Viaţa Sfântului Cuvios Lazăr

    Cuviosul Părintele nostru Lazăr era dintr-un sat al Asiei care era aproape de Magnesia. Părinţii lui se numeau Nichita şi Irina, de bun neam amândoi, cinstitori de Dumnezeu şi îmbunătăţiţi. Când s-a născut Cuviosul, s-a văzut în casa aceea un nor foarte luminos, care arăta că pruncul născut are să se facă fiu al luminii şi al zilei şi sălăşluire a dumnezeieştii străluciri. Cum au văzut norul acesta, femeile care veniseră acolo spre cercetarea celei ce născuse, atât de mult s-au înfricoşat, încât au fugit afară din casă pentru vederea cea prea slăvită. Pe lângă această a urmat şi o altă minune căci, după ce a trecut puţină vreme şi s-a ridicat norul din mijloc şi au intrat femeile în casă, o, minune, au văzut pe prunc stând drept pe picioarele sale, cu faţa către răsărit, având mâinile strânse la pieptul său în chipul crucii. Pentru aceea, de atunci se spunea de către toţi că viaţa pruncului aceluia va fi negreşit foarte vestită şi preamărită.

    După ce a ajuns Cuviosul mai în vârstă, părinţii l-au dat la dascăl să înveţe sfintele cărţi. Şi învăţa tânărul ştiinţele cu înlesnire, dar ura din tot sufletul apucătura dascălului său, pentru că era robit de iubirea de argint. De aceea, orice lucru lua în mâinile sale, îndată îl dădea săracilor. Deşi dascălul său îl ocăra pentru aceasta totdeauna şi-l bătea, Cuviosul însă nu înceta a face acest lucru. Căci milostivirea ce o avea către săraci şi ura către iubirea de argint îl făcea să sufere ocările şi bătăile. Cu toate că dascălul lui îl ocăra şi-l bătea pentru banii pe care îi luă şi-i dădea săracilor, totuşi dascălul se minună de fapta lui şi-l lăuda către toţi.

    După ce a ajuns Cuviosul în vârstă mai mare şi în cunoştinţă mai desăvârşită, a dorit să fugă din patria sa şi să se ducă la Ierusalim, ca să se închine Sfântului Mormânt al Domnului, precum şi la celelalte Sfinte Locuri. Însă, de câte ori a încercat să se ducă, era oprit de rudeniile lui. Dar ca să nu fugă pe ascuns, părinţii lui l-au dus la o mănăstire ce era aproape şi se numea Orovilor, ca acolo să se silească la sfintele ştiinţe şi să se iscusească mai înainte în fapte bune; dar mai mult ca să fie păzit de monahii cei mulţi care erau într-însa şi să nu fugă.

    Însă fericitul Lazăr, aprinzându-se de dumnezeiescul dor, nu putea a se linişti şi cugetă totdeauna să fugă. Şi, aflând odată vreme bună, s-a furişat de părinţi, de rudenii şi de monahi şi cu toată sârguinţa a alergat la Ierusalim.

    Trecând pe la Hone, unde a făcut minuni Sfântul Arhanghel Mihail, s-a dus la biserica Arhanghelului, unde s-a rugat să-l ajute în călătoria lui; şi aşa a plecat de acolo şi s-a dus în Atalia. Aflându-se el acolo, un monah nelegiuit care călătorea împreună cu Cuviosul, a cugetat să-l vândă saracinilor de acolo, ca să ia bani. Când monahul se tocmea cu dânşii în limba armenească să dea pe copilul Lazăr - după iconomia dumnezeiască -, un creştin care ştia limba aceea, a înţeles vorbirea şi dând de ştire Cuviosului, acesta îndată a fugit de acolo şi s-a dus în muntele ce era aproape. Acolo, aflând un ieromonah cu cinstită cuviinţă, bătrân şi cu vârsta şi cu înţelepciunea şi întrebat fiind de dânsul cine este şi de unde vine, Cuviosul a spus patria şi pe părinţii săi şi dorul pe care-l avea să se închine sfintelor locuri.

