Doamne Iisuse Hristoase, fă-mă vrednică și dă-mi putere ca prin simplele mele cuvinte să mărturisesc, aici, despre Părintele Dometie, duhovnicul nostru.

În mănăstirea Râmeț, din munții Apuseni și în întregul Ardeal, mai cu seamă, memoria sa e vie. Printr-însul a lucrat Dumnezeu și a împărțit liniște, pace sufletească și iertare de păcate. Prin el, toți cei ce l-au căutat și i-au cerut rugăciunea și sfatul, îl vedeau pe Dumnezeu. Și la noi, în România, setea de Dumnezeu e mare. Părintele și-a dăruit viața, inima și gândul Tatălui nostru ceresc; s-a încredințat mâinilor Sale și a trăit bucuria că depindea de El și-l aparținea, prin întreaga sa iubire.

În lumina acestei icoane, a Părintelui nostru, vorbesc, ca un martor viu, al vieții sale. Părintele Dometie (Stelian Manolache) s-a născut la 13 octombrie 1924, în satul Mărculești - comună Bălănești, județul Buzău, din părinții Ioan și Filofteia, țărani, fiind cel de-al patrulea din cei doisprezece copii. A fost crescut, în dragoste de Dumnezeu, în respect pentru muncă cinstită și cu simțul răspunderii față de semeni. Își termină clasele primare și urmează apoi seminarul teologic din Buzău. Se dovedește un elev sârguincios, cu multă aplicare pentru carte. Se înscrie apoi la Facultatea de teologie din București, absolvind-o cu calificativul excepțional - cu o teză de licență despre „Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă”.

A fost un elev și student cuminte, evlavios, modest, cu iubire de slujbe, mare cântăreț. Duhovnicul de la mănăstirea Sâmbătă de Sus, Arsenie Boca, cunoscut și iubit de credincioșii din întreaga țară, îl numea Cucuzel - după numele unui mare cântăreț din Athos. La această mănăstire, venea în vacanță, în fiecare vară, studentul teolog Stelian Manolache, ca și alți tineri și studenți. Mulți dintre ei au îmbrățișat viața monahală. La glasul Părintelui Arsenie și la predicile Sfinției Sale a simțit și tânărul student chemarea spre o viață mai înaltă. Aici a luat hotărârea de a se dărui pe sine însuși și de a-și consacra viața, gândul și voința lui Dumnezeu. Aici a acceptat să fie cu Iisus, în toate zilele și a înțeles cuvintele apostolului Matei (8, 19): „Învățătorule, Te voi urma oriunde vei merge”.

Imediat, după terminarea Facultății de teologie, în anul 1949, tânărul licențiat se duce la mănăstirea Prislop, lângă Hațeg, unde se afla atunci Părintele Arsenie și îi rămâne ucenic. Este închinoviat și hirotonit diacon și mai apoi preot. La 14 septembrie – Ziua Crucii – din acel an, este tuns în monahism, primind numele de Dometie. Acolo, lângă Părintele Arsenie, noul monah crește duhovnicește, își purifica sufletul și se împlinește, ca un ucenic adevărat al Domnului. Acolo, devine el însuși un duhovnic iscusit, blând, milostiv și iubitor de cei sărmani, de cei în necaz și încercați greu în ispite. În privința hotărârii sale de a se consacra vieții monahale, cu prilejul unei serbări, organizate în satul său natal, Părintele a spus: „Eu voi merge în Ardeal, unde am primit chemarea la călugărie și acolo vreau să-mi rămână oasele”.

La Prislop, a slujit la Sfântul altar cu evlavie și râvna; cu o mare dăruire se consacra credincioșilor, prin cuvânt și sfat. Veneau la mănăstire credincioși cu multe răni sufletești. Îi mângâia și încuraja. Ieșea cu ei, în mijlocul naturii, pe dealuri și poieni și-i desfăta prin cântări bisericești, uneori petrecându-i până aproape de gară.

În mai 1952, Părintele Dometie a fost mutat cu aceeași misiune la Schitul Afteia – Cioara, ctitoria Sfântului Sofronie. A stat puțin aici, dar a reînviat acest așezământ spiritual, așezat sus în munte, greu accesibil. La chemarea sa a fost construit drumul la mănăstire, au venit să-l ajute mulți credincioși, cu treizeci de care cu boi. Părintele stătea de vorbă cu fiecare credincios, îi ascultă durerile și necazurile, le adresă cuvinte de încurajare, îi mărturisea. De la schit plecau liniștiți și împăcați deplin. Părintele se gândea la frumoase perspective; se gândea să înființeze o mănăstire de maici. Se grupaseră în jurul său peste douăzeci de tinere, de pe valea Sebeșului. Dar vrăjmașul, care nu suferea bisericile îi pregătea multe necazuri. Tot mai des, organe de stat și împuterniciți de la Deva, Alba și Sebeș îl amenințau cu arestarea. Veneau mulți oameni la schit. Valea Cugirului era plină de credincioși, în fiecare sărbătoare.

