Pentru început aş dori să risipesc, dacă voi putea, mentalitatea obişnuită a omului modern referitoare la moarte ‒ sentimentul de temere, de respingere, gândul că moartea e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui om şi că supravieţuirea trebuie urmărită cu orice preţ, chiar dacă ea nu are nimic de-a face cu trăirea adevărată.

În primele veacuri, când creştinii erau mai aproape atât de rădăcinile lor păgâne, cât şi de experienţa extraordina­ră, zguduitoare, a convertirii, a descoperi­rii Dumnezeului celui Viu în şi prin Hris­tos, se vorbea despre moarte ca şi de o naştere întru veşnicie. Era percepută nu ca un sfârşit, nu ca o înfrângere finală şi totală, ci ca un nou început. Viaţa era considerată o ascensiune către cele veş­nice, iar moartea ca o uşă care se des­chide şi prin care ni se îngăduie să in­trăm. Aceasta explică de ce adeseori creş­tinii obişnuiau să-şi amintească unii alto­ra despre moarte, în cuvinte precum „Adu-ţi aminte de moarte”. Între rugăciunile pe care Sfântul Ioan Hrisostom ni le-a lăsat ca moştenire de preţ, există una în care Îi cerem lui Dumnezeu să ne dăru­iască aducerea aminte de moarte. Când ne adresăm cu astfel de cuvinte omului modern, reacţia îndeobşte întâlnită este aceea de respingere, de repulsie. Înţele­gem noi, oare, prin aceste cuvinte, că aducerea aminte de moarte este ca sabia lui Damocles atârnată deasupra capului, că în orice clipă praznicul vieţii poate să ia sfârşit în chip tragic, oribil chiar? Înseamnă oare că, de câte ori ne întâmpină o bucurie, trebuie să conştientizăm că va avea un sfârşit? Că dorim să întunecăm lumina fiecărei zile cu teama unei morţi iminente?

Nu aşa simţea creştinul primelor veacuri. Ceea ce el simţea era că moartea este un moment decisiv, când trebuie să ia sfârşit tot ceea ce mai putem face pe pământ, şi că trebuie să ne grăbim să îm­plinim tot ceea ce poate fi împlinit aici. Iar țelul vieţii, în duhul marilor îndrumători în viața duhovnicească, era să devenim acea persoană autentică, aşa cum a gândit-o Dumnezeu, care să se apropie pe cât posibil, după puterile sale, de ceea ce Apostolul Pavel numeşte „măsura vârs­tei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13). Acesta era în mod paradoxal ţelul, aspiraţia de împlinit în viaţă, şi anume a ne trans­forma, în modul cel mai desăvârşit posi­bil, într-un chip neprihănit al lui Dumnezeu.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina - Nera, 2010, pp. 75-77)