    După aceea a spus şi vrăjmăşia monahului aceluia care voia să-l vândă, precum şi toate cele ce i s-au întâmplat în călătorie. Iar acel bărbat întrebând iarăşi pe Cuviosul dacă are încă acel cuget să se ducă la Ierusalim şi auzind că doreşte foarte mult această, i-a zis că nu este cu cuviinţă să se ducă acolo unde voieşte, pentru că fiind foarte tânăr, cu înlesnire va fi biruit de diavolul. Că este foarte rău ca cineva să urmeze repede gândului său, pentru că se dă pradă vrăjmaşului, care are întinse în toate părţile mrejele şi cursele pierzării. Ci, dacă voieşte să-i asculte Domnul sfatul, pentru folosul sufletului său, să rămână în mănăstirea în care este el egumen şi acolo să se facă monah şi să petreacă câtăva vreme, până ce va veni la vârsta desăvârşită; şi atunci poate să iasă de acolo şi să se ducă fără primejdie.

    Ascultând această bună sfătuire, dumnezeiescul Lazăr a rămas cu bucurie în mănăstirea aceea şi, dezbrăcându-se de hainele mireneşti şi de omul cel vechi, s-a îmbrăcat în cel nou, adică în Hristos, împreună cu hainele cele monahiceşti pe care le-a primit. De atunci s-a dat cu totul la nevoinţele cele pustniceşti. Iar postul, care subţiază grosimea trupului şi domoleşte patimile ce se ridică împotriva sufletului, atât de mult l-a iubit fericitul, precum cei iubitori de trup iubesc desfătarea şi multă mâncare. Apoi ascultarea, care este temelia nevoinţei monahiceşti, şi smerenia, cea mai înaltă decât toate faptele cele bune, cu atâta sârguinţă le-a câştigat, încât s-a făcut celor mai de pe urmă chip şi pildă cu aceste două fapte bune.

    Dar ce să zicem despre priveghere, despre slăbirea trupului şi despre cealaltă rea pătimire, cu care se nevoia, ca să-şi subţieze trupul? Atât numai putem zice că, de vreme ce dobândise, pe lângă firea cea bună pe care o avea, şi nevoinţa cea bună, pentru aceasta lucra cu înlesnire toată faptă bună, ca şi cum ar fi fost ceresc iar nu pământesc. Pentru că firea cea bună pricinuieşte sufletului putere şi nevoinţa cea bună iarăşi duce la sfârşit bun puterea sufletului. Pentru aceea nu se afla unul ca să nu se minuneze de nevoinţele dumnezeiescului Lazăr, să nu-l laude şi să nu-l propovăduiască tuturor. Dar mai mult decât alţii îl lăuda egumenul mănăstirii, părintele său cel duhovnicesc, căruia Cuviosul îi slujea şi luă de la dânsul în loc de plată pentru slujire, învăţătura pustniciei.

    După ce a petrecut Cuviosul multă vreme în mănăstirea aceea, odată i-a zis stareţul: "Eu, fiul meu, după puţină vreme, mă voi duce în pământ, maica cea de obşte a tuturor, iar pe tine te încredinţez lui Hristos, Stăpânului tuturor, ca Acela să aibă grijă de tine". Iar Cuviosul, auzind acestea, a suspinat din adîcul sufletului şi a plâns foarte mult, că nu suferea nici să audă despărţirea de stareţul său. Cu toate acestea nu a trecut multă vreme şi stareţul lui s-a dus către Domnul. Iar dumnezeiescul Lazăr, plângând şi tânguindu-se mult pentru moartea lui, după trei zile s-a dus din mănăstire şi, mergând într-o peşteră ce era acolo mai aproape, într-un loc foarte cu anevoie de umblat, a intrat într-însa să se liniştească şi singur să vorbească cu Dumnezeu.

    Acolo, la atâta nevoinţă şi aspră pătimire s-a dat pe sine cel cu sufletul răbdător, încât este cu greu limbii omeneşti să povestească. Însă, cu cât se sârguia să-şi ascundă de oameni faptele sale cele bune, cu atât mai mult se făcea vestit tuturor. Pentru că fapta bună arată oamenilor pe cel ce o lucrează, deşi acela s-ar sârgui a se ascunde pe sine. Pentru aceasta în fiecare zi alergau la Cuviosul mulţime de oameni ca să-l vadă şi să primească binecuvântarea lui.

