Viaţa Sfântului Cuvios Ioan Colibașul

  În vremea împărăţiei dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare (457-474), era în Constantinopol - care se numeşte Roma cea nouă -, un om cu dregătoria de stratilat (general), bogat şi cinstit, anume Eutropiu, având de soţie pe Teodora. Acela avea trei fii, dintre care pe doi i-a pus în slujba împărătească şi cinstite dregătorii le-a mijlocit, iar pe al treilea, cel mai mic, anume Ioan, l-a dat la învăţătura cărţii şi la toată înţelepciunea cea retoricească şi a filozofilor.

    Fiind copilul Ioan de 12 ani, s-a arătat isteţ la minte, mai mult decât toţi vârstnicii săi, încât chiar şi dascălii se minunau de isteţimea lui şi de înţelegerea lui cea desăvârşită, fiind tânăr de vârstă. Şi nu numai la cea din afară, ci şi la cea duhovnicească filozofie se arăta ales ucenic.

    Căci lucrând întru dânsul Sfântul Duh, era blând, fără răutate şi smerit, iar când îi prisosea vreme de la învăţătură, se îndeletnicea, nu cu jucării copilăreşti, precum este obiceiul tinerilor, ci întru citirea cărţilor celor de Dumnezeu insuflate. Apoi, la bisericile lui Dumnezeu cu sârguinţă alerga la rugăciune, pentru că inima lui se înfierbântă cu văpaia dumnezeieştii dragoste, şi în cugetul lui se aprindea foc.

    Aşa sârguindu-se el spre dumnezeiasca slujbă, s-a întâmplat de a intrat un monah în casa în care fericitul Ioan învăţa şi pe care văzându-l copilul l-a întrebat, zicând: "De unde eşti, părinte, şi unde mergi?". Iar monahul i-a răspuns: "Din Mănăstirea Neadormiţilor sunt şi merg la Ierusalim, ca să mă închin Sfintelor Locuri". Mănăstirea aceea a Neadormiţilor, Achimiţilor, era în Bitinia, în partea Răsăritului, care este în Asia Mică, zidită de fericitul Marcel. Şi aprinzându-se Ioan cu duhul, a început a-l întreba despre viaţa monahicească, de rugăciune şi de post, de cântarea cea neadormită, cum şi de alte nevoinţe şi osteneli, care cuvinte îi păreau lui Ioan mai dulci decât mierea.

    Monahul văzând pe copil cinstit şi înţelept, i-a spus cu de-amănuntul obiceiurile şi rânduielile mănăstirii sale, iar Ioan ascultând cu luare-aminte povestirile monahului, i-a zis: "Părinte, te vei întoarce iarăşi în mănăstirea ta sau vei rămâne la Ierusalim?" Monahul i-a răspuns: "Am poruncă de la egumenul meu să mă întorc; deci de va voi Domnul, închinându-mă la Sfintele Locuri, mă voi întoarce". Atunci Ioan apucând de mâna dreaptă pe monah, i-a zis: "Părinte, un cuvânt duhovnicesc am să-ţi spun". Şi ducându-l la un loc deosebit, i-a zis:

    "Ascultă-mă, părinte, mă rog ţie, ca milostiv să fii mie, căci am mare trebuinţă să scap de lumea asta mult tulburătoare şi să slujesc lui Hristos; dar părinţii mei gândesc de mine altfel, pentru că mă iubesc mai mult decât pe fraţii cei mai mari; ei se îngrijesc de mine pentru o dregătorie mare şi vor să mă căsătoresc, iar eu ascultând de multe ori cuvântul lui Dumnezeu în biserică şi citind singur cărţile, am înţeles că toate cele ale lumii sunt deşarte, afară de una care este de folos, ca adică lepădându-mă de lume, să slujesc lui Hristos în chipul cel monahicesc; deci, te jur pe Dumnezeu cel ce voieşte mântuirea noastră, ca, întorcându-te, să mă iei de aici şi să mă duci în mănăstirea ta".

    Auzind acestea monahul şi cunoscând într-însul chemarea dumnezeiască, a făgăduit cu jurământ, ca, întorcându-se, să-l ia; şi aşa s-au despărţit.

