Mintea îndrăgostită şi Dumnezeul iubit

Pentru prima dată în viaţa mea am simţit că cerurile se sfâşie înaintea privirii uimite a sufletului meu străfulgerat de lumina dumnezeiască. Lumina lumii dumnezeieşti strălucea încă intens în duhul meu.

Nu sunt în măsură să precizez cât timp a trecut de când Isihastul, înălţat cu duhul în văzduh şi preschimbat dumnezeieşte, şi-a întrerupt iniţierea mistică care ducea pe cei iniţiaţi spre o experienţă mistică cu desăvârşire „necunoscută”...

Ca şi cum s-ar fi temut să nu rămânem suspendaţi în aer, prin abandonarea creaţiei la care ne-a condus urcuşurile pustnicului, prietenul meu a pus neliniştit întrebarea:

– La ce înălţimi duhovniceşti şi teologice ne-aţi ridicat, părinte! Dar aş vrea să aflu cum prin urcuşurile acestea nu desfiinţăm făpturile „bune foarte” ale lui Dumnezeu?

Cu un aer de condescendenţă justificată, Isihastul a zis:

– Nu se desfiinţează, nu vă neliniştiţi, făpturile lui Dumnezeu. Sunt numai depăşite, rămânând în continuare ca variate simboluri ale Creatorului dar cu o importanţă mult limitată; în faţa vastelor oceane ale desăvârşirilor dumnezeieşti, toate făpturile nu sunt, fraţii mei, decât o picătură! Dacă Dumnezeu ar crea mai multe lumi şi le-ar împodobi cu frumuseţile desăvârşirilor Lui şi a însuşirilor Lui dumnezeieşti, oamenii ar muri de uimire! Credeţi aceasta, fraţii mei? Ştiţi unde poate duce plăcerea insuportabilă a sufletului?

Isihastul a tăcut câteva clipe şi apoi a continuat:

– În contemplarea lui Dumnezeu, mintea e luată pe sus de dragoste. E luată prin surprindere. Inima tresaltă şi duhul se veseleşte. Omul se înalţă în văzduh, sufletul se eliberează de povara trupului. De aici încolo, mintea devine ceea ce vede. De la înţelepciunea dumnezeiască devine înţeleaptă. De la sfinţenie devine sfântă. De la bunătate, bună. De la simplitate, simplă. De la lumina dumnezeiască, toată lumină... Cel puţin acestea le încredinţează fericiţii care le-au trăit prin experienţă personală, pe care însă eu n-o am...

Dar, fraţii mei, trebuie să ştiţi, ca să nu deveniţi cumva din neştiinţă idolatri, că mintea noastră e „filocalică” (iubitoare de frumos) prin fire. Are năzuinţa dumnezeiască de a înţelege lucrurile cele mai bune şi mai desăvârşite. E atrasă de frumuseţile dumnezeieşti şi se desfată în ele. Însă, fiindcă ştie că nu cuprinde decât numai o picătură din frumuseţea dumnezeiască se minunează, iese din sine şi se umple de iubirile dumnezeieşti. De aici irup în suflet doruri aprinse neîncetate. Şi lucrurile pe care le înţelege din cele dumnezeieşti se preschimbă în materia unei iubiri arzătoare pentru câte nu le înţelege. Şi de la această dragoste dumnezeiască mintea şi inima se purifică şi devin deiforme. Şi din teomorfă mintea se îndumnezeieşte, devine Dumnezeu după har... Şi profundul şi sfântul monah tăcu din nou. Iar după puţin timp a continuat:

– Părinţii teologi spun că mintea şi Dumnezeu sunt unul o paradigmă a celuilalt. Şi pe cât mintea îndrăgostită urcă prin contemplaţia perfecţiunilor dumnezeieşti, pe atât şi Dumnezeu cel iubit coboară din înălţimea Lui la mintea îndrăgostită de Dumnezeu. Şi astfel, Dumnezeu şi omul se unesc mistic. Şi astfel, Dumnezeu îndumnezeieşte mintea şi o umple de harul dumnezeiesc. Aceasta este fericita unire a minţii cu Dumnezeu, a iubitorului cu iubitul, a arhetipului cu chipul, a Dumnezeului infinit cu făptura mărginită.

Isihastul a arătat că a sfârşit învăţătura. Se înnoptase şi abia mai puteam distinge expresiile feţelor prietenului meu şi a nevoitorului. Distingeam însă clar umbrele lor, cu capetele proptite în genunchi şi mâinile pe faţă. În curtea Colibei, în care şedeam, nu se mai auzea decât tăcerea duhurilor noastre şi tăcerea ciclului firii... Sufletul meu primise o luminare dumnezeiască. Inima mea tresălta de bucurie. Ochii mei erau umezi. Imaginaţia mea era plină de icoane sfinte şi suprapământeşti. Cum să le definesc? Icoane ale Celui fără icoană.

Pentru prima dată în viaţa mea am simţit că cerurile se sfâşie înaintea privirii uimite a sufletului meu străfulgerat de lumina dumnezeiască. Lumina lumii dumnezeieşti strălucea încă intens în duhul meu. Irizări fin, aburoase şi o culoare cerească se instalau în sufletul meu. Simţeam uşoară povara trupului ca şi cum în jurul şi deasupra mea aş fi auzit fâlfâit de aripi îngereşti. Am crezut că lumile fericitelor duhuri s-au unit cu ale noastre şi că toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul...”

Duhul meu – fie cu trup nu ştiu, fie fără trup, Dumnezeu ştie (cf. II Cor. 12, 2) – a pătruns în spaţiul nematerial al împărăţiei cerurilor. Aproape două ore, acel sfânt Isihast ne-a iniţiat în contemplaţia cea mai înaltă în Dumnezeu. Treizeci de ani de experienţe duhovniceşti se deşertaseră înaintea noastră în acea seară prea dulce şi dumnezeiască. Pustia Athosului înfricoşa în chip sfânt. Noaptea ne-a adus taina şi tăcerea ei. Sufletele noastre absorbiseră întreg acel amalgam de viaţă dumnezeiască şi omenească. Şi ne-am cutremurat în chip sfânt. Şi ne-am minunat în chip dumnezeiesc.

Pluteam pe o mare de negrăită bucurie. Sufletul meu primise o baie de har. Am încetat să văd şi să aud cu simţurile. Nu mă mai găseam pe pământ. Depăşisem hotarele firii. Simţeam că urc, ca pe o scară (Fac. 28, l), distanţele infinite între pământ şi cer. Simţirea că trăiam în firea materială pierise. Toată experienţa mea mă părăsise. Cunoaşterea mi s-a şters. Mintea mea fie funcţiona într-un mod paradoxal, fie încetase să mai funcţioneze. Inima ardea fără să ardă...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 27-30)

De la același autor

Ultimele din categorie