniţi de luaţi lumină!” căzut ca un tunet din cer, îl trezi însă din amorţeală şi îl duse imediat cu gândul în altă parte şi în alt timp: la biserica din satul natal, în anii copilăriei, când, legat de mâna bătătorită a bunicii, era primul care răspundea la salutul pascal al părintelui, strigând din toţi rărunchii şi stârnind tot timpul zâmbete în jur: „Adevărat a Înviat!”.

„Ce nebuni de prieteni mai am şi eu! Auzi, să trecem pe la slujba Învierii înainte de a merge în club! Ce treabă serioasă poate fi aceasta?”, se gândea Bogdan, zâmbind, în timp ce se pregătea să iasă în oraş. Ca întotdeauna, şi acum Bogdan era foarte grijuliu cu ţinuta lui, mai ales, că în ultimele zile, nu prea avusese ocazia să epateze. Din cauza postului, cluburile nu au mai fost aşa pline ca înainte, iar numeroasele sale achiziţii vestimentare, pe care şi le-a tot procurat în ultimul timp, nu au putut fi admirate de foarte mulţi. Dar, începând din această noapte, lucrurile se vor schimba. A rezervat cea mai mare masă în cel mai tare club din oraş, pentru peste 20 de prieteni. Ce show o să mai fie! Cu aceste gânduri şi în timp ce-şi desfăcea o bere proaspătă de la frigider, Bogdan auzi telefonul sunând în cealaltă cameră. Era Alexandru: „Hai, mă, coboară, sunt jos, în faţa scării blocului”. „Aşteaptă câteva minute, e de-abia 12 fără un sfert...Urcă până la mine. Unde ne grăbim aşa?”, răspunse, puţin iritat, Bogdan. „Hai mai repede, că trebuie să ajungem la biserică până la 12 fără 10. Eu sunt singur acum în maşină, ne vedem acolo cu toţii, stăm o jumate de oră la slujbă, după care o tăiem în club. Nu aşa ne-a fost vorba? Hai, coboară odată!”. Bogdan se conformă cerinţelor prietenului său şi coborî, nu înainte de a-şi aranja încă câteva minute podoaba capilară. De bere uitase cu totul: o lăsă pe masă desfăcută, fără să guste deloc din ea.

Învierea şi biserica

Curtea principalei biserici din oraş, ce avea chiar hramul Învierii Domnului, era deja plină de oameni, mulţi dintre ei, dintre cei la care te-ai fi aşteptat mai puţin. Se apropia ora 12, iar majoritatea ţineau lumânări în mâini, aşteptând momentul când vor cânta cu toţii „Hristos a Înviat!”. Bogdan şi Alexandru, miraţi de numărul mare de persoane prezente, îşi căutau prin curtea bisericii grupul lor de prieteni. Încercaseră să-i sune câteva minute mai devreme, dar  semnalul la telefon, ca întotdeauna în cazul mulţimilor mari de oameni, căzuse. „Hei, aici suntem!”, se auzi glasul Elenei, care stătea chiar la intrarea în lăcaşul de cult. „Unde sunt restul?”, întrebă grăbit Bogdan. „Sunt toţi în biserică”, veni răspunsul Elenei. „Cum, au intrat în Biserică, şi aceasta încă nu s-a dărâmat?”, spuse imediat Alexandru, pufnind în râs. Elena nu-şi putu stăpâni râsul puternic şi colorat, aţintindu-şi asupră-şi imediat câteva priviri mustrătoare. Bogdan zâmbi şi el, dar cu o oarecare stânjenire. Chiar dacă de câţiva ani buni nu mai era apropiat de treburile „popeşti”,  nu prea îi plăceau glumele la adresa Bisericii. De mic, fusese băiat de altar, cântase în corul bisericii, nelipsind de la nici o slujbă. Toate acestea la îndemnul bunicii sale, care îi şi alese numele la botez: Bogdan, adică „darul lui Dumnezeu”. Tot bunica îl crescuse şi până la vârsta de 7 ani, până când s-a mutat la părinţi, la oraş, pentru a merge la o şcoală „bună”...

Cu greu, cei trei prieteni reuşiră să intre în lăcaşul de cult, care era ticsit de oameni, şi să se alăture grupului de prieteni. Bogdan primi imediat de la un prieten o lumânare, pe care o luă în mână aproape involuntar, fără să-şi dea seama măcar. Gândul lui era la cu totul altceava. Trecuseră câţiva ani buni de când nu mai intrase într-un lăcaş de cult. Mai exact, de la înmormântarea bunicii sale, răpusă de un cancer. Ea, care tot timpul, când preotul se ruga pentru „sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace”, făcea câte trei cruci şi metanii, murise chinuindu-se, fără să fie în stare măcar să-şi ia rămas bun de la cei dragi. De la moartea ei, Bogdan nu mai intrase într-o biserică. Îşi pierduse încrederea într-un Dumnezeu, căruia, după ce îi slujeşti o viaţă, te lasă pe cont propriu când îţi este mai greu. Acum însă, înconjurat de pereţii pictaţi cu sfinţi şi care miroseau a tămâie, Bogdan trăia un sentiment ciudat, ca un fel de siguranţă, ca atunci când cineva în care ai încredere îţi spune: „Stai liniştit, lucrurile vor fi bine. Am totul sub control..”.