    După ducerea monahului aceluia la Ierusalim, fericitul Ioan dorind să fie următor vieţii evangheliceşti, a rugat pe părinţii săi a-i scrie o Evanghelie, din care să poată învăţa cuvintele lui Hristos şi a face lucruri plăcute Lui. Părinţii, văzând asemenea dumnezeiască osârdie a fiului lor spre Sfânta Scriptură, se bucurau foarte, şi îndată au găsit un bun scriitor, ca să scrie frumos o Evanghelie; apoi au ferecat-o cu aur şi au împodobit-o cu pietre scumpe, că nu numai dulceaţa cuvintelor lui Hristos, scrise înăuntru, să atragă pe fiul lor cu osârdie la citire, dar şi podoaba cărţii din afară. Şi aşa pregătindu-i Evanghelia, i-au dat-o, iar el luând-o, cu dragoste o citea cu luare-aminte şi se îndulcea cu inima de cuvintele lui Hristos şi din zi în zi se aprindea de mai mare dragoste de Dumnezeu, aşteptând cu osârdie pe monahul acela de la Ierusalim, căruia îi descoperise taina inimii sale.

    Trecând multe zile, a venit monahul cel aşteptat şi văzându-l Ioan, s-a bucurat foarte. Şi i-a zis monahul: "Iată, fiule, m-am întors pe la tine, precum am făgăduit, ca să te iau la mănăstire, de vei voi". Fericitul Ioan a răspuns: "Mulţumesc lui Dumnezeu că te-ai întors sănătos şi m-a învrednicit a te vedea iarăşi pe sfinţia ta; deci, iată eu sunt gata de drum, dar ce să facem dacă nu vor voi părinţii mei să mă lase, pentru că ştiu pe maică-mea jalnică şi când va auzi că voiesc să mă duc de la dânşii, vă umplea pământul cu lacrimi şi mă va opri cu sila şi astfel îmi va curma dorinţa mea.

    Deci, mă rog ţie, părinte, să ieşim de aici în taină, ca să nu ştie nimeni din cunoscuţii mei despre plecarea mea şi să nu-mi priceapă drumul". Monahul a zis: "Să facem aşa cum voieşti, fiule, ca să împlinească Dumnezeu dorinţa inimii tale". Şi aşa s-au dus spre malul mării, la limanul corăbiilor şi, găsind o corabie, au rugat pe cârmacii ei să-i ducă la locaşul Neadormiţilor; iar cârmaciul cerea de la dânşii aur mult pentru chirie, căci zicea: "Eu aştept până ce-mi va umple cineva corabia cu multă marfă, ca de acolo să-mi iau obişnuita chirie". Ioan l-a întrebat: "Câtă chirie iei pentru corabia ta încărcată?" Cârmaciul răspunse: "O sută de galbeni iau!" Ioan i-a zis: "Frate, să aştepţi trei zile şi eu voi închiria corabia ta".

    Apoi, sfătuindu-se cu dânsul, s-a dus. Iar Ioan a zis către monah deosebit: "Chiria corăbiei este mare, iar mie a mă duce de la părinţi şi a nu fi ştiut de dânşii, îmi este mult mai bine; deci, voi merge la părinţi şi voi ruga să-mi dea aur, ca pentru o trebuinţă oarecare". Monahul i-a răspuns: "Mergi, fiule, şi Domnul să-ţi îndrepteze capul tău cel bun după voia Sa".

    Deci, mergând Ioan în casa sa, a zis către mama sa: "Doamnă, maica mea, un dar voiesc să cer acum de la voi, dar nu îndrăznesc". Maică-sa i-a răspuns: "Cere, fiul meu, tot ce doreşti". Ioan a zis: "Toţi vârstnicii mei care învaţă cu mine nu odată sau de două ori, ci de multe ori m-au chemat cu dânşii la masă, iar eu niciodată nu i-am chemat la mine şi nu le-am răsplătit cinste pentru cinste; de aceea, mă ruşinez foarte mult şi nu mai pot de acum nici la şcoală să mă duc; deci mă rog vouă să-mi daţi atâţia bani cât să ajungă pentru facerea ospăţului prietenilor mei". Maică-sa i-a răspuns: "Aşteaptă, fiule, până dimineaţă şi voi spune tatălui tău ca să-ţi dea cele de trebuinţă".

