O interogație cu un răspuns identificabil în transcendent, care mi-a bântuit mereu mintea și o aud înlăuntrul meu este: de ce Văratecul și nu alt loc? Întrebarea este generată de asaltul neîntrerupt, neobosit al iubitorilor vieții monahale și al marilor oameni de cultură ai României, ce au dăltuit în opere nemuritoare Văratecul.

Hermeneutica nu își găsește rostul în actul zămislirii Mănăstirii Varatecului. Mărturia scrisă a celor doi mari isihaști Sfântul Iosif de la Varatic și Sfântul Paisie Velicicovshi este suficientă și lămuritoare. Este un aspect ce aparține credinței. De ce a fost ales acest loc pentru sacralizare, nimeni nu poate răspunde, doar Dumnezeu în iconomia sa, cunoaște motivația. Noi trebuie să fim recunoscători Domnului Hristos, că ne-a hărăzit să locuim vremelnic, în acest spațiu binecuvântat.

Locul ființării, i-a fost descoperit unui om cu viață de înger în trup omenesc, care și astăzi își ocrotește ctitoria, Sfântul Iosif de la Văratic. Datorită Providenței Divine, a ajuns în anul 1781 să se nevoiască întru cele duhovnicești în poiana Ciungi, situată pe partea vestică a Culmii Stânișoarei, deasupra Văratecului. În anul 1784, după trei ani de zile în care nu a văzut față de om, i s-a arătat de pe Culmea Stânișoarei, undeva în vale spre Văratec, de trei ori o lumină mare însoțită de cântări îngerești. Cu toată repetiția vedeniei, refuza să creadă că ar fi vorba de o minune. Îi era frică să nu fie cumva înșelare. Binecuvântată smerenie! Un pădurar pe nume Ion Bălăoiu  a văzut și el lumina și a auzit glasurile îngerilor. Iar omul a mers și l-a întrebat pe cuvios: „Părinte ce va să fie semnul acesta?”. Sfântul l-a trimis mesager pentru lămurire la părintele Paisie Velicicovschi, duhovnicul său, care se afla în mănăstirea Secu. Un duhovnic de la această mănăstire, părintele Patrichie iconomul, i-a spus Sfântului Paisie așa: „Este într-un loc, o bucățică de moșie dreaptă a Monastirii Secului ce se numește Varatic, în mijlocul altor moșii. Și nu are niciun folos monastirea Secu de la locul acela. Să o dăm maicilor, rugătoarelor lui Dumnezeu, ca să facă schit și chilii. Iar Sfântul Paisie, care în acea noapte se rugase cu lacrimi pentru maici și văzuse în vedenie locul, despre care i-a spus duhovnicul de la Secu, s-a odihnit cu duhul și a încuviințat propunerea aceluia.”[1]

Așa a fost descoperit locul ridicării mănăstirii Varatic, nefiind nevoie de alte interpretări. În anul 1785 încep primele slujbe la Schitul Varatic, construit din zestrea Cuvioasei Olimpiada. Binecuvântarea mănăstirii a fost făcută de însuși Sfântul Paisie Velicicovschi, a căror roade sunt și vor rămâne în veac.

Mănăstirea Varatecului prin daniile primite a evoluat într-un ritm alert, atât fizic cât și prin creșterea numărului de călugărițe, atingând ordinul sutelor la începutul veacului al XIX-lea.

În prima jumătate a veacului al XIX-lea, satul Văratec a prins contur. Remarcabilul profesor Adrian Gîrbuleț, fost învățător al satului, în monografia comunei al cărei autor este precizează: „În catagrafia din 1839, fila 23-29 se menționa despre satul Văratic că aparținea de Mănăstirea Varatic și număra 57 de birnici, care plăteau 1710 lei pe an”[2]

Se impunea o separare a spațiului ecleziastic față de cel laic. Sătenii erau cu treaba lor și trăiau în alt ritm de viață. Simțeau nevoia să aibă un loc al lor, unde să vorbească cu Dumnezeu, unde să își boteze copiii, unde să își cunune fiii, sau locul unde să își doarmă somnul de veci și să aibă  preotul lor. Prezența la activitatea liturgică a țăranului român era și este o concepție de viață.

Spațiul bisericii este totul pentru el, este locul unde își aduce prinosul, coliva de grâu, legătura  dragostei între cei vii şi cei morţi, cât şi credinţa că cei morţi vor învia la Judecata de Apoi. Este  jertfa de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru toate. În lumea satului și astăzi această moștenire a adevărului este prezentă.

