„În anul 1916, când mănăstirea m-a rânduit econom la moara din satul Mariana (metocul din Halkidikis), am ajuns în Dafni cu un vaporaş, care pare-mi-se, se numea «Elena». De acolo am plecat cu un alt vaporaş spre metoc, dar - vai, fratele meu! - la capătul peninsulei Sikea, la locul numit Kartalia, unde se încrucişează toate vânturile, ne-am primejduit să ne înecăm din pricina unei furtuni mari. Puteai să vezi cum marea se juca cu sărmanul vaporaş ca şi cu o coajă de nucă. Vedeai cum prora lui când se afunda în apă, când se ridica în aer; trosnea din toate părţile şi credeam că îndată avea să se sfărâme şi să se facă bucăţele.

Toţi călătorii erau înspăimântaţi, toţi vedeau primejdia, adică moartea, care ne împresura. Auzeai strigăte şi rugăciuni către Maica Domnului. Câteva femei cu copiii lor au început să plângă, să strige şi să-L roage pe Hristos, pe Maica Domnului... Până şi căpitanii se înspăimântaseră. Atunci m-a cuprins frica şi pe mine şi am început să mă rog în picioare cu mâinile ridicate spre cer, strigând cu credinţă şi cu mare glas: «Sfinte Părinte Nifon, apucă degrabă şi ne mântuieşte! Sfinte Nifon, izbăveşte-ne! Sfinte Nifon, ne înecăm, mântuieşte-ne!».

Femeile, bărbaţii, căpitanii, toţi mă ascultau uimiţi. Şi, o, minunata ta îndrăznire pe care o ai la Hristos, Sfinte Părinte Nifon! – nu au trecut zece minute şi îndată s-au potolit valurile şi tulburarea pricinuită de vânturi. Şi peste puţin – o, minunile Tale, Hristoase al meu Preabunule, cât de mult îi iubeşti pe Sfinţii Tăi şi le împlineşti voile! – peste puţin timp, spun iarăşi, – unde a dispărut acea primejdie? – s-a făcut linişte desăvârşită şi toţi au rămas uimiţi. Apoi căpitanii m-au întrebat:

– Ei, călugăre, cine este Sfântul acesta care ne-a izbăvit?

Iar eu cu multă bucurie şi dragoste le-am spus că acesta este Sfântul nostru, ocrotitorul mănăstirii noastre. Atunci, toţi s-au minunat şi au preaslăvit pe Domnul. I-au mulţumit şi Sfântului Nifon, care ne-a izbăvit dintr-o mare primejdie”.

– Mă minunez, părinte Lazăr, de îndrăznirea pe care o are Sfântul Nifon la Hristos, a continuat Părintele.

– Da, cu adevărat, are mare îndrăznire, i-am spus eu.

– Dar ascultă, să-ţi spun acum cât folos află cei bolnavi de la Sfânt. Când se apropie clipa morţii, cu câteva ceasuri sau chiar şi cu mai mult timp înainte, după cum rânduieşte Domnul, începe agonia. Atunci, vezi, bolnavul pătimeşte o mare supărare, începe să horcăie, tot pieptul îi arde, transpiraţie rece îi curge de pe frunte. Unii tremură de se mişcă tot patul cu ei. Alţii fac semne cu mâinile. Şi le fac de parcă s-ar apăra de înfricoşările demonilor, care atunci se sălbăticesc şi înfricoşează în multe chipuri sufletul ce se desparte de trup. Şi, ca să nu lungesc vorba, atunci când eu îl văd pe bolnav în această stare, chem un preot, după ce mai înainte tămâiez şi aprind o lumânare în sfeşnic şi alta la icoană, şi îi dau să citească deasupra bolnavului ru­găciunea de ieşire a sufletului alcătuită de Sfântul Nifon. Şi – o, minunile tale şi marea ta îndrăznire la Hristos, Sfinte Nifone! – vezi, fratele meu, cum la 10-15 minute după ce termină preotul de citit rugăciunea, se petrece o schimbare cu cel bolnav, care mai înainte se chinuia şi respira din greu. Îl vezi cum devine liniştit, ca o corabie care, după ce este lovită de valuri în largul mării furtunoase, află odihnă atunci când ajunge la liman. Închipuieşte-ţi că un asemenea lucru li se întâmplă bolnavilor care sunt gata să-şi dea sufletul. După rugăciune, bolnavul se linişteşte, încetează marea suferinţă, chinul i se scurtează şi astfel moare în chip firesc.

De atâta amar de timp, de când îi slujesc pe bătrâni, observ acest lucru şi mă minunez. Slăvit să fie Sfântul că ne-a lăsat această rugăciune!”

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri Dionisiate, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşi, 2012, pp. 101-105)