    Deci a spus bărbatului său toate cuvintele lui Ioan, iar el iubind foarte mult pe fiul său, i-a dat 100 de galbeni. Aceasta s-a făcut cu rânduiala lui Dumnezeu, că scopul cel bun al sfântului copil să fie întru săvârşire. Drept aceea, tatăl dând aurul fiului, a pus lângă dânsul o slugă credincioasă, poruncindu-i, ca dinadinsul să ia aminte, ca să nu risipească ca un copil pe lucruri netrebuincioase aurul ce i s-a dat. Ioan luând cei 100 de galbeni şi pe slugă, s-a bucurat şi s-a dus cu dânsul la ţărm, zicând: "Să căutăm peşte bun să cumpărăm". Şi apropiindu-se de corabie, a trimis pe slugă la şcoală, zicând: "Du-te să vezi, dacă s-au adunat copiii şi să te întorci iarăşi la mine.

    Ducându-se slugă, Ioan a intrat în corabie cu monahul şi dând chiria, a pornit de la ţărm. Ioan a luat cu el şi Evanghelia pe care i-o făcuseră părinţii, şi citind-o, se mângâia. Întorcându-se sluga de la şcoală, căuta pe Ioan la mal şi nu l-a găsit; apoi, socotind că era acasă, s-a dus la părinţii săi, care întrebau de Ioan şi îndată au început a-l căuta pretutindeni multe zile, nu numai în Constantinopol, dar şi în locurile de prin jur, însă nu l-au găsit nicăieri; deci, s-a făcut plângere şi tânguire mare în casa lui Eutropiu, pentru Ioan, iubitul lor fiu.

    Mergând Ioan pe mare, Dumnezeu i-a sporit calea, pentru că a scos vinturi din vistieriile Sale şi le-a poruncit să sufle spre ajutorul corăbiei, apoi degrabă a sosit la sfântul locaş al Neadormiţilor; în care intrând, a spus monahul acela egumenului şi fraţilor toate cele despre tânărul Ioan, strălucirea şi bunul neam al părinţilor lui, dragostea lor către dânsul, boieria cea mare şi nunta ce se aştepta, spunând apoi cu câtă credinţă şi osârdie caută să se îmbrace în chipul monahicesc şi să slujească Domnului.

    Egumenul văzând pe băiat foarte tânăr, i-a zis lui: "Fiule, nu vei putea suferi ostenelile şi postirile monahiceşti, căci eşti încă tânăr, şi la noi este obiceiul, ca să nu călugărim îndată pe cel ce vine, ci mai întâi să-l ispitim multă vreme, de cumva nu se află leneş şi răzvrătit; deci, de vei voi că să fii monah la noi, se cade ţie ca mai întâi fără chipul monahicesc să fii aici destulă vreme, să priveşti la viaţa noastră şi să te ispiteşti pe tine însuţi de vei putea un jug ca acesta să-l porţi sau nu. Iar fericitul Ioan a căzut la picioarele egumenului cu multe lacrimi, zicându-i: "Rogu-mă ţie părinte, ca astăzi să mă călugăreşti pe mine, să nu cauţi la tinereţele mele, ci la osârdnica mea dorire; căci cu toată inima doresc să mă îmbrac în chipul cel îngeresc al vostru. Deci, nu trece rugăciunea mea, ci pentru Preasfânta cea de o fiinţă şi de viaţă făcătoarea Treime, primeşte-mă şi mă numără în ceata monahilor". Egumenul văzând o dorire ca aceasta a lui şi lacrimile, şi înainte văzând darul Sfântului Duh ce avea într-însul, îndată l-a primit şi l-a tuns, poruncindu-i a petrece în mănăstireştile ascultări şi a se povăţui de iscusiţi bătrâni.

    Câştigându-şi dorirea, toate cele poruncite lui cu sârguinţă şi cu smerenie le făcea, şi îndreptându-se întru nevoinţele monahiceşti din zi în zi şi din putere în putere sporea; apoi, în scurtă vreme atât de mult a sporit în faptele bune, încât a întrecut şi pe ceilalţi monahi, călugăriţi mai dinainte, şi tuturor s-a făcut chip de neîncetată rugăciune către Dumnezeu, de ascultare fără cârtire, de postirea cu răbdare şi fără măsură; pentru că adeseori se ţinea numai cu împărtăşirea preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor lui Hristos Taine, iar altceva nimic mai mult nu gusta în multe zile, încât şi egumenul se minuna şi zicea către dânsul: "Fiule, fiind tânăr, pentru ce ţi-ai luat asupră-ţi osteneli ca acestea? Fereşte-te că nu slăbind cu trupul din postul cel fără de măsură şi vătămându-ţi sănătatea ta, nelesnicios să te faci spre nevoinţele viitoare şi spre slujba măririi lui Hristos". Iar el, cu obişnuita smerenie închinându-se, răspundea: "Iartă-mă, sfinte părinte, pe mine netrebnicul rob şi te roagă pentru mine leneşul, ca să-mi dea Domnul să încep nevoinţa şi să-mi întărească neputinţa mea".