Erau însă grele probleme atunci. Stalinismul era în culmea puterii. În față situației create la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 August) când mii de credincioși urcaseră până la schit, după sfânta slujba, Părintele s-a hotărât să plece, între timp, fusese la Episcopia Aradului, unde discutase cu Prea Sfințitul Episcop Andrei Mageru, motivele care îl obligau să plece și a primit ieșirea canonică din eparhie. Și iată cum, după ce săvârșise Sfânta Liturghie, și reușise să-i spovedească pe toți, să-i împărtășească, după predică, a plecat. S-a strecurat până în vale și atunci când oamenii s-au dezmeticit s-au pus pe plâns. Căutau deznădăjduiți fiindcă nu-l aflau nicăieri. Ne spunea Părintele, mai apoi, cum în drum spre gară, prin pădure, a auzit voci. Ca să nu întâlnească pe nimeni și să nu fie văzut a stat pe loc și s-a gândit în ce parte s-o ia. S-a ascuns după un stejar gros și la puțină vreme a văzut persoane civile cu câinele polițist după ei. Părintele s-a rugat Maicii Domnului, dacă este îngăduit, să-l acopere, cum știe Ea. S-a alipit de stejar și s-a rugat, până au trecut. Nu l-au văzut și nu l-au simțit. După ce s-au depărtat, Părintele și-a continuat drumul spre gară. Am aflat apoi că securiștii îl căutaseră la mănăstire atât pe Sfinția Sa, cât și pe noi, surorile care fusesem acolo. Între timp plecaserăm și noi. Dumnezeu ne ajutase și ne învățase ce să facem.

A doua zi, Părintele ne-a întâlnit, așa după cum fusese înțelesul, în gara Vânt. Celor care doresc, ne-a spus Părintele, le propun să ne îndreptăm spre eparhia Buzăului. Acolo Sfinția Sa era bine cunoscut. Eram douăsprezece fețe din comună Pianu, Pianu de Sus, Loman, Laz, Petrești, Săsciori.

În ajunul zilei Sfintei Cruci, 1952, Părintele ne aștepta în gara Ploiești. A fost mâna lui Dumnezeu că am ajuns acolo cu bine. Părintele Dometie s-a retras la mănăstirea de călugări Ciolanu, iar fetele la mănăstirea de maici de la Rătești. Aici au urmat școala monahala. Părintele venea de la Ciolanu, de trei ori pe săptămână. Ne era și director.

Părintele Dometie îl rugase pe Prea Sfințitul Episcop Antim al Buzăului, încă de la sosirea noastră, că grupul nostru de ardelence să învețe adevărata tradiție călugăreasca ortodoxă, iar după ce vom fi întărite, în această rânduială, să fie de acord să ne reîntoarcem în Ardeal, unde să înființăm o mănăstire de maici. Au fost încercări pentru a renunța la gândul reîntoarcerii. Dar cuvântul Părintelui Dometie era clar pentru noi și așa am luat calea Mănăstirii Râmeț. Părintele n-a putut veni odată cu noi, fiind încă oprit la Episcopia Buzăului, până în 1957. Dar rămăsese în permanență legătură cu noi. În 2 iunie 1957, ne-a tuns în monahism pe șapte dintre surori. În martie 1959, Părintele Dometie a fost numit duhovnicul mănăstirii Râmeț de către Prea Sfințitul Episcop Teofil al Clujului. Mănăstirea e unul din cele mai vechi așezăminte monahale ortodoxe, din Transilvania și se afla pe valea săpată de apă Geoagiului în munții Trăscăului.

Drumul spre mănăstire descoperă credinciosului și călătorului un monument istoric unic, datând din secolul XIV. Istoria sa a fost grea, suportând dese „stricări” și alungări ale călugărilor. în anul 1762 cade prada tunurilor generalului habsburg Bukow. Pe filele îngălbenite ale unui Octoih, un călugăr nota lapidar „Scris-am eu Silvestru monahu când au stricat necredincioșii mănăstirea de la Râmeț și cea de la Geoagiu, în anul 1762, în august 20, într-o zi de sâmbătă, spre pieirea lor”. Noi furtuni s-au abătut asupra ei. În 1785, stăpânirea străină pedepsește pe călugării și credincioșii, din jurul Râmețului, care participaseră la răscoală lui Horea, Cloșca și Crișan, cu o nouă „stricare”. Același călugăr însemna cu amărăciune, pe o altă carte bisericească: „Am însemnat acest lucru, cu jale adevărat, când au stricat mănăstirile cea de la Geoagiu și de la Râmeț, la întâia stricare fost-a numărul anilor 1762, iar la a doua stricare văleat 1785, luna decembrie în 23 zile, într-o zi de marți. Scris-am eu Silvestru monahu”.