Biruinţa lui Hristos şi „biruinţa” noastră

Veni şi ora 12, moment în care luminile în lăcaşul de cult, una câte una, s-au stins, pentru câteva secunde domnind un întuneric total, însoţit de o aşteptare şi de un fior adânc. Bogdan, care era atât de obişnuit cu viaţa de noapte  şi cu întunericul cluburilor, simţea acum o frământare, paradoxal liniştitoare, pe care nu o cunoştea, sau pe care, în orice caz, o uitase de mult. Era atât de îngândurat, încât nici nu şi-a dat seama că lumânarea pe care o ţinea în mână, din cauza strânsorii puternice, i se frânge între degete. Glasul puternic al preotului, cu un „Veniţi de luaţi lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor” căzut ca un tunet din cer, îl trezi însă din amorţeală şi îl duse imediat cu gândul în altă parte şi în alt timp: la biserica din satul natal, în anii copilăriei, când, legat de mâna bătătorită a bunicii, era primul care răspundea la salutul pascal al părintelui, strigând din toţi rărunchii şi stârnind tot timpul zâmbete în jur: „Adevărat a Înviat!”. Fără să realizeze măcar, alături de ceilalţi credincioşi prezenţi în biserică, Bogdan îşi aprinse lumânarea şi începu să cânte binecunoscutul tropar al marii sărbători.

În curtea bisericii, glasurile celor din biserică s-au unit imediat cu glasurile celorlalţi, iar, la lumina lumânărilor, se puteau distinge chipurile pline de speranţă ale tuturor. Urmă predica părintelui, după care mulţimea de credincioşi înconjură biserica de trei ori, cântând imnul de biruinţă a lui Hristos asupra morţii. O pace şi o linişte domnea asupra mulţimii de credincioşi...

După câteva minute, curtea bisericii era goală. Se făcuse frig, iar puţinii credincioşi care au hotărât să rămână în continuare la slujbă, au ales să intre în biserică. Parcarea lăcaşului era acum plină de oameni, bucuroşi că şi anul acesta, şi-au făcut datoria şi au reuşit să participe la slujba Învierii, deşi aveau încă atâtea probleme de rezolvat. În câteva momente, maşinile, bară la bară, părăsiră parcarea lăcaşului de cult. Singur Bogdan stătea încă în curtea bisericii, undeva pe lângă uşa lăcaşului de cult, cu capul în jos, neştiind parcă dacă să intre sau nu. Avea încă lumânarea în mână aprinsă, deşi aceasta era aproape consumată, iar flacăra era mai mare acum decât corpul lumânării. „Mă, ce faci? Hai odată! Pierdem rezervarea! Te aşteptăm toţi în parcare de câteva minute!”, se auzi glasul şoptit al lui Alexandru, în timp ce mâna lui cuprinse braţul prietenului său.  Bogdan se rupse din strânsoare şi continuă să rămână nemişcat, fără să schiţeze vreun gest. Lângă cei doi ajunse şi Elena: „Ce s-a întâmplat? Ce aşteptaţi?”. Alexandru replică: „Nu ştiu ce e cu el. E ciudat. Probabil a băut ceva înainte... Hei, Bogdane, noi plecăm de-acum. Ştii unde ne găseşti”, după care dispăru în întuneric însoţit de prietena sa.

Cu ochii ţintă la lumânarea aprinsă, care de acum începea să-i frigă buricele degetelor, Bogdan înţelese pentru prima dată, după mult timp, de ce bunica lui nu avusese ocazia să-şi ia rămas bun de la el. Asemenea lumânării care dispăruse în lumina flacării, şi ea plecase într-o lumină, în lumina bisericii, unde îi aştepta pe toţi ai săi. De aceea, nu şi-a luat rămas bun, fiindcă nu era nevoie. Puteai să te întâlneşti cu ea la orice slujbă a bisericii. Şi toate acestea datorită Învierii lui Hristos, prin care moartea a dispărut în miez de noapte...

„Bogdan” şi „bog-dan”

De-a lungul vieţii, fiecare dintre noi ne aflăm de mai multe ori în postura lui Bogdan, când grija de cele materiale, necazurile şi în cele din urmă, iminenţa morţii, ne fac să ne cufundăm în plăcerile lumii acesteia sau în grijile ei, căutând o biruinţă proprie, chiar şi de moment, asupra neajunsurilor existenţei. Important în acele momente este însă să realizăm că viaţa noastră este un „bog-dan”, adică „un dar al lui Dumnezeu”, şi că Cel care ne-a dăruit-o şi-a trimis Însuşi Fiul Său să moară în zvârcoliri şi în agonie pe Cruce, ca apoi să Învie din morţi, iar biruinţa Lui să fie biruinţa tuturor celor ce au curajul nu să înfrunte moartea, ci, pur şi simplu, să o depăşească.

De la același autor

Ultimele din categorie