Prezența urâtului și a infirmului în viața noastră este durere, este plâns. Prezența aceasta nu este fatală vieții, în sensul că nu o învinge, nu o reduce la moarte, ci, dimpreună, o îndeamnă mereu către cucerirea adevărului, a frumuseții pure.

Sensul vieții este dinamic, nu în înțeles de simplă mișcare, ci în înțeles de mișcare creatoare, adică pas inventiv pornind din sâmbure, dar nu fiind asemenea lui. Viața își creează forme cu totul noi. Acesta este sensul vieții: nu zbucium zadarnic, ci putere creatoare către expresii superioare. Viața omului înseamnă creștere, rodnicie.

Când nu este pervertit, omul este un izvor nesecat de lumină, de îndemn spre bine și frumusețe. Omul este o expresie ultimă a vieții prin care existența însăși progresează.

Viața omului este o luptă pentru prinderea și fixarea elementelor schimbătoare; este o încercare continuă de a face să predomine eternitatea din el. Viața noastră este o creștere continuă, o depășire. Prezența suferinței nu înseamnă altceva decât această creație pe care o cuprinde și care transfigurează totul.

Sensul vieții este în a cultiva conținutul posesiv a tot ce există în noi și dincolo de noi. Omul este o existență care își poartă frumusețile cu luptă. De aceea viața sa este atât de frumoasă și atât de dramatică.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 124-125)