În 1792, Curtea de la Viena da un decret prin care îngăduie să se repare biserica „dar numai că biserica de mir”. Deși, astfel, mănăstirea se desființase, credincioșii o considerau o biserică mânăstirească, numind-o „maică” a celor șapte biserici de pe valea Râmețului. Viața monahală se reface abia în 1940, cu câțiva călugări și e transformată în mănăstire de maici, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, în 30 octombrie 1955.

La sosirea Părintelui Dometie și a maicilor la Râmeț, locul era aproape pustiu, luminat doar de vechea biserica. Cu greu se putea ajunge aici -18 kilometri nu era drum. Trebuia trecută apa râului, prin vale, de douăzeci și două de ori. Mașina nu putea intra. Locul era sărac. În chilii, nu erau sobe. Nu era lumină electrică. Noi, maicile nu ne gândisem în ce loc vom ajunge.

Nu cunoșteam asprimea și pustietatea în care se găsea Râmețul. Numai Părintele Dometie și Varsanufie îl știau. După ce ne-am așezat aici i-am spus Părintelui Dometie, care continua să ne îmbărbăteze: „Vai Părinte, că la spatele lui Dumnezeu ne-ați adus aici”. Era greu, dar eram fericite și pline de entuziasm în tot ceea ce făceam. Părintele ne îndemnă să avem răbdare, să ne rugăm și să avem nădejde. Dar, suferințe noi, s-au abătut asupra mănăstirii. În anii 1959 – 1960, în timpul regimului comunist, multe măicuțe au fost izgonite din mănăstiri și trimise în viața civilă. Unele mănăstiri au fost desființate. Și la mănăstirea Râmeț, maicile au fost alungate și silite să se îmbrace civil.

Cel mai greu moment a fost în 26 octombrie 1959, când Părintele a fost chemat la Cluj, împreună cu maica stareță Lavrentia. Acolo li s-a pus în vedere să ne dea drumul acasă și „dacă se întâmplă să facem tulburare, el va plăti cu capul și viața lui. Lumina soarelui nu o va mai vedea”. Când Părintele a sosit seara acasă, împreună cu maica stareță, noi, câteva maici din sobor ne-am dus să-i întâmpinăm, la locul ce se numește, Precup, în jos pe vale, neștiind cu ce vești vor veni. Părintele s-a pus pe plâns și ne-a spus: „Așa a cerut satana, să vă cearnă. Acum trebuie să fiți tari și să dați dovadă de hotărârea voastră nestrămutată de a sluji lui Dumnezeu și de a-i fi Lui predate, pentru întreaga viață.” Ne-am întors la mănăstire. Nimeni, în noaptea aceea, n-a dormit, nici un ochi. Părintele ne-a strâns în biserică și ne-a vorbit: Soborul fusese unit, în toți acești ani, dar atunci, mai mult ca oricând.

Am plecat din mănăstire în primăvara anului 1960 - 13 mai. A fost cea mai mare durere din viața noastră. Tinere și bătrâne trebuia să dezbrăcăm haina monahală și să luăm drumul pribegiei prin lume. Toată obștea a înțeles că trebuie să ne resemnăm, să nu provocăm vreo tulburare, că Părintele să poată rămâne liber și noi să-l mai putem avea printre noi.

În dimineața zilei de 13 mai, Părintele a săvârșit Sfânta Liturghie și tot soborul s-a împărtășit. Ne-am strâns apoi în curte, pentru a pleca, pe jos, spre Teiuș. A venit atunci moșul Groza, în vârstă de aproape 90 de ani (locuia mai sus de mănăstire) și a spus Părintelui: „Părinte Dometie, lasă-mă să bat clopotele mănăstirii, că nici una din măicuțe să nu piară în valurile lumii, că tot aceste clopote le-am tras și în primul război mondial și n-a pierit, nici unul din feciorii noștri din Râmeț, ci s-au întors teferi acasă”. Ce plânset mai era atunci, Doamne, Doamne! Era atâta jale și atâta durere că Părintele nu știa pe care s-o împace. Pentru a ne ușura durerea, ne-a însoțit, pe jos, până la Teiuș.

Întoarse, pentru un timp la locurile noastre de naștere, ne-am strâns la un loc, cele care eram în sate apropiate și după un an de zile, în 1961, am construit, la Râmeț, cu Părintele, casa de la parohie, numai în trei luni, cu scopul de a ne reîntoarce aici, să lucrăm împreună covoare, ca civile. Miliția a prins de veste, ne-a luat buletinele de, identitate și ne-a scos din casa parohială. Am încercat apoi să obținem aprobarea sa, lucrăm la secția de covoare din Teiuș. Ne-au răspuns că nu este loc pentru noi călugărițele, decât într-un grajd, la Ursu – în semn de batjocură. Soluția asta a dat-o secretarul de partid, care a ajuns la mare rău (singura fată ce avea a înnebunit).