    Şi nici lungimea căii, nici asprimea cea cu greu de umblat a locului, nici vreun alt lucru nu le împiedica sârguinţă, numai să nu se lipsească de vederea cuviosului. Iar pentru ca să înlesnească asprimea drumului, unii adunau vreascuri şi lemne multe şi le-au ars pe calea cea pietroasă. Apoi au vărsat oţet peste dânsa ca să se înmoaie pietrele cele aspre, pe care le sfărâmau cu unelte de fier. Cu chipul acesta au făcut mai lesnicioasă calea ce ducea la Cuviosul. Pentru că dumnezeiasca dragoste spre cele bune, îndeamnă pe oameni să facă şi lucruri de cele cu neputinţă şi anevoie de isprăvit.

 

    Astfel de dragoste avea mulţimea oamenilor către Cuviosul. Iar arhiereul locului aceluia, auzind de Sfântul Lazăr, dorea mult să se suie la dânsul dar socotea lucru foarte cu anevoie a vorbi cu Cuviosul. Pentru această pricină, Sfântul a voit să se zidească acolo o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu şi chilii, ca să se odihnească fraţii care veneau la dânsul şi care voiau să se facă monahi. Căci erau foarte mulţi care se lepădaseră de lume şi voiau să vieţuiască împreună cu Cuviosul în toată viaţa lor.

    Deci, Sfântul a zidit acolo o mănăstire mare şi frumoasă, fiindcă s-a sârguit şi mulţimea oamenilor de prin locurile apropiate, la acest lucru plăcut lui Dumnezeu. L-au ajutat din toate puterile lor, pentru că fiecare din creştinii de acolo avea mare bucurie să se arate ascultător şi supus Cuviosului şi să împlinească porunca lui.

    Dar pentru că vestea despre Sfântul Lazăr a străbătut în toate părţile şi alergau toţi la dânsul pentru folosul lor, s-a dus la el şi un oarecare om, care i-a spus că avea gândul să se ducă în locul acela - pe care-l arăta cu degetul -, ca să prindă nişte albine sălbatice ce erau încuibate acolo în prăpăstii. Iar Cuviosul, ori pentru că a socotit moartea omului aceluia, căci era locul cu adevărat prăpăstios şi primejdios, ori pentru că a văzut mai înainte ce avea să fie din darul Sfântului Duh ce era într-însul, a zis către el: "Mai de folos îţi este, fiul meu, să nu cauţi spre locul acela, fiindcă atârna deasupra capului tău o primejdie mare şi pierzare, dacă te vei apropia de dânsul; deci să te laşi de un gând ca acesta, dacă voieşti să scapi de primejdie".

    Omul acela însă, neascultînd sfatul Cuviosului, s-a dus împreună cu alţi tovarăşi ai lui la locul cel prăpăstios şi, legat fiind cu o funie, s-a slobozit de către tovarăşii lui şi s-a coborât în prăpastie. Socotiţi ce rău mare este a nu asculta cineva pe cei care îl sfătuiesc cele de folos. Pentru că omul acela nici nu ajunsese la jumătatea prăpastiei şi funia s-a rupt, iar el a căzut jos cu cădere vrednică de jale şi de lacrimi. Şi astfel a murit mai înainte de a ajunge jos, de multele lovituri ce le-a luat de la colţurile pietrelor şi a primit rod aducător de moarte din socoteala sa cea nebunească. De atunci ceilalţi luau aminte la cuvintele cuviosului, ca la nişte cuvinte de prooroc şi nu se împotriveau lui nici într-un chip.

    Altă dată s-a dus un om la cuviosul şi i-a mărturisit păcatele sale, spunându-i că, deşi nu ştie nici un meşteşug, el însă îşi câştigă cu înlesnire cele necesare vieţii. Căci se scoală noaptea şi se duce în case străine, fură dintr-însele orice găseşte, se duce apoi în loc retras şi le ascunde. Iar când stăpânii caselor îşi caută lucrurile furate, el le spune că sfinţii îi descoperă multe lucruri ascunse şi pe lângă această îi arată lui şi locul unde hoţii au ascuns lucrurile ce li s-au furat.

    Apoi, luând cinstita Cruce pe umerii săi sau o icoană a vreunui sfânt, ia pe păgubaşi şi-i duce la locul acela, zicându-le să sape; şi aşa îşi află fiecare lucrurile sale. De aceea, oamenii îl cinstesc pe dânsul ca pe un prieten al lui Dumnezeu şi ca pe un sfânt vrednic de descoperiri dumnezeieşti. Pentru aceasta, oamenilor făcându-li-se milă de dânsul, îi dau câte o părticică din lucrurile cele furate şi aflate.

