Metoda rugăciunii lui Gheron Iosif Isihastul

Duhovnicul nostru ne urmărea dacă ne rugăm continuu și nu ne ținea multe teorii, adică învățături de mai multe ore, ci în puțin timp ne spunea doar ceea ce era necesar.

Când am fost cu bătrânul meu la Schitul Nou, exemplul, îndemnul, tactica și scopul lui erau să ne sfătuiască continuu, cu știință, cu pândă prevăzătoare, ca să zicem Rugăciunea lui Iisus și să priveghem în toată vremea. Ne insuflase un simț adânc al rugăciunii și al trezviei prin priveghere. Ne spunea că pe monahul care priveghează și se roagă cu luare aminte să nu-l privim ca pe un om pământesc, ci ca pe îngerul lui Dumnezeu. Și precum îngerii înalță doxologii neîncetat lui Dumnezeu Cel Sfânt, cu o fericire și o bucurie necuprinsă, contemplând, în același fel și călugării trebuie să privegheze, să laude, să postească, să se jeluiască și să plângă zilele și nopțile. Bineînțeles, noaptea este mai potrivită prin liniștea firii, în special, la ceasurile în care omul se odihnește de grija zilei. Mintea se liniștește de flecăreala și de osteneala de peste zi și omul mai odihnit și mai cumpătat are folos mai mult priveghind.

Duhovnicul nostru ne urmărea dacă ne rugăm continuu și nu ne ținea multe teorii, adică învățături de mai multe ore, ci în puțin timp ne spunea doar ceea ce era necesar.

Câteodată zicea unui frate dintre noi:

– Spune, fiule, rugăciunea, că nu te aud c-o spui!

– Eh, acum, părinte, după atâția ani de călugărie, s-o spunem cu voce tare?

– Te rușinezi, fiule, să spui rugăciunea cu voce tare, ca să nu te ia ceilalți drept începător? Te crezi îmbunătățit? Este rușine când nu spunem rugăciunea și când mintea noastră fuge încoace și încolo, iar gura nu stă deloc. Aceasta e rușine, și înaintea ochilor lui Dumnezeu și înaintea ochilor oamenilor.

Un frate o spunea continuu, fără încetare, și într-o zi harul Sfântului Duh l-a vizitat, cu toate că apăruse și altădată într-un mod diferit. În acea zi, după multă chemare cu glas tare a Numelui lui Iisus, atât i s-au deschis ochii sufletului și ai trupului încât privea foarte diferit și nu putea să explice. Toate câte vedea și auzea erau foarte schimbate și țineau de nefiresc. Păsărelele care ciripeau, vegetația înflorită, copacii cu floarea și mireasma lor, soarele, ziua strălucitoare, toate grăiau despre slava lui Dumnezeu. Le vedea ca și cum ar fi văzut raiul, deveniseră o apocalipsă, o revelație, apariția unei taine atât de ascunsă nouă, care nu putem privi cu ochi duhovnicești. „Toată suflarea să laude pe Domnul.” Atât regnul animal, cât și cel vegetal grăiau despre slava, grandoarea, măreția, farmecul și frumusețea lui Dumnezeu. El se minuna, ieșea din sine, nu putea să vorbească, iar ochii i se umpleau de lacrimi, nu pentru păcate, ci pentru frumusețea lui Dumnezeu.

Oare cum putea inima lui să reziste acestei frumuseți și descoperiri divine?

Fragment dintr-o cuvântare a părintelui Efrem Filotheitul ținută la Sfânta Mănăstire Filotheu pe 25 iunie 1984

(Ne vorbește Starețul Efrem FilotheitulMeșteșugul mântuirii, traducere de ieromonah Teofan Munteanu și Pr. Victor Manohalche, Editura Egumenița, pp. 255-256)

De la același autor

Ultimele din categorie