Părintele ne-a sfătuit să acceptăm. Am curățat grajdul, am șters păianjenii, am amenajat încăperea, cât a fost cu putință. Am aranjat o cameră pentru atelierul de covoare, o cameră de dormit și o bucătărie. Am băgat curentul electric, am făcut teracote pentru încălzit și am dat altă fată fostului grajd. Miliția venea noaptea peste noi, ne controla, se uitau pe sub paturi, și de multe ori căutau și-n oalele de mâncare, aflate pe soba. Nu știam ce gânduri au cu noi, dar destul că eram urmărite, pas cu pas. În cele șase luni de zile cât am locuit în acel grajd, sărmanul Părinte venea noaptea, pentru a nu fi văzut și parat la securitate, cu desaga în spate. Ne aducea cuvântul său, binecuvântarea sa și mâncare. Ne aducea parastase, lapte, caș, ouă. El nu lua bani de la oameni, pentru slujbe, nici pentru simbrie, dar dacă oamenii îi dădeau de ale mâncării, le primea pentru noi.

Aproape în fiecare săptămână, bătea drumul, pe jos, de la mănăstire și în crucea nopții, când numai cocoșii erau treji și cântau, Părintele venea pe albia râului, legat cu broboada la cap să nu i se vadă barbă, cu dulama zuvelcată în cureaua de la brâu, pentru a nu fi cunoscut că e călugăr și, prin fundul grădinii, ajungea la noi, la noua locuință din grajdul de la Teiuș. Nici aici n-am reușit să stăm decât până în 1962, în 13 martie; ne-au impus să părăsim Teiușul, ca să nu ne strângem din nou și să refacem mănăstirea. Ne-am hotărât să mergem la Aiud, unde se afla sediul cooperativei de covoare. Părintele Dometie ne-a sfătuit, că odată cu noi să aducem și pe celelalte maici, care lucraseră cu noi, înainte de desființarea mănăstirii. Părintele ne-a dat bani de drum și am plecat prin munții Sebeșului, prin comunele unde se aflau răsfirate maicile. Toate au venit cu noi. Așa am ajuns la reorganizarea secției de covoare și strângerea maicilor, după desființare. Organele locale erau parcă mulțumite de noi. Nu le dădeam nici un necaz.

Ne făceam datoria, depășeam planul de producție, în fiecare lună; nu știam altceva decât să muncim și să ne rugăm. Timp de nouă ani cât am fost în Aiud, Părintele rămăsese la Râmeț și era preot misionar la patru biserici, printre mocani, în satele de munte. El ne cumpără hăinuțele și ne ajută cu tot ceea ce avea. Când venea la noi, în fiecare săptămână ne strângeam în casă ce ne cumpărase, ne rugăm împreună, luăm masa împreună iar Părintele își scutură buzunarele de ultimul leu, dându-ne nouă tot ceea ce câștigă. La plecarea spre mănăstire, Părintele ne spunea: „Măicuțelor faceți bine și dați-mi cinci lei, pentru drum”. Așa a fost viața lui, jertfă lui și nu-l putem uita vreodată. „Rugați-vă neîncetat” ne spunea Părintele. „Dacă îl aveți pe Hristos în rugăciunile voastre îl alungați pe satana. Numai așa, Împărăția lui Dumnezeu se așază în voi, cum ne învață Sfântul Ioan Casian”. Prin rugăciune, simțeam că ochii noștri se ridică spre lumină dumnezeiască. Eram în pribegie, eram împrăștiate, dar prin rugăciune eram împreună. N-am încetat să ne rugăm pentru întoarcerea noastră la mănăstire. Părintele ne-a făcut să înțelegem și să trăim tâlcul cuvintelor apostolului „Tu însă, când te rogi, intra în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție”. (Matei 6, 6).

Am stat la Aiud, din 13 martie 1962 până în 1969, primăvara, când s-a acceptat să revenim la mănăstire, îmbrăcate civil, cerându-ni-se să organizăm o secție de covoare la care să aducem și femeile localnicilor, ale mocanilor, pentru că acestea să aibă o sursă de existență. Bunul Dumnezeu ne împlinise rugăciunea. Ne întorceam acasă, după multe umblări, la cei mari și după multă neliniște și chin sufletesc. Greutăți mai erau însă multe, în perioada desființării mănăstirii, aceasta fusese luată de stat, cu forța și în incinta ei se organizase o cabană și un bufet. Eram ca niște chiriașe și stăteam la un loc cu turiștii. Nu puteam suporta acest fel de iad, în incinta mănăstirii. Părintele Dometie și noi n-am avut odihnă și ne-am dus cu rugăminți peste tot, unde am crezut mai bine. Revenite la mănăstire am reînceput lucrul. Trebuia refăcută vechea capela. Am lucrat timp de un an, ca să putem folosi capelă, în scopul cuvenit. Pentru prima dată, de la desființare, Părintele săvârșea Sfânta Liturghie, în capelă, după ce fusese sfințită. într-una din zilele sfântului post de Paști am fost surprinse de secretarul județean, împreună cu alți delegați ai Consiliului Popular Alba, care veniseră să ne vadă cum ne-am aranjat.