    Acestea auzindu-le Cuviosul, i-a zis: "O, fiule, acest meşteşug rău, sau mai bine zis acest vicleşug cu care zici tu că îţi agoniseşti cu înţelepciune şi cu înlesnire cele de nevoie vieţii tale, să-l laşi. Vai ţie, pentru întunecarea minţii tale, căci te amăgeşti şi te batjocoreşti de diavolul şi socoteşti că o înţelepciune ceea ce ai învăţat pentru pierzarea sufletului tău, socotind întunericul drept lumină. Şi de nu vei înceta cu această faptă rea, vei fi vinovat de mare pedeapsă, cum zice proorocul Isaia: Căci socotiţi amarul dulce. Iar după puţin va veni peste tine pedeapsă şi urgia lui Dumnezeu".

    Auzind acestea omul, a căzut la picioarele cuviosului şi a cerut cu lacrimi iertare pentru păcatul său, făgăduind că de aici înainte nu se va mai pleca la amăgirea diavolului, ci va părăsi o nelegiuire ca aceasta şi va lucra fapte bune din toată puterea lui. Deci luând iertare de la Cuvios, a împlinit cu lucrul făgăduinţa pe care a făcut-o, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Sfântului.

    Dar, deşi Sfântul Lazăr pricinuia mare folos multora şi cu cuvintele şi cu lucrurile cele bune, iar pe cei ce cădeau în păcat îi ridica şi pe cei ce stăteau în faptă bună îi întărea, cu toate acestea, cugeta să se ducă de acolo şi să meargă la Ierusalim, ca să scape de slava oamenilor. Căci ştia cât de mare împiedicare este aceasta celor ce aleargă pe calea ce duce la cele cereşti. Şi pentru ca să-şi împlinească dorinţa pe care o avea din tinereţe, adică să vadă şi să se închine sfintelor locuri, chemând pe fraţii care se călugăriseră şi vieţuiau în mănăstirea pe care o zidise el, le-a arătat lor scopul.

    Apoi mângâindu-i pe dânşii, căci foarte se mâhneau pentru despărţirea lui, le-a poruncit să păzească toate câte se cuvin cinului monahicesc şi să se îngrijească din toate puterile lor de poruncile lui Dumnezeu şi de faptele bune care pricinuiesc mântuirea sufletului. Deci, sărutându-i pe dânşii, a plecat de acolo şi s-a dus la Ierusalim.

    După ce s-a închinat la Ierusalim şi a văzut şi toate celelalte minunate locuri de acolo, şi chiar Mormântul cel stăpânesc al Domnului, după puţine zile s-a dus la lavra Sfântului Sava. Acolo a găsit cu cale să rămână multă vreme, ca împreună cu cuvioşii părinţi care vieţuiau acolo să se nevoiască şi să agonisească mult folos de la dânşii, de vreme ce nimic altceva nu îndeamnă atât de mult pe oameni la fapta bună, că întrecerea cea bună a acelora care petrec în fapte bune. Că, precum piatră care se freacă de altă piatră se face netedă, potrivită şi mai strălucită, aşa şi cel îmbunătăţit, când se întrece cu alt îmbunătăţit, mai mult sporeşte şi se face mai strălucit.

    Deci Cuviosul Lazăr, fiind primit de egumenul şi de fraţii lavrei cu bucurie, a luat slujba paraclisieriei şi a făcut într-însa şase ani întregi, nevoindu-se întocmai ca monahii cei de frunte şi aleşi, care se sârguiau în trup să ajungă pe îngerii cei fără de trup.

    Dar dumnezeiescul Lazăr, nu numai se nevoia ca aceia, ci îi şi covârşea în toate şi isprăvile lui erau pentru toţi vrednice de mirare. De aceea s-a judecat şi s-a socotit de către toţi vrednic a se face preot şi-l îndemna la aceasta chiar şi egumenul mănăstirii. Iar el la început nu voia, zicând că nu este vrednic a lua asupra sa greutatea unei asemenea vrednicii. Dar, de vreme ce egumenul îl silea să ia asupra sa şi slujba aceasta, fiindcă ştia pe Sfântul Lazăr cât de mare era în faptă bună, Cuviosul nu a găsit cu cale să se mai împotrivească egumenului, ca să nu se arate semeţ. Deci, nevrând, a primit şi s-a hirotonit de către Patriarhul Ierusalimului; şi a mai petrecut Cuviosul în mănăstirea aceea încă alţi şase ani.