    Astfel nevoindu-se fericitul Ioan şase ani, în locaşul acela, s-a sculat asupra lui vrăjmaşul diavol, urâtorul binelui, vrând să-l slăbească întru nevoinţe, să întindă curse picioarelor lui, şi să-l împiedice dintr-o alergare bună ca aceea, în calea poruncilor Domnului; drept aceea, i s-a făcut dor de părinţii săi, încât de jale i se cuprinse inima, aducându-şi aminte de dragostea cea mare a tatălui şi a maicii, pe care o aveau către dânsul, şi-i zicea gândul: "Ce fac acum părinţii tăi fără tine? Cât de mult necaz, întristare şi plângere au pentru tine, căci te-ai dus neştiut de ei? Tatăl plânge, maica se tânguieşte, fraţii se întristează, rudeniile şi vecinii doresc de tine şi toată casa tatălui tău este în mâhnire pentru tine".

    Încă îi aducea aminte vicleanul de bogăţia şi slava părinţilor, de cinstea fraţilor lui şi de diferite feluri de deşertăciuni lumeşti îi aducea lui aminte; ziua şi noaptea neîncetat îl tulbura cu gânduri ca acestea, încât acum slăbise cu trupul şi abia era viu; pe de o parte, pentru înfrânarea cea mare şi nevoinţele monahiceşti, iar pe de alta, pentru tulburarea gândurilor, se uscase ca un vas de lut virtutea lui şi trupul lui era ca o trestie de vânt clătinându-se.

    Egumenul, văzându-l slăbind, i-a zis: "Au nu ţi-am spus eu ţie, fiule, că Dumnezeu nu cere de la robii Săi osteneală fără măsură, ci voieşte ca fiecare după puterea să să-i slujească Lui întru slava numelui Său celui sfânt? Iar tu, fiule, nu m-ai ascultat şi iată acum ai slăbit postind fără măsură şi ridicând sarcină mai mare decât puterea ta". Răspuns-a Ioan: "Nu postul m-a uscat părinte, nici nevoinţa m-a slăbit pe mine, ci gândurile cele aduse de la vicleanul, prin care mă tulbură de multă vreme ziua şi noaptea".

    Apoi a mărturisit egumenului toate gândurile sale despre părinţi şi despre casă. Iar egumenul a zis lui: "Au nu ţi-am spus, fiule, de la început, că nevoinţele monahiceşti sunt mari, ostenelile multe şi ispitele vrăjmaşului nespuse?" Acestea zicându-le egumenul, a lăcrimat şi a plâns destul pentru Ioan. Iar Dumnezeu Cel ce toate le rânduieşte spre folos prin oarecare tăinuită încredinţare, a pus gând în inima egumenului ca să nu oprească pe Ioan a merge la părinţi, pentru că avea să facă minunate întru dânsul voile Sale; deci, egumenul a binecuvântat pe Ioan ca să meargă unde va voi şi l-a învăţat să se ferească cu dinadinsul de cursele vrăjmaşului, ca să fie calea lui fără prihană. Iar Ioan a zis: "Deşi la părinţii mei mă voi duce, însă şi acolo cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile voastre voi sfărâma capul vrăjmaşului meu şi neputincios îl voi arăta pe el".

    Deci, a mers în chilia sa, ca să se pregătească de drum; şi nu alta era pregătirea lui fără numai rugăciunile, lacrimile, suspinurile, plecările genunchilor, ca să nu-l dea Domnul spre bucuria vrăjmaşului, ci singur să-i îndrepte calea după voia Sa cea bună şi desăvârşită, precum ştie şi precum voieşte.

    A doua zi, venind la egumen, îl rugă pe el căzându-i la picioare, ca să nu se mânie asupră-i pentru ieşirea lui din mănăstire, ci să-i dea împreună cu binecuvântarea cea părintească şi sfintele sale rugăciuni în călătorie. Atunci egumenul a adunat pe toţi fraţii la sine şi le-a spus că Ioan voieşte să se ducă de la dânşii; deci le-a poruncit să se roage pentru dânsul. Iar Ioan a zis către fraţi: "Ştiu că diavolul voieşte să mă scoată din locul acesta sfânt, pentru vederea părinţilor mei, însă nădăjduiesc spre Dumnezeu şi spre sfintele voastre rugăciuni, că şi pe părinţi voi vedea şi peste diavolul voi trece cu picioarele mele, iar înşelăciunea lui o voi călca".