Când au intrat pe coridor și le-am deschis ușa fostei capele și când au văzut-o îmbrăcată în haina ei adevărată, ni s-au adresat răstit: „Ce-ați făcut aici? Ce ați promis când vi s-a dat aprobarea ca să veniți aici? N-au fost puține emoțiile și temerile noastre, dar cu credința puternică în Dumnezeu ne-am luat curajul și le-am răspuns că n-am făcut altceva decât ceea ce trebuia să facem, că aceasta biserică nu este îngăduit să fie peștera de tâlhari și casa de desfrâu, așa cum i-au dat ei destinația, ci casa de rugăciune”. Și ne-au răspuns: „Voi vă puteți face mucenice, noi nu vrem să ne facem, că avem neveste și copii”. Au intrat și în biserică. Părintele era în odăjdii. În fața faptului împlinit au amuțit. Le-am promis că nu le vom da de lucru și că nu vor avea de suferit de pe urma noastră. Ei au plecat și noi am rămas hotărâte să continuăm, ceea ce, cu voia lui Dumnezeu începusem. Am construit un atelier mare de covoare. Am reușit să-i convingem că acea cabană ce funcționa în mănăstire nu-și avea rostul aici. Ne-am angajat să construim cu mâinile noastre o altă cabană, în afară mănăstirii. Și am ridicat-o, în 1973.

Am construit o școală, cu o singură clasă, mai sus de ateliere, pentru copiii satului din Valea Mănăstirii. A fost construită într-o lună – în octombrie 1972, când Părintele a prins un buldozer de pe vale, cu care a rupt un mal din dealul unde școala se află și azi. Mult a dorit Părintele să se ridice această școală. Aceasta existase cu multe secole înainte. Când mănăstirea a fost devastată în vremea habsburgilor în sec. XVIII, copiii sătenilor din jur au rămas fără învățătura de carte. Atunci sătenii din Râmeț și Ponor s-au plâns autorităților de situația jalnică în care se găseau copiii lor: „Noi Râmeții și Ponorâi, de cându-s aceste două sate, noi acolo (la mănăstire) ne-am pomenit a avea o școală și dascăli și prunci de învăța și dacă ni se ia și aceea, noi rămânem, fără învățătura că dobitoacele”.

După ani de grele încercări, în 1972, la început de ianuarie „prin oameni aleși și îngăduiți de sus” s-a ajuns la autorizarea mănăstirii și la reluarea normală a vieții monahale. Micul sobor de atunci, împreună cu Părintele am refăcut paraclisul, s-a adăugat arhondaricul (tot mai mulți credincioși ne căutau) - stăreția, trapeza, s-au extins chiliile, s-a organizat o colecție muzeală, cu documente vechi, în legătură cu istoricul mănăstirii, cărți vechi de slujbă, icoane pe lemn, icoane pe sticlă, obiecte cu caracter etnografic. S-a construit o nouă clopotniță, un pod peste rău, s-a introdus lumină electrică, încălzire centrală și s-au săvârșit multe alte lucrări pentru bună gospodărire a mănăstirii. Ne grăbeam, cu osârdie sfântă. Vroiam parcă să ajungem la ceea ce ani mulți nu am fost lăsate să împlinim. Totul s-a făcut cu ruga noastră, cu sufletul și palmele noastre, cu sângele nostru. Mi-l amintesc pe Părintele, cum, cu mâinile, pline de sânge, își scosese ciorapii din picioare, i-a tras pe mâini ca să poată rezista până la descărcarea completă a unui vagon, cu bolțari și țigla, din Teiuș. Părintele Dometie cu Părintele Varsanufie săpau stâncile cu baroase, iar maicile cărau piatră și pământul cu gălețile, din mână în mână. Părintele lua asupra sa muncile cele mai grele, robotea toată ziua neobosit, fără să uite slujbele rânduite. El ne învață să fim încrezătoare în puterile noastre, dar să nu uităm că Tatăl nostru este cu noi și ne ajută. El spunea credincioșilor: „Voi sunteți cei ce arăți, semănați și lucrați pământul, dar rodul lui îl dăruiește Dumnezeu, prin purtarea Lui de grijă”.