    După aceea, văzând pe monahii cei îmbunătăţiţi că ieşeau din mănăstire în întâia săptămână a Sfântului şi marelui Post de patruzeci de zile, după obiceiul cel vechi şi se duceau în pustie, iar în săptămâna Stâlparilor iarăşi se întorceau în mănăstire, aducând cu ei roadele bune ale pustniciei, a dorit şi el să se ducă. Şi nearătând scopul său egumenului, a plecat pe ascuns din mănăstire. Nu că ar fi defăimat pe egumen; căci care altul a arătat atâta ascultare către cei mai mari că fericitul Lazăr? Ci, pentru că s-a biruit de dulceaţa liniştii pe care o dorea de mai mulţi ani şi pe care căuta să o dobândească în tot chipul.

    Deci, petrecând în pustie zilele hotărâte ale sfintei patruzecimi, s-a întors împreună cu ceilalţi fraţi în mănăstire. Dar toţi aceştia au fost primiţi şi mângâiaţi de egumen, căci erau obosiţi de multele şi lungile osteneli ale pustiei. Numai dumnezeiescul Lazăr singur a fost izgonit din mănăstire, după porunca egumenului, nefiind lăsat nici să intre pe poartă. Şi multă vreme a petrecut afară plângând cu lacrimi şi rugându-se să-l ierte, dar egumenul nu l-a iertat nicidecum. Atunci s-a dus la Ierusalim şi a pus ca mijlocitor pe iconomul marii biserici pe care-l avea prieten vechi. Iar iconomul, cum l-a auzit, s-a dus îndată la lavră şi a rugat foarte mult pe egumen să-l ierte pe Lazăr, prietenul său. Aşa, Cuviosul a luat iertare de la egumen şi iarăşi a fost numărat cu ceilalţi fraţi ai lavrei.

    Rămânând în lavră încă un an, până pe vremea Sfântului şi Marelui Post şi văzând pe ceilalţi ducându-se iarăşi în pustie şi nesocotind nici supărarea egumenului, nici izgonirea sa din mănăstire, nici altceva din unele ca acestea, s-a dus iarăşi şi el în pustie. Căci dulceaţa şi frumuseţea liniştii, pentru cei ce au gustat-o o dată, li se face totdeauna dorită încât îi face să defăimeze pe toate celelalte şi să alerge numai către această. Din această dulceaţă gustând şi Cuviosul, nu a suferit să rămână în mănăstire şi să se păgubească de fericirea şi liniştea pustietăţii. Pentru aceasta, ducându-se la loc liniştit şi în raiul faptei bune, n-a voit să se mai întoarcă în lavră. Ci, aflând un loc foarte înalt, a zidit deasupra lui un stâlp; apoi, lepădându-se cu totul de lume şi de orice lucru pământesc, s-a suit pe stâlp ca un ostaş sprinten, ca să se războiască nu contra trupului şi a sângelui, ci contra duhurilor răutăţii. Şi petrecând mulţi ani deasupra lui, s-a nevoit cu bărbăţie împotriva diavolilor şi a săvârşit mari biruinţe asupra lor.

    Într-una din zile, coborându-se Cuviosul de pe stâlp şi umblând pe un loc şes şi neted, a auzit de sus un glas, zicându-i: "Lazăre, se cuvine să te duci în patria ta!" Iar Cuviosul s-a minunat de glasul acela şi, căutând împrejur şi nevăzând pe nimeni, a socotit că acel glas era diavolesc. Dar, de vreme ce s-a dus în locul acela şi a doua şi a treia oară şi a auzit acelaşi glas, a crezut că era din dumnezeiasca pronie. Cu toate acestea a mai rămas încă acolo, ca să cunoască adevărul mai cu de-amănuntul; iar glasul acela striga mereu la fel. Pentru aceasta s-a dus la nişte cuvioşi părinţi care locuiau pe aproape şi care din tinereţe petreceau acolo în pustietate şi le-a spus lor despre glasul ce a auzit, ca dânşii să-l înveţe ce trebuie să facă.

