Este nevoie să-I dau lui Dumnezeu nu doar gândurile mele, ci „toată viața mea”, adică întreaga energie a vieții mele și toată simțirea mea. Nu ideile mele despre viață sunt viața mea, nu „povestea” pe care v-am spus-o este viața mea, ci simțirile mele, frica mea, dorința mea...

Sfântul Grigorie Palama insistă și, la noi, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului ne învață clar că simțirea sufletului este „carnea rugăciunii”. De ce postești? Ca să aibă rugăciunea „carne”. Viața mea este „prescura” din care Dumnezeu mă face ceea ce voi deveni, dacă vreau să-L urmez. Dumnezeu transformă, preface realitatea creată în realitate divino-umană, prin har. Din pâine și vin face Trupul și Sângele Domnului, dintr-un bărbat face un preot, pe un băiat și-o fată îi transformă în soț și soție, iar pe păcătosul care se pocăiește, se întoarce la El, îl preface în sfânt! (dacă vrea și păcătosul!)

Dar ca să transforme, trebuie să-I dau, să mă dau. Că dacă mă duc la biserică, aprind o lumânare și mă duc acasă, chiflele mele de pe masa din sufragerie nu se transformă în Trupul Mântuitorului... Mulți spun: „Viața mea nu s-a schimbat!”. „Păi, I-ai oferit-o?” „Da, m-am rugat și dimineața, și seara!” „Dar când ți-a venit să omori pe cineva te-ai rugat?” „Ei, dar numai de rugăciune nu mi-ardea mie atunci!” Asta este: dacă nu „ne arde” să-I dăm lui Dumnezeu toate ale noastre ca să le vindece și să le sfințească, nimic nu se schimbă. Numai dând lui Dumnezeu tot ce simt: ură, frică, poftă, plăcere, bucurie, viața mea se schimbă. Dacă nu-i dau „materialul meu”, nu se transformă nimic.

(Monahia Siluana Vlad, Doamne, unde-i rana?, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 52-53)