În iulie 1975 ne-au bântuit inundațiile, care s-au abătut și asupra mănăstirii. Apa a venit mare, bătea în ziduri, în unele locuri a trecut peste ziduri – duminică 6 iulie, apele s-au retras. După săvârșirea Sfintei Liturghii Părintele Dometie lua o parte din maicile mai tinere și plecară, pe jos, până la Geoagiu, prin pădure, pe vale nefiind posibilă circulația, din pricina stricăciunilor provocate de ape. Mergeau să aducă alimentele de la mașina mănăstirii, care fusese prinsă de inundație. Maicile ce l-au însoțit ne-au spus că Părintele era mâhnit, dar și-a ținut curajul. Pe drum au cântat: „Și-a pierdut ciobanul oile”. De la Geoagiu spre mănăstire și-au împărțit greutatea, după putere. Fiecare, cu straița în spate, au apucat calea întorsului. Părintele a rămas să ia desagii cu pâine, ca fiind cei mai grei. Maicile i-au văzut oboseala ce-l cuprinsese și i-au dat o greutate mai mică. Pe fața fiecăreia se citea o tristețe pe care n-o puteau explica. Mai erau opt kilometri de drum.

Părintele obosise și mai mult, nu mai avea aer. Maicile rămăseseră împrăștiate, în urmă. Când au ajuns în dreptul bisericii de la parohie, trebuiau să treacă peste o prăpastie. Părintele le-a făcut atente. Dar, în acel moment s-a lăsat jos, fără să spună un cuvânt. Le-a privit pe toate și s-a stins. A murit creștinește, fără dureri, așa cum e moartea drepților. Mănăstirea era în bocete și plâns nemângâiat. A fost un moment de mare încercare și numai cu mila lui Dumnezeu și ajutorul Maicii Domnului am putut trece acest moment. Ne rămânea să ducem mai departe ceea ce ne învățase și povățuise și să urmăm pilda vieții lui de jertfă și adâncă iubire pentru Iisus Hristos: „Fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-L păzesc” (Luca 11, 28).

Multe ne rămăseseră de făcut. În primul rând să împlinim cel mai scump gând al Părintelui. încă fiind în viață, Părintele își dorea să ridicăm aici lângă vechea biserica din secolul XIV, o biserică nouă în care să poată încăpea mulțimea de credincioși ce veneau la mănăstire. Ne spunea: „Maicilor, cum aș trânti eu o catedrală, aici, în mijlocul curții, dar ăștia nu mă lăsa”. Dumnezeu a vrut, că după șapte ani de la săvârșirea sa din viață, să punem temelia noii biserici – și apoi, peste câțiva ani, la 29 iunie 1992 să fie sfințită de Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist și ierarhi ai bisericii noastre, de față fiind zeci de mii de credincioși, din toată țara.

Fiecare din cei ce l-au cunoscut și l-au căutat pe Părintele pentru învățătura și liniștea lor, îl vor pomeni, cu partea de recunoștință, ce nu poate pieri vreodată. El a vorbit tuturor. Le-a fost duhovnic și prieten. El a fost un suflet curat, un om al faptei și al exemplului, un om al rugăciunii. Cunoștea multă învățătura bisericească, dar știa să o dăruiască și altora. Cu fiecare prilej avea un cuvânt de folos pentru oameni. Slujind lui Dumnezeu, el slujea fiecăruia dintre noi. Privindu-l, era mic de statură și simplu, dar cu o inimă așa de mare că România. Era așa de milostiv, că uneori exagera, dându-și toate hainele de pe dânsul. Le dădea și nu-și păstra nici o cămașă sau un papuc; iar când nu mai avea cu ce se îmbrăca mergea pe la maici, prin chilii, își luă o bluză de pijama sau încălțămintea ce i se potrivea, fără să ceară voie sau să ne spună. Când măicuța, în lipsă, întrebă, la masă, dacă știe cineva de lucrul ce-i dispăruse, Părintele Dometie zâmbea, spunându-ne bucuros că vrea să ne asigure intrarea în rai. Nu se putea afla, ca un om sărac sau o femeie în nevoie să intre pe poarta mănăstirii și Părintele să nu-i primească cu brațele deschise și chipul luminos. L-am văzut de nenumărate ori, în timpul iernii cum se desculță de bocanci sau de orice încălțăminte avea și le dăruia, pe loc, celor sărmani și nevoiași.