    Încredinţându-se de la acei cuvioşi că glasul acela era din dumnezeiasca pronie, s-a dus de acolo şi a mers la Ierusalim. Luând în tovărăşie un monah îmbunătăţit, anume Pavel, a mers cu dânsul până la Sevastia. De acolo, despărţindu-se, Pavel s-a dus în Trapezunda, iar Cuviosul Lazăr s-a dus la Roma, unde dorea de multă vreme să se ducă ca să se închine celor doi mari apostoli.

    Deci, mergând cu multă sârguinţă şi trecând printr-o pădure, l-au întâmpinat doi urşi mari de care el s-a temut foarte şi, neavând unde să fugă ca să scape de primejdie, s-a rugat lui Dumnezeu. Apoi, ridicându-şi ochii şi mâinile la cer, a zis cuvintele lui David: "Doamne, să nu Te depărtezi de la mine că necazul este aproape şi nu este cine să-mi ajute. Mântuieşte-mă, Stăpâne, din gura fiarelor băutoare de sânge şi scapă sufletul meu de moarte". Atunci, o, minune! a văzut îndată pe urşi că au plecat în jos capetele lor şi s-au dat la o parte din drum cu sfială şi au lăsat cuviosului calea ca unui stăpân şi împărat al lor, să treacă pe drumul său; pentru că de faptă bună şi fiarele ştiu a se smeri.

    Deşi omul lui Dumnezeu a fost păzit neatins de fiarele acelea simţite, dar fiara cea nevăzută, adică diavolul, văzând toate acestea, s-a prefăcut în chip de câine negru şi mare care izgonea pe Cuviosul. Astfel, uneori mergea înaintea lui pe drum şi-l înfricoşa să-l rupă cu dinţii, iar alteori mergea în urmă-i şi-l lătra tare şi sălbatic, căutând să-l apuce de picioare. Toate acestea le-a făcut blestematul timp de trei zile. Iar când Sfântul avea trebuinţă să meargă în vreun sat să-şi ia puţină hrană pentru drum, fiindcă nu ducea cu sine nici măcar o pâine, nici nu se îngrijea pentru ziua de mâine, atunci îl împiedica pierzătorul, căci cu multele lui lătrături zădăra câinii cei adevăraţi de prin sate şi-i aducea asupra Sfântului; dar el se pornea întâi asupra lui, apoi şi spre ceilalţi.

    Drept aceea, pentru aceste împiedicări Cuviosul petrecea flămând toată ziua şi noaptea, neputând a se apropia de sat din pricina diavolului. Cu toate acestea, văzând mărimea de suflet a Cuviosului, răbdarea şi nădejdea lui către Dumnezeu, s-a biruit necuratul duh şi, neputând să-i mai stea împotrivă, ca de un bici s-a izgonit şi a rămas ruşinat, neputinciosul. Iar Sfântul, cu ajutorul lui Dumnezeu s-a mântuit de ispită şi de supărarea lui.

    De vreme ce Cuviosul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a făcut mai tare decât ispitele vrăjmaşului, a ajuns în Efes şi s-a dus la arhiereul de acolo. Vorbind împreună cu dânsul, i-a arătat dorinţa ce avea să se ducă la Roma. Iar arhiereul, minunându-se de blândeţea Cuviosului, de simplitatea lui, de dulceaţa cuvintelor lui şi de darul Sfântului Duh care strălucea într-însul, s-a robit cu totul de dragostea lui şi l-a rugat să rămână împreună cu dânsul şi astfel să se oprească din călătoria spre Roma.

    Cuviosul, deşi a părăsit gândul ce-l avea pentru Roma, precum l-a sfătuit arhiereul Efesului, dar a rămâne împreună cu dânsul şi a părăsi liniştea, nu a primit nicidecum. Pentru aceea, plecând de acolo, s-a dus la Mănăstirea Orovului din care fugise când era să se ducă la Ierusalim. Aflându-se acolo, la început nu se arăta pe sine cine este. Iar după câtăva vreme, rugându-l monahii care erau acolo să le spună cine este, pentru că nu puteau să-l cunoască, le- a spus că este Lazăr, care odată a fost păzit de dânşii. Şi îndată a străbătut vestea în toate părţile din împrejurimi că Lazăr s-a întors iarăşi în mănăstirea lui şi alergau toţi ca să-l vadă şi mai ales maică să - căci tatăl său acum murise.