Părintele Gheorghe Brăteanu de la parohia Filioara, fiul al fostului epitrop al Mănăstirii Varatic, a donat în anul 1847 din grădina sa locul de biserică și cimitir. La începutul anului 1848, vărăticenii au început să  își ridice propria biserică pe care au terminat-o în 1852. Au construit-o din lemn de brad, tăiat iarna în luna ianuarie, când seva este coborâtă în rădăcină. Grinzile cioplite la bardă, încheiate în copcă și coadă de rândunică prinse în cuie din lemn dăinuie și astăzi. Exteriorul a fost protejat cu draniță, bătută în cuie țigănești, subțiri făcute manual. Lucru trainic!   

Bătrânii satului spun că și au ales sfântă ocrotitoare, pe Sfânta Ana, mama Maicii Domnului, prăznuită în ziua de 25 iulie, dată calendaristică când au pus piatra de temelie a noii biserici (hramul de vară).  Cea de a doua ocrotitoare a fost aleasă Sfânta Mare Muceniță Varvara, sărbătorită pe data de 4 decembrie (hramul de iarnă) care este ocrotitoarea minerilor și o întâlnim ca protectoare în localitățile unde sunt mine sau cariere de piatră. Iar aici, la Văratec, cariera de piatră de var era în exploatare.

Tot în acea vreme a fost transferat și cimitirul, din locul numit Dealul Ciorii, în curtea bisericii. Acolo era cimitirul ce aparținea parohiei satului Filioara, unde erau înmormântați și vărăticenii.

Astfel, a luat naștere parohia Văratec, începând cu anul 1852. Satul, parohia nu poate fi separată de propria-i mamă, Mănăstirea Varaticului, care l-a născut și l-a ocrotit până la vârsta maturității. Afirmația nu este gratuită, ci argumentată. Mănăstirea, prin adoptarea vieții monahale idioritmice, și-a format în jurul zidurilor groase de protecție a bisericii principale ,,Adormirea Maicii Domnului” și a chiliilor  viețuitoarelor cu viață obștească, un sat. Comunitatea își păstrează omogenitatea structural topografică, însă la început au fost case răzlețe, pe post de chilii. Nici astăzi, nu există o  graniță marcată între satul monahal și cel laic. Trăiesc de veacuri ca un corp comun. Satul mănăstiresc este plămânul duhovnicesc al locului prin care se respiră sacralitate. Mănăstirea Văratic, dintru începuturi le-a donat câte cinci prăjini de pământ oamenilor care i-au slujit și oricărui nou venit. Tot ea, s-a ocupat de educația copiilor, oferindu-le școala cu dascăli situată în livada veche a mănăstirii. Aceasta a funcționat până la venirea la putere a regimului comunist în 1946. 

Asistența medicală până la sfârșitul anilor șaptezeci, era asigurată de către maica Taisia Stamate, asistent medical și veteran de război, tot ea fiind cea care supraveghea igiena sanitară în școală și administra vaccinuri copiilor. Mănăstirea a fost păstorul duhovnicesc al satului, prin prezența preoților monahi la activitatea liturgică a parohiei. După cel de-al doilea război, până în anul 1988, din lipsă de preoți, Văratecul era filie a parohiei Filioara, iar preotul slujea o duminică la Filioara și o duminică la Văratec. Văduviți uneori de frumoasele slujbe, a unor Praznice Împărătești, sătenii erau nevoiți să meargă în mănăstire, spre exemplu în Sfânta Noapte a Învierii, la Sfânta Liturghie. Completarea serviciilor liturgice era susținută de preoții mănăstirii. Nu putem să nu amintim de mari duhovnici ai Mănăstirii Văraticului care au slujit și în biserica satului: Protosinghelul Nicodim Măndiță, Ieromonahul Mihăilă Nicandru, în anul 1960, sau Ieromonahul Calinic Prisecaru, fost duhovnic al mănăstirii vreme de 55 de ani, începând cu anul 1935, și alți preoți. Numele acestor mari duhovnici le mai auzim și astăzi în citirea pomelnicelor, nume rămăse pentru vrednicia lor în amintirea multor săteni. Legăturile duhovnicești între parohie și mănăstire  își urmează filiația maternă.

La marele evenimente ale mănăstirii, hramuri, sfințiri de biserici, în prezența mitropolitului sau altor ierarhi, din necesitate și dragoste pentru această vatră monahală, este invitat și vrednicul preot paroh, împreună cu sătenii vărăticeni. Iată doar câteva argumente edificatoare privind indisolubilitatea socio-cutural-duhovnicească a frățietății între parohia Văratec și mănăstire.