Noi maicile îi făceam cojoc de oaie pentru iarnă, dar nu-l ținea mai mult de câteva zile și ne trezeam că Părintele nostru, din nou, n-are cojoc. Nu mai îndrăzneam să întrebăm unde îi sunt hainele și ce a făcut cu ele. Ne spunea: „A venit Domnul la mine și l-am împrumutat pentru a ne netezi drumul, mie și vouă spre Împărăția Sa”. Nu l-am văzut în douăzeci și opt de ani cât mi-a fost duhovnic să poarte haine luxoase. Trăia în multă modestie, dar foarte curat. Era o fire deschisă și veselă, fără ascunziș. Ne cântă la biserică, la slujbe, ne cântă la masă și în grelele drumuri ce străbăteam. Nu suportă să ne vadă planșe, supărate, crispate sau mâhnite. „Dumnezeu să ne ferească de deznădejde, care e un mare păcat”, spunea el. „O mireasă a lui Dumnezeu nu se cade să fie tristă sau mâhnită, având mirele permanent cu ea. Noi trebuie să dăm slava lui Dumnezeu și să-I mulțumim zi și noapte, că ne-a învrednicit de această viață curată, frumoasă, fără griji lumești, o viață îngereasca”. Îi plăcea ca întreg soborul să cânte la strana și dânsul în altar. A avut un așa dar, că aproape n-am știut cum trec zilele, deși am avut și multe necazuri. Părintele ne-a strecurat printre ele, aproape fără să simțim. Dânsul a fost pentru fiecare maică în parte și pentru toate la un loc, nefăcând vreo deosebire, și mama și tată, sora și frate. Niciodată nu ne poruncea. La orice treabă era primul prezent și dacă nu putea să rezolve singur, ne ruga să-l ajutăm. Atunci, maicile săreau, care mai de care. Părintele mergea cu noi în pădure, pentru lemne; pe vremea aceea nu aveam posibilitatea de a dispune de mașină sau de alt mijloc de transport. Aduceam lemnele cu spatele. Nu ni se părea greu. Nu aveam stoc de lemne sau combustibil ca acum.

Eram fericite și încrezătoare că Dumnezeu este cu noi și ne ocrotește. Părintele ne spunea și ce să facem de mâncare. Când vedea că sosesc autobuze cu credincioși și nu eram pregătite pentru mâncare suficientă ne îndemnă să punem oalele pe foc, curățăm cartofi și binecuvânta pregătirea ciorbei. Dansul mergea în biserică pentru a spovedi, pentru slujba de priveghere sau Liturghie, după cum era momentul, iar la sfârșit chema tot poporul la masă și nu s-a întâmplat ca mâncarea să nu ajungă. Parcă înmulțea Dumnezeu. Dacă fiind la masă se întâmplă să vadă în curte vreun credincios – oricine ar fi fost – Părintele ieșea, îl chema și-așeza, la masă, în locul său, dacă nu era loc liber. De sute de ori am văzut acest lucru – căuta să ne fie și nouă un exemplu – să învățăm și să facem la fel.

Bucuria lui era să facă binele, să ajute, să dăruiască. Era gata să refuze orice comoditate, să renunțe la orice îi aparținea. Nu cunoștea egoismul. De multe ori, la mari praznice, când fiecare cotlon al curții mănăstirii era ocupat cu închinători, îl găseam pe Părintele, după o noapte, în care dormise pe scaun, în sfântul altar; își lăsase chilia unor credincioși, care socotea el că aveau nevoie de acoperiș. Prin purtarea lui, de fiecare zi, vedeam aievea împlinirea cuvintelor Sfântului Grigore Teologul: „cu nimic altceva, omul nu se aseamănă cu Dumnezeu, decât cu facerea de bine”.

Era mare împăciuitor al oamenilor. Oricine l-ar fi chemat să facă pace într-o familie, indiferent de distanță, Părintele nu pregeta - se ducea acolo. Nu conta că nopți întregi nu dormea, nu conta oboseala drumului. Mergea și singur, dar, uneori, lua și câteva maici. Mergea să oficieze sfeștanii în case, Sfântul Maslu, să spovedească și să împărtășească. Spovedea câte trei - patru zile în șir; de multe ori îl apucă miezul nopții, tot în scaunul de spovedanie. Nu lăsa pe nimeni să plece, nealinat, cu neîmpăcare în suflet. Mereu, el ne spunea: „dacă vom face un pas spre Dumnezeu, El va face zece spre noi”. Dădea îndrumări, dădea sfaturi, dar ca și cum acestea veneau din învățături sfinte, din Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți. Uneori adăugă o glumă, întrebuința expresii populare și proverbe, din zestrea spirituală și de credincioșie a poporului nostru.

Efortul duhovnicesc al Părintelui era să sfințească gândurile și sentimentele fiecărui credincios: „Dobândirea Împărăției cerurilor poate fi ajunsă prin curățenia sufletului, prin puritatea inimii și dăruirea de sine, prin mărturisirea păcatelor și ruperea de patimi, de răul discordiei, dezbinării și urii.” Ne vorbea despre deplinătatea vieții în Hristos, despre strălucirea chipului său în noi. Ne tălmacea cuvintele apostolului Pavel: „și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).