    Mergând toţi în biserică, au făcut rugăciune cu lacrimi pentru Ioan. Egumenul binecuvântându-l, a zis: "Mergi, fiule, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi ai cu tine pe Domnul nostru Iisus Hristos, împreună călătorind şi îndreptându-ţi calea după a Sa voie". La fel şi toţi părinţii ridicându-şi mâinile lor, l-au binecuvântat şi pe toţi sărutându-i, le-a zis: "Mântuiţi-vă, părinţilor şi fraţilor, mântuieşte-te şi tu însoţire binecuvântată, mântuiţi-vă bunilor nevoitori, cei ce cu dragoste m-aţi primit întru însoţirea voastră, de care acum mă lipsesc, nevrednic fiind să vieţuiesc cu nişte oameni ca aceştia plăcuţi ai lui Dumnezeu". Deci, acestea zicându-le, a ieşit din mănăstire şi a mers în calea sa.

    Ducându-se depărtare de o stadie, s-a uitat înapoi şi văzând mănăstirea, a plâns cu amar. Apoi, căzând în genunchi, se ruga lui Dumnezeu, tânguindu-se şi udând pământul cu lacrimile. Şi după rugăciunea cea multă sculându-se, iarăşi s-a dus, încredinţându-se pe sine lui Dumnezeu, spre a Lui purtare de grijă şi apărare. Iar în cale i s-a întâmplat a vedea un om sărac, îmbrăcat în zdrenţe, către care Sfântul Ioan a zis: "Te văd frate, că ai haină veche şi foarte ruptă; deci mă rog ţie ca să mi-o dai mie, iar tu să iei pe a mea, căci este mai bună". Săracul s-a bucurat de aceasta şi îndată dezbrăcându-şi haina cea ruptă, a dat-o lui Ioan, iar Ioan i-a dat în locul ei haina sa cea bună.

    Apropiindu-se fericitul Ioan de Constantinopol, a văzut casa părinţilor săi şi s-a aruncat cu faţa la pământ, rugându-se şi zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine". Atunci era seară şi a aşteptat fericitul Ioan la acel loc, până ce s-a făcut noapte. La miezul nopţii, venind înaintea porţii părinţilor săi, iarăşi s-a aruncat la pământ, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, iată casa părinţilor mei, pe care am dorit s-o văd, dar să nu pierd pentru dânsa din darul Tău, mă rog Ţie, Stăpâne: trimite-mi de sus ajutor şi putere, ca să biruiesc pe diavolul şi să nu mă laşi biruit şi ispitit de el, ci să faci ca în acest loc să-mi sfârşesc bine viaţa mea". Astfel rugându-se, a petrecut până la ziuă.

    Apoi, făcându-se ziuă, s-au deschis porţile şi a ieşit vătaful casei, care era mai mare peste ceilalţi slujitori, şi văzând pe sărac îmbrăcat în zdrenţe, i-a zis lui: "Cine eşti tu şi de unde vii? Pentru ce ai îndrăznit a veni aici? Să te duci de aici degrabă, că iată stăpânii mei vor să iasă". Fericitul Ioan a zis către dânsul cu smerenie: "Iată, precum mă vezi, sunt om sărac, neavând unde să-mi plec capul; deci mă rog ţie, stăpânul meu, milostiv să-mi fii şi să nu mă goneşti de aici, ci să mă laşi în gunoiul acesta, pentru că eu nu voi face nici un rău nimănui; iar tu vei câştiga de la Dumnezeu milă, de mă vei milui şi nu mă vei împiedica să rămân aici". Atunci, sluga milostivindu-se spre dânsul, l-a lăsat acolo. După puţină vreme, au ieşit părinţii lui din casă, mergând la palatul împărătesc; văzându-i pe ei fericitul, cu totul s-a umplut de lacrimi şi a zis în sine: "Iată, cu voia lui Dumnezeu văd pe părinţii mei, dar nu te vei bucura diavole, pentru că, cu darul Domnului meu, întru nimic socotesc săgeţile tale cele înfocate asupra mea".