În istoricul parohiei satului, sunt menționați preoții care au slujit la acest altar:

- Preotul Neculai Gheorghiu (1894-1896)

- Preotul Gheorghe Poșmoșanu (1909-1948)

- Preotul Ioan Ștefu (1948-1960 )

- Ieromonah Mihăilă Nicandru (1960 )

- Preotul Gheorghiță Ioan (1960-1988 )

- Preotul Dumitru Irina (1988-1999 )

- Preotul Ciprian Ipate (1999- prezent)

Văratecul și-a câștigat statutul de parohie distinctă începând cu anul 1999, odată cu numirea mea ca preot paroh. Din aceste motive și multe altele este limpede că viața duhovnicească a satului a fost influențată pozitiv de Mănăstirea Văratecului, de-a lungul vremii. Și nu de puține ori mi-a fost dat să aud opinii a pelerinilor la Văratec, care sunau așa: „Aici, la Văratec, este mai multă credință și oamenii sunt altfel, își rânduiesc viața în raport de cele sfinte”.

Cred cu tărie că acest pământ eliberează din măruntaiele sale energii pozitive, binefăcătoare sufletului. A fost binecuvântat din veac, de către Dumnezeu, iar mănăstirea este piesa de puzzle duhovnicesc care lipsea și a fost așezată la vreme potrivită, pentru a spori și mai mult viața spirituală necesară mântuirii oamenilor. Viața sfântă a marilor duhovnici ai mănăstirii și a cuvioaselor călugărițe a suplimentat nectarul divin, căutat cu ardoare de marii oameni ai neamului românesc care au pășit pe pământul Văratecului: oameni de pe întreg mapamondul, care provin din tot spațiul socio-cultural, în primul rând oameni care au devenit sfinți, mari duhovnici ai țării, capete încoronate, scriitori, filozofi, pictori, sculptori, muzicieni, arhitecți și mulți alții,  au venit și revenit iar și iar, pentru a se împărtăși din spiritualitatea locului.

Opinia personală este că strălucirea Văratecului nu a fost și nu este dată de marii oameni de cultură ai țării care i-au trecut pragul, ci Văratecul le-a adus faima pentru că i-a primit pe ei și i-a odihnit sufletește, i-a încărcat de energii creatoare, le-a dăruit lumină. Văratecul este chemarea irezistibilă spre spiritualitate, o formă de prelungire a vieții.

Toposul plin de sacralitate al Văratecului, binecuvântat de Dumnezeu, a generat ambientul favorabil actului creator. Toți acești trecători vremelnici, aparținând mediului elitist, sunt privilegiați că au vizitat sau au făcut popas la Văratec, pentru că Văratecul rămâne Văratec, precum Sfântul Munte Athos, care indiferent de înălțimea spirituală a celor care îi calcă pământul, sunt fericiți că Sfântul Munte i-a primit.

Hierofania este vădită de întreaga natură a locului. Domnul Dumnezeu a binecuvântat acest pământ al Văratecului pentru a deveni floarea aleasă binemirositoare, care atrage vrednicele albinuțe din cele patru zări. Fără doar și poate, peisajele sunt încântătoare indiferent de anotimp, dealuri molcome, poieni și păduri de brad veșnic verzi, al căror aer ozonat este recomandat de veacuri ca fiind priincios pentru vindecarea bolilor de plămâni.   

Aici, la Văratec cerul pogoară pe pământ, răspândind multă tihnă sufletească. Toate elitele vremurilor s-au întrebat ce are Văratecul de a atras din veac atâta chintesență intelectuală, devenind un adevărat laborator de creație sau creuzetul în care s-au topit energiile laice și s-au transfigurat în energii spirituale nebănuite.

Aici, la Văratec, luceafărul de dimineață, în nopțile senine de vară, strălucește mai puternic, descătușând energii cosmice care îți inundă sufletul de bucurie. Văratecul este fascinant!

Vrednicul de pomenire părintele mitropolit Bartolomeu Anania a petrecut multă vreme la Văratec, unde a creat  operă duhovnicească și laică, iar într-un interviu spunea despre Văratec: „Așa și cum dumneata ai remarcat, am colindat, cred, aproape toate mănăstirile și schiturile din țară, cunosc toate așezările, dar aici (la Văratec) gândesc că este un fel de sinteză a pământului românesc. Adică și munte, pădure de brad, dealuri, podgorii, holde, orizonturi întinse, mai ales sub această poală de codru verde și pe acest tăpșan, unde se află casa în care viețuiesc”.

Probabil tot din aceste considerente a fost determinată și doamna academician Zoe D. Bușulenga să afirme că: „Văratecul este locul unde se respiră sacralitate”

Mărturisesc că îmi este foarte greu să trec în revistă toate elitele care au venit la Văratec sau care l-au zugrăvit în opere literare, deoarece mi-ar trebui tomuri întregi să scriu. Voi încerca o sinteză, cronologică pe cât posibil, în cea de-a doua parte a acestui documentar. (Pr. Ipate Sergiu Ciprian, parohul Parohiei Văratec, județul Neamț)

Citește AICI partea a II-a: Văratecul, văzut prin ochii personalităților care i-au trecut pragul