O mare de oameni, în aşteptarea Luminii şi veştii celei bune

Aerul tare şi mirosul proaspăt de brad te întâmpină de îndată ce intri pe tărâmul Putnei, în Bucovina. Înaintând la stânga, spre pădure, pe un drum de ţară, zăreşti în întunericul nopţii silueta albă şi înaltă a bisericii Mănăstirii Sihăstria Putnei.

Mai sunt zece minute până la ora 12. O mare de oameni în biserică, o mare de oameni afară; cu toţii au ales să se retragă, preţ de câteva ceasuri, în sihăstrie, la adăpostul Harului şi în mijlocul codrului de brazi, aşteptând în rugăciune şi în linişte deplină lumina izbăvitoare şi vestea cea bună.

Fie că sunt din Bucureşti, Braşov, Iaşi sau de prin satele din jur, mai avuţi sau mai modeşti, mai simpli sau mai învăţaţi, fie că s-au ostenit sau nu pregătindu-se sufleteşte pentru sărbătoarea sărbătorilor, cu toţii Îl aşteaptă pe Hristos să le spună şi în acest an „Bucuraţi-vă!” şi „Pace vouă!”

De ce pleacă aceia, de ce rămân aceştia?

La ora 12, şi cele câteva becuri ce scânteiau s-au stins. Întunericul părea că a înghiţit totul aşa cum se întâmplă uneori şi în viaţa noastră, când ni se stinge nădejdea. Şi cât e de bine când auzim îndemnul „Veniţi de luaţi lumină!” Nu doar pentru că din jurul nostru dispare înfricoşătorul întuneric, ci şi pentru faptul că întunecimea necunoştinţei din suflet ni se poate risipi, pe măsura dragostei, a credinţei şi a deschiderii.  

Precum nişte îngeri mesageri, călugării înveşmântaţi în alb şi argintiu, cu stâlpări şi prapuri în mâini, înaintează spre ieşire împărţind din lumina lui Hristos tuturor. Cu voiciune, poporul îi urmează în procesiunea din jurul bisericii, apoi fiecare îşi găseşte un locuşor al lui. Unii pleacă, dar cei mai mulţi rămân. De ce pleacă aceia, de ce rămân aceştia? Putem încerca o mică comparaţie: trebuie să mergi în vizită la cineva şi, în funcţie de cât de mult îl preţuieşti şi îl iubeşti, vei sta mai mult sau te vei scuza şi vei pleca mai repede, spunând gazdei că ai de onorat şi alte vizite. E o căutare a omului, o căutare a fericirii care durează şi-o viaţă şi pentru care încerci mai multe drumuri, până ce îl găseşti pe cel corect.

„Cine este iubitor de Dumnezeu, acela sigur va fi un om fericit”

Părintele stareţ, arhim. Nectarie Clinci.aexplicat în cuvântul de învăţătură de ce merită să încercăm să-L iubim mai mult pe Dumnezeu: „Orice om din lumea aceasta doreşte să fie fericit. Însuşi Mântuitorul, care cunoştea adâncul sufletului omenesc, a arătat că la temelia strădaniilor şi năzuinţelor noastre stă dorul după fericire. Ne amintim că Hristos a rostit în predica Sa de pe munte acele premise pentru care omul poate primi fericirea pe care nimeni să nu i-o ia.

Un mare părinte al Bisericii noastre, Părintele Teofil de la Sâmbăta de Sus, orb fiind, a găsit calea slujirii lui Dumnezeu şi a înţeles că nimeni nu poate să fie fericit dacă mai întâi de toate nu este un om credincios. Cine are credinţă în Dumnezeu se sileşte să împlinească voia Lui. Pe măsura împlinirii poruncilor, omul devine cunoscător de Dumnezeu; el începe să cunoască şi să simtă care sunt tainele Lui, care este lucrarea şi misiunea lui Dumnezeu cu el, pentru că fiecare om din lumea aceasta are ascultarea lui: unul este împărat, altul este patriarh, altul este slujitor, dar aceste lucruri sunt fără însemnătate. Însemnat este acela care-L iubeşte pe Hristos şi se uneşte cu El; acesta este singurul lucru vrednic de urmat în viaţa aceasta.

Aceasta-i ziua înnoirii, aceasta-i ziua mântuirii!

Apoi, cine Îl cunoaşte pe Dumnezeu, Îl şi iubeşte, pentru că ne spune Mântuitorul: cine Mă iubeşte pe Mine, păzeşte poruncile Mele, păzeşte rânduielile pe care Eu le-am dat, ca unul ca acesta să se arate cu adevărat iubitor Mie, Dumnezeu, Cel care M-am smerit pentru tine, omule, şi am pătimit şi M-am răstignit pentru ca tu să fii liber şi fericit. Iar cine este iubitor de Dumnezeu, acela sigur va fi un om fericit”, a concluzionat părintele stareţ, arhim. Nectarie Clinci.

Uitându-te în jur, simţi o unitate a inimilor. Pretutindeni se aude doar salutul pascal „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!”. Oamenii se îndreaptă spre casele lor mai senini şi mai vii. Cerul înlăcrimat al dimineţii ce se apropie începe a se  lumina.  A înviat Hristos şi se bucură îngerii, a înviat Hristos şi viaţa veşnică stăpâneşte. Aceasta-i ziua înnoirii, aceasta-i ziua mântuirii, o cântă brazii din pustie, şi codrii toţi, şi munţi, şi flori, şi noi, ca oameni muritori, e cântec pe pământ şi-n veşnicie. Să intrăm cu toţii în bucuria Domnului!