    Apoi, suspinând, iarăşi a zis către Dumnezeu: "Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa până în sfârşit". Şi a petrecut acolo într-un unghi ce era lângă porţi, zăcând în gunoi, ca Lazăr şi ca Iov. Iar tatăl său, văzând pe nevoiaşul sărac zăcând lângă porţi, a început a-i trimite din masa sa bucate, zicând: "Mare este răbdarea săracului acesta, că rabdă gerul şi zăduful, frigul şi ploaia, fără acoperământ; cu adevărat a unuia ca acesta este Împărăţia cerului. Şi puternic este Dumnezeu ca şi pe noi să ne mântuiască prin el; deci, pentru aceea l-a trimis la noi, ca, făcându-i milă, singuri să ne învrednicim a fi miluiţi de Dumnezeu; şi cine ştie de nu într-o sărăcie ca aceasta petrece iubitul nostru fiu Ioan, despre care nu ştim unde se află? Deci, să facem săracului acestuia aceea ce am voi că să facă cineva fiului nostru".

    Într-una din zile a ieşit maica lui afară din curte şi, văzând pe Ioan săracul în zdrenţe întinate tăvălindu-se prin gunoi, s-a scârbit de el foarte mult şi a zis către slugi: "Luaţi pe omul acesta urât, pentru că nu pot umbla, cât îl voi vedea pe aici". Şi îndată, luându-l slugile, l-au dus într-alt loc, iar fericitul privea de departe spre poarta tatălui său. Odată, văzând pe vătaful casei ieşind pe poartă, l-a chemat la sine şi i-a zis: "Rogu-mă ţie, stăpânul meu, precum din început ai făcut milă cu mine, aşa şi acum milostiveşte-te spre mine şi fă-mi o colibă mică, ca să nu mă vadă stăpâna voastră şi apoi să am şi puţin acoperământ".

    Vătaful, ascultându-i rugămintea, i-a făcut degrab o colibă, nu mare, întru care petrecea sfântul, rugându-se neîncetat. Şi în toate zilele tatăl lui îi trimitea hrană, pe care el cu mulţumire primind-o, o împărţea la alţi săraci, care veneau la dânsul, iar el în foame şi sete petrecea întotdeauna şi şi-a uscat trupul său de înfrânarea cea mare şi de atâta post, încât era cu putinţă a-i număra alcătuirea oaselor. Într-o răbdare ca aceasta a petrecut Cuviosul Ioan trei ani, nespunând părinţilor săi cum că el este fiul lor.

    După trei ani, prea bunul şi iubitorul de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, căutând spre smerenia şi răbdarea robului Său şi vrând să pună sfârşit durerilor şi ostenelilor lui, i S-a arătat în vedenie, zicându-i: "Bucură-te, Ioane, cel ce te-ai asemănat iubitului Meu ucenic, Ioan feciorelnicul, că ai lăsat toate şi întru feciorie curată Mi-ai urmat Mie; iată acum s-a sfârşit alergarea şi durerile tale cele multe, că după trei zile vei veni la Mine şi întru odihna cuvioşilor te vei sălăşlui". Deşteptându-se Ioan din vedenie, a început cu plângere a se ruga Domnului, zicând: "Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că pe mine nevrednicul vrei să mă învredniceşti odihnei drepţilor; dar mă rog Ţie Stăpâne, să-ţi aduci aminte şi de părinţii mei şi să-i miluieşti după mare milă Ta, iar păcatele lor să le cureţi, că Tu însuţi eşti bun şi milostiv".

    Astfel rugându-se, a chemat pe slujitorul cel mai înainte pomenit, pe vătaful casei părinţilor săi şi i-a zis: "Dintru început până într-acest ceas mi-ai fost milostiv; deci, rogu-mă ţie, stăpânul meu, ca să fii milostiv până în sfârşit, căci un lucru poftesc de la tine, să mergi şi să spui stăpânei voastre astfel: "Săracul acela, pe care ai poruncit să-l gonim de la poartă, se roagă ţie prin mine, zicând: "Să nu mă defăimezi pe mine, săracul, ci aducându-ţi aminte de Stăpânul Hristos, să binevoieşti a veni la mine, căci eu am ceva de trebuinţă să-ţi spun".