Sfințenia propovăduirii sale, era dublată de sfințenia pildelor sale. Vorbea cu simplitate și se purta cu smerenie. Era, așa cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, marele filozof al trăirii monahale, bogat intru înțelepciune, călugărit în Sfântul Munte Athos: „Ia aminte, frate, că Iisus Hristos născându-se a venit în lume, ca să biruie cu smerenia Să”. Pentru dragostea de oameni ce avea, pentru darul milosteniei și bunătatea inimii de care era stăpânit a ajuns să fie cunoscut în toată țara, ca un părinte duhovnicesc către care alergau romani din toate colțurile țării. La înmormântarea dansului, deși au fost inundații puternice, în acel an, mii de credincioși au pornit pe jos, fiindcă pe vale, nu se putea circula altfel și au venit la mănăstire. În curtea mănăstirii se auzeau plânsetele celor întristați: „Părintele nostru cui ne lași și cine ne mai deschide nouă brațele, când venim la Mănăstire?”

Imaginea Părintelui Dometie a rămas vie în sufletul fiecăreia dintre maicile noastre de la Râmeț. Ne-a crescut în duhul sfințeniei, al lepădării de sine, al tăierii voii personale, al trezviei permanente, al rugăciunii și al muncii. Ne spunea: „Dacă vă rugați numai când vă aflați în genunchi, nu mergeți departe; dacă nu iertați din inima greșiților voștri, rugăciunea voastră nu se ridica decât până la tavanul camerei. Acolo se oprește. Rugăciunea voastră trebuie să fie neîncetată și în biserică și în chilie, pe drumuri și la orice muncă faceți. Rugați-vă pentru fiecare om aflat în nevoie sau în necaz și în față oricărei ispite ce va amenința sufletul. Rugați-vă Domnului, mulțumindu-l pentru darurile Sale, pentru bucuriile duhovnicești ce vă sunt hărăzite. Coborâți în sufletul vostru, în lumina iubirii dumnezeiești. Coborând în sufletul vostru, prin rugăciune, îl veți întâlni pe Hristos. Prin rugăciune va crește în voi acel pom de care vorbește Sfânta Evanghelie „în care vin păsările cerului și se sălășluiesc în ramurile lui” (Matei 13, 32). Tinere, fiind, îl întrebăm - ce rost are să construim atâtea ziduri și dacă nu e mai bine să stăm în biserică și să ne rugăm.

Părintele zicea: „Trebuie să ne rugăm, în tot momentul, ca și când mâine plecăm din lumea aceasta și tot așa trebuie să lucrăm, ca și când trăim o veșnicie”. Avea o filozofie a rugăciunii pe care ne-o dezvăluia în predicile sale și în convorbirile cu noi. În primii ani ai vieții călugărești, copilă fiind, îl auzeam spunând: „Ora et labora”. Atunci nu înțelegeam prea mult. Dar acum, când am ajuns cu părul alb și cu multă suferință încărcată pe umerii mei, înțeleg pe deplin. Părintele ne-a lăsat un mare tezaur de învățătură și cea mai bună merinde duhovnicească, din care să ne hrănim, sufletește, toată viața. Pomenirea faptelor sale a trecut demult dincolo de zidurile mănăstirii. Multe din fapte le știe doar Dumnezeu și cei ce s-au bucurat de ele. La moartea să am primit multe cuvinte de mângâiere. Părintele profesor Dumitru Stăniloae, marele teolog al ortodoxiei, ne-a spus: „S-a dus un erou al credinței, un suflet de mare sfințenie și puritate”. Nu vom uita niciodată că, la 16 august 1993, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I s-a aflat la Râmeț însoțit de Prea Fericitul Patriarh Teoctist. I se povestise Sanctității Sale Bartolomeu I faptele și viața acestui duhovnic, cu o inimă arzătoare pentru Evanghelia Domnului. Marele Ierarh al Ortodoxiei împreună cu Părintele Patriarh Teoctist s-au aplecat, cu evlavie, asupra mormântului Părintelui nostru, făcându-i rugăciune de dezlegare.

Noi măicuțele de la Râmeț simțim permanent prezenta Părintelui. De acolo, de unde ne privește am vrea să se bucure.

În pustietatea de odinioară, a unui loc, părăsit și neroditor, s-a ridicat o biserică nouă, așa cum și-a dorit și se aud rugăciuni de slavă și mulțumire către bunul Dumnezeu, a peste o sută zece călugărițe. Prin toată trăirea noastră duhovnicească noi descoperim că Dumnezeu ne este aproape. Ultima ținta pentru om e asemănarea cu Dumnezeu. Modelul suprem este Mântuitorul Iisus Hristos, care ne îndeamnă: Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29).