Frate întru Hristos

„Viața calugarului e ca o coardă. Dacă e tensionată, se rupe.” Fratele Daniel își petrece luni întregi la mănăstire și rareori se gândește să coboare. Căldura din bucătărie i-a îmbujorat ușor obrajii. Înșiră repede lingurile pe masă și umple până la refuz farfuriile. E de părere că avem nevoie de hrană. Binecuvântat borș mănăstiresc! „Dacă nu vă ajunge, vă mai dau o porție. Mâncați fără grijă. Știu prea bine cum e să faci un astfel de drum. Când ajungi, tot ce-ți trebuie este ceva fierbinte”.

Nu se oprește din treabă, dar își mai îndreaptă privirea spre masă și mai aduce câte ceva. „Siropul ăsta de brad e făcut de mine. Eu nu sunt călugăr, dar Mănăstirea Ceahlău e ca o casă pentru mine. Mă ocup de mâncare, în general”. În realitate, fratele Daniel se pricepe cam la orice. Le meșterește cu dibăcie pe toate, știe rostul fiecărui lucru și așează din timp borcanele în cămară. „În felul ăsta, părinții au timp să se îngrijească de rugăciune”. Părintele Ciprian curăță icoanele în Paraclisul de iarnă. În vârful muntelui, crivățul are să sufle curând.

Muntele Mănăstirii „Schimbarea la Față”

Din vale, nici cu privirea nu ai cuteza să cucerești Toaca, iar drumul e anevois de îndată ce pătrunzi printre arbori. Cerul freamătă din toate părțile. Firișoare de ape repezi izvorâte din stânci puțin dezgolite, rădăcini parcă ondulate și butuci plecați la pământ. Desișul pădurii se simte în foșnetul foioaselor zvântate de vânt. Cu o zi înainte plouase. Potecile sunt gloduroase. Imaginea zgribulită a unei zile, care începe cu speranță în Durău, se termină cu rugăciunea de mulțumire la 1700 m altitudine, în fața iconei care zugrăvește Schimbarea la Față a Mântuitorului de pe muntele Tabor. Urcușul a fost istovitor. Prima senzație a stăpânirii înălțimilor e covârșitoare, și, dincolo de ceea ce se vede, e mai mult, mult mai mult. Nu oboseala e cea care te frânge, ci emoția.

După prima cotitură la dreapta, panta coboară abrupt. Bisericuța e mică și bine ancorată într-o coastă de stâncă. Cu greu îți vine să crezi că Dumnezeu deschide ușa casei Sale în sălbăticia străină privirii, pentru că vegetația și împrejurimile nu sunt ca acelea pe care le întâlnești pe toate drumurile. Pare că munții te strivesc cu fălnicie și singurul refugiu de frica necunoscutului se află în mijlocul obștii care dă slavă cerului, în mănăstirea aflată la cea mai înaltă altitudine din țară.

„Nu există inimă seacă”

Fratele Daniel s-a alăturat cu bucurie celor patru viețuitori. A învățat de la părinți tăria rugăciunii, iar puterea înțelegerii ținuturilor sălbatice a câștigat-o în timp. Acolo sus, L-a cunoscut pe Dumnezeu și nu-și dorește să-L părăsească. „Sunt luni întregi de când nu am coborât de aici. Nici nu-mi doresc. Nici n-am să-mi mai doresc”. Treaba în bucătărie o face cu dragoste obștească. Rânduiește bucatele, se îngrijește pentru iarnă și se roagă. „Rugăciunea izvorăște din suflet. Știți ce mă întrebam pe vremuri? Cum izvorăște apa din stâncă. Acum știu. Am aflat, de exemplu, că nu există inimă seacă. Trebuie doar să-L găsească pe Domnul”.

Când a urcat prima dată la Mănăstirea Ceahlău, a stat doar patru săptămâni și a coborât acasă. A simțit că nu-și găsește locul și s-a întors. De fiecare dată a revenit. „Acum simt că e definitiv. Am pregătit deja conservele pentru iarnă. Aici ne trebuie mâncare să îndurăm crivățul”. Își strânge mâinile pentru rugăciune. „Dacă ați terminat, veniți să vă arăt ceva”. Pe cea mai îndepărtată creastă se vede un punct săltăreț. „E minunat cum Dumnezeu a lăsat vietate chiar și aici. Acolo e o capră neagră. Sunt atât de frumoase! Trăim în perfectă armonie. Fiecare în colțul lui. Capre negre, șoimi, corbi...”.  

Popasul care dăinuie

Mănăstirea „Schimbarea la Față” nu-i e la îndemână pelerinului. „E multă lume la hram. Atunci vin puhoaie, mai ales că anul ăsta a fost prezent și Înaltpresfințitul Părinte Mitropolit. În zilele obișnuite, care cum poate. Bisericuța asta a fost construită cu voia Domnului și a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. De acum, cum se spune, omul să se bucure de ea”. 

Fratele Daniel se îndreaptă fugind spre clopot. La intrarea în Paraclisul de iarnă, ne așteaptă tăcut părintele Ciprian. „A fost suficientă mâncarea? Aveți putere pentru coborât? E timpul pentru vecernie. Binecuvântare!”. Chipul blajin al părintelui se profilează frumos pe cer. Se retrage discret, cum l-am cunoscut. Zâmbetul lui rămâne în inimă. E un zâmbet cu pace, o binecuvântare smerită dătătoare de speranță. Un popas în vârful Ceahlăului are să schimbe o viață, să vindece suflete obosite și triste. Taborul românesc împreunează cerul cu pământul și face din timp eternitate întru rugăciune.

Pe fratele Daniel l-am lăsat lângă clopot. „Simte locul, nu căuta locuri”.