    Deci, mergând slugă, a spus stăpânei sale cuvintele săracului. Iar ea a zis: "Au doară şi săracul are să vorbească cu mine? Eu nici a căuta spre dânsul nu pot, iar el voieşte să vorbească cu mine?". Şi a spus bărbatului său despre aceasta, iar bărbatul i-a zis: "Mergi, femeie, să nu te scârbeşti de săraci, pentru că pe aceştia i-a ales Dumnezeu". Iar ea nu l-a ascultat şi nu voia să meargă. Deci, Cuviosul Ioan iarăşi a trimis, zicând: "După trei zile eu mor, iar dacă tu nu voieşti să mă vezi şi să vorbeşti cu mine, multă jale vei avea". Ea nici aşa nu voia să-l asculte pe sărac, însă se lupta cu gândul, zicând întru sine: "Ce voieşte săracul acela să-mi spună?". După aceasta, abia s-a hotărât a merge la dânsul, auzind că i se apropiase moartea, vrând să afle ceva nou de la el.

    Deci, a ieşit din casă şi a poruncit slugilor să-l aducă înaintea sa, pentru că Cuviosul Ioan nu putea să meargă cu picioarele, căci era foarte bolnav; de aceea a fost adus înaintea maicii sale şi şi-a acoperit faţa ca să nu fie cunoscut de dânsa; apoi a început a grăi către dânsa astfel: "S-a sfârşit slujirea ce-mi faceţi mie, Doamnă, şi s-a pregătit vouă răsplătire pentru milostenie, precum a zis Domnul în Evanghelie: De vreme ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, Mie aţi făcut. Iar eu ca un sărac, neavând nimic, voi să-ţi las o binecuvântare, dar mai întâi te rog să-mi juri că vei face ceea ce îţi voi zice şi aşa vei lua binecuvântarea". Iar ea cu jurământ a făgăduit că va face ceea ce va zice.

    Atunci Cuviosul Ioan a zis: "Rogu-mă, ţie doamnă, ca după moartea mea să porunceşti să mă îngroape în acel loc unde este coliba mea, şi să nu mă acopere cu alte haine decât cu aceste zdrenţe în care sunt acum, pentru că sunt nevrednic de un loc mai cinstit şi de o îmbrăcăminte mai bună".

    Zicând acestea, a scos din sân Evanghelia şi i-a dat-o ei, zicând: "Aceasta să-ţi fie ca mângâiere în această viaţă, iar în veacul viitor să-ţi fie bună călătorie, cum şi bărbatului tău şi stăpânului meu". Ea, luând Evanghelia, o întorcea într-o parte şi într-alta, zicând: "Aceasta este asemenea cu acea Evanghelie pe care bărbatul meu a ferecat-o cu aur pentru fiul nostru". Deci, alergând, a arătat-o bărbatului său, iar el cunoscând-o, a zis: "Cu adevărat această este pe care am dat-o iubitului nostru fiu. Să-l întrebi de unde o are şi dacă nu ştie de fiul nostru Ioan".

    Ducându-se amândoi la dânsul, îl întrebară, zicând: "Te jurăm cu Sfânta şi de viaţă făcătoare Treime, să ne spui de unde ai luat Evanghelia aceasta şi unde este fiul nostru Ioan?". Iar de trei ori fericitul, cunoscând că era în ceasul de pe urmă al ducerii sale din acestea de aici, apoi şi pentru acele jurăminte, a judecat că este cu dreptate să mărturisească taina cea ascunsă; şi suspinând din adâncul inimii sale, a zis, lăcrimând: "Eu sunt Ioan cel căutat de voi şi aceasta este Evanghelia aceea pe care mi-aţi dat-o, când voiam să mă duc de la voi; eu am fost pricinuitorul mâhnirii voastre, însă Evanghelia dată de voi m-a învăţat să iubesc mai mult pe Hristos, decât pe voi, părinţii mei, şi să iau asupră-mi jugul Lui cel bun".

    Auzind acestea, părinţii lui au privit cu dinadinsul trăsăturile feţei lui şi cunoscând după semn, după glas şi după altele asemenea, că el era cu adevărat, au rămas fără de glas mult timp, ca şi cum ar fi fost muţi; după ce şi-au venit în simţiri, nu ştiau ce să facă mai întâi; să se veselească că l-au aflat, ori să se tânguiască de moartea lui.

