Viața călugărească – plină de ispite și, deopotrivă, dulce

Cuvinte duhovnicești

Viața călugărească – plină de ispite și, deopotrivă, dulce

„Dar de ce te temi?” „Păi, mi-e teamă, Vlădica! Mi-e teamă pentru că ceea ce am pătimit eu în anul acela, 1959, nu mai pot uita și am tot timpul sentimentul că mâine iarăși cineva scoate de la sertar un document precum acela... și eu doresc să mor în mănăstire”. Și nu putea și nu poate încă să se detașeze de teama că, într-o zi, același lucru se poate întâmpla.

Am cunoscut o măicuţă de la Mănăstirea „Dintr-un lemn”, care a trecut prin aceeași dramă. Are aproape 70 de ani de viaţă călugărească. Am întrebat-o acum vreo doi trei ani: „Ce mai faci, măicuţă, ce-ţi mai dorești acum?”. Două doruri sau două gânduri sau două dorinţe și le-a exprimat; dar de fapt una singură: să-i ajute Dumnezeu să moară în mănăstire.

„Dar de ce te temi?” „Păi, mi-e teamă, Vlădica! Mi-e teamă pentru că ceea ce am pătimit eu în anul acela, 1959, nu mai pot uita și am tot timpul sentimentul că mâine iarăși cineva scoate de la sertar un document precum acela... și eu doresc să mor în mănăstire”. Și nu putea și nu poate încă să se detașeze de teama că, într-o zi, același lucru se poate întâmpla. Se înșală, probabil, sau cine știe ce premoniţie are în suflet, dar prin ea mi-am dat seama că intensitatea cu care momentele acelea au fost trăite a rămas puternic înrădăcinată în fiinţa multora, pentru că cel care a cunoscut o dată și a încercat să trăiască, câtuși de cât real, dulceaţa vieţii călugărești e foarte greu să o uite. Și în viaţa călugărească se întâmplă adesea multe ispite și totuși cele mai multe dintre persoanele care au intrat pe poarta mănăstirii rămân până la sfârșitul vieţii acolo.

Mai sunt și excepţii, și anumite persoane revin în lume. Am întâlnit câteva din ele. Și-au găsit un rost în lume, dar nostalgia după acei doi, trei, zece ani trăiţi în incita mănăstirii este foarte puternică – așa cum îmi mărturisea acum vreo doisprezece-treisprezece ani, la Patriarhie, o fostă monahie. Îmi spunea: „Atunci când văd un călugăr sau o călugăriţă pe stradă, îmbrăcat sau îmbrăcată, sau când aud toaca în jurul unei biserici, închid ochii, ca să nu văd călugărul și călugăriţa respectivă, și-mi pun degetele în urechi, ca să nu aud toaca, fiindcă nu pot rezista auzind și văzând ce am trăit și ce am pierdut”. Și gândesc eu că aceste lucruri mărturisite de acea persoană au fost trăite și poate încă sunt trăite de mulţi dintre cei care au trăit și au fost alungaţi din mănăstire în 1959. Pentru că mulţi s-au întors în mănăstire – sunt și printre noi, aici, câteva persoane. Mulţi însă au rămas în lume; poate și acum rătăcesc pe străzi, în orașe și în sate, nemai îndrăznind să se întoarcă, ori problemele din familie îi ţin legaţi acolo unde sunt.

(Răstignirea monahismului românesc. Decretul 410/1959, Editura Doxologia, Iași, 2009, pp. 10-11)