    Deci, cuprinzându-l şi îmbrăţişându-l, se căinau şi se tânguiau cumplit, zicând: "O! mult dorite şi mult chinuite fiule! O! durere a inimii noastre! O! rană a născătorilor tăi! O! acule care ai pătruns astăzi în sufletele noastre! O! cât ai rănit inimile noastre, acum când te-am aflat, mai mult decât înainte, când ai fugit de la noi! Că atunci nădejdea întoarcerii tale ne dă oarecare aşteptare, ce îndulcea amărăciunea întristării, iar acum ai luat de la noi şi această mângâiere a nădejdii şi ai întors întru mâhnire acea puţină mângâiere a noastră! Mai bine ar fi fost dacă te-ai fi săvârşit în tăcere şi nu te-ai fi arătat că eşti viu; atunci n-ai fi făcut rană mai mare, nici patimă mai usturătoare. O! aflare mai nenorocită decât pierzarea! O! faţă dorită, care ai mâhnit atât pe cei ce te-au dorit! Se cădea să te arăţi când ai venit, că aveam vreme să ne bucurăm şi să ne înveselim de întoarcerea ta, sau măcar să te fi săvârşit aşa pe ascuns, să nu fii cunoscut; acum nu ştim ce să facem: aflarea ta să o prăznuim, ori de moartea ta să ne tânguim. O, nenorociţii de noi, cei mai ticăloşi decât toţi ticăloşii, noi îl aveam în mâinile noastre şi goneam pe acela pe care îl căutam prin toată lumea cu atâta sârguinţa! O! înconjurare a stelelor! O! soare a tot văzătorule! Ce fel de lucru vezi astăzi? Câte suspinuri, câte bocete şi izvoare de lacrimi trebuiesc la o durere ca aceasta nemăsurată; ce piatră, ce fier, care altă fire va fi mai tare a suferi un rău ca acesta neasemuit?"

    Acestea şi altele asemenea acestora ziceau părinţii lui Ioan, vreme de patru ceasuri, şi mai ales mamă-sa cea mâhnită şi îndurerată, care îşi aducea aminte de urâciunea şi defăimarea ce i-a făcut-o prin necunoştinţa lui - după cum s-a zis mai sus -, atunci se tânguia cu jale şi cu mângâiere, smulgându-şi părul capului şi bătându-şi pieptul şi faţa. Iar cuviosul slăbind câte puţin, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fiind pe braţele lor bunul biruitor.

    Atunci toată cetatea s-a umplut de mirare şi toţi îl plângeau şi se înspăimântau de atâta răbdare neîntrecută şi neurmată a pustnicului. Iar maică-sa, biruindu-se de dragoste, a uitat porunca cuviosului şi jurământul cu care se jurase lui, şi dezbrăcându-l de haina cea ruptă şi veche, l-a îmbrăcat în haine strălucite şi scumpe. Dar, o! minune şi dor fierbinte către Hristos, că chiar şi semnele pătimirilor şi luptelor le poftea sihastrul şi le avea mai iubite decât cele scumpe de la maică-sa; deci, îndată s-au cuprins mădularele ei de slăbănogire şi a rămas cu totul nemişcată. O! vedere străină şi prea înfricoşată. Tatăl cuviosului văzând-o slăbănogită şi cu totul nemişcată, i-a adus aminte porunca copilului şi cum a luat de pe dânsul hainele cele strălucite şi l-a îmbrăcat iarăşi cu cele rupte, îndată s-a tămăduit maică-sa.

    Astfel s-a arătat copilul înţelepţitor al părinţilor săi, arătând Dumnezeu că nu numai copiii sunt datori a păzi poruncile părinţilor lor, dar şi ei pe ale copiilor lor, când cererile lor vor fi după Dumnezeu. Deci, s-a îngropat viteazul nevoitor chiar în coliba lui, după cum a poruncit, cunoscând ei, că pe cele aşa smerite le primeşte strălucirea corturilor de sus.

    Apoi au zidit şi o sfântă biserică în locul colibei, pe mormântul cuviosului, şi au înzestrat-o cu jumătate din averea lor, iar cealaltă au împărţit-o săracilor, ca să fie şi pomul asemenea rodului. Vieţuind ei bine şi cu viaţă îmbunătăţită, s-au dus în împărăţia cerului; şi acum se veselesc veşnic cu prea- cuviosul lor fiu şi cu toţi sfinţii. Apoi au fost şi ei îngropaţi în biserica cea zidită de dânşii pe mormântul fiului lor.

    Aşa a fost viaţa Sfântului şi Cuviosului Ioan Colibaşul; astfel au fost nevoinţele şi răbdarea lui, care pentru Hristos le-a suferit; aceasta a fost lupta lui cu diavolul, pe care biruindu-l, a luat acum cununa biruinţei în cer, în Biserica celor ce prăznuiesc, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, cuvios, sfințenie, credinţa, monah

Ultimele din categorie