    De aceea, bucurându-se toţi, priveau faţa cea prea dulce a Cuviosului şi ascultau cu luare aminte cuvintele lui cele folositoare de suflet. Căci pe lângă celelalte fapte bune ce avea Cuviosul, avea şi cuvântul îndulcit cu sarea Sfântului Duh, ca şi dumnezeiescul Apostol. Deci fericitul vorbea cu multă linişte şi dulceaţă şi nu cu puţin dar, încât putea să înduplece şi sufletul cel de piatră. Pentru aceasta cei mai mulţi au plâns de bucurie văzând pe minunatul Lazăr şi auzind dumnezeieştile lui cuvinte. Dar de vreme ce mergeau la dânsul mulţi şi-i tulburau liniştea, s-a hotărât să fugă de acolo şi să se ducă într-un loc liniştit.

    Deci, stând acolo puţine zile, ca numai să împlinească dorul mamei sale, pentru că o vedea întristată foarte mult pentru despărţirea lui, a plecat căutând să afle un loc mai liniştit. Şi auzind de sihăstria ce era în dreptul muntelui Galisiului în care era şi o biserică a Sfintei Muceniţe Marina şi unde locul era după plăcerea lui, s-a dus acolo. Şi, văzând locul foarte liniştit, s-a numărat şi el împreună cu cei doi fraţi buni pe care i-a aflat acolo.

    Apoi, înştiinţându-se arhiereul Efesului că Lazăr iubitul său s-a dus acolo, a simţit în inima sa mare bucurie, dorind să-l aibă aproape şi să petreacă împreună cu dânsul. Deci, ducându-se acolo, l-a primit cu sufletul plin de bucurie şi a dat în stăpânirea lui sihăstria aceea şi pe fraţi, poruncindu-le să asculte de Cuviosul ca nişte fii pe părintele lor, neîmpotrivindu-se niciodată voii şi socotinţei lui la nici un lucru.

    Deprinzându-se mai mult dumnezeiescul Lazăr în luptele pustniciei, mai cu osârdie se sârguia la toate faptele bune. Însă dorea să nu-l ştie nimeni, căci el socotea că a lucra cineva fapta bună pentru vederea şi plăcerea oamenilor, este totuna cu a nu lucra nicidecum sau totuna cu a face răul. De acea zicea:

    "Cei ce lucrează fapta bună ca să câştige slavă de la oameni, aceştia nu au nici un folos, după cum zice sfinţita Evanghelie: şi-au luat plata lor. Că de nu ar fi fost cineva să le laude faptele bune, ei, cu adevărat, nu s-ar fi apucat nicidecum să lucreze fapta bună. Iar cei care lucrează fapta bună pe ascuns, numai lui Dumnezeu fiind cunoscută, aceştia vor lua de la Dânsul multă laudă. Iată dar cu cât este mai bună slavă lui Dumnezeu decât slava oamenilor! Că aceea este vremelnică şi stricăcioasă şi nu rămâne până în sfârşit, ci, mai înainte de a muri ei, se va vădi făţărnicia lor. Deci, cu cât este mai bună şi mai înaltă slava lui Dumnezeu, cu atât este mai presus acela care lucrează fapta bună în ascuns".

    Aşa lucra Cuviosul, adică îşi ascundea faptele bune şi se arăta pe sine mai prejos decât toţi, deşi el era îmbunătăţit şi slăvit. Căci, precum cel ce strigă cu trâmbiţă din partea cea mai înaltă a târgului, se face arătat tuturor, aşa şi dumnezeiescul Lazăr, de s-ar fi dus în partea cea mai ascunsă de loc, totuşi se făcea cunoscut tuturor, deşi nu striga cu trâmbiţă, dar faptele bune îl arătau.

    Pentru aceasta, alerga totdeauna la dânsul mulţime nenumărată de oameni, iar lucrul cel dintâi al Cuviosului era să hrănească cu cuvânt sufletele celor care veneau la dânsul; iar al doilea, să hrănească şi trupurile lor cu bucate îndestulătoare. Acest lucru obişnuia a-l face totdeauna, chiar de nu ar fi avut bucate destule pentru hrana sa şi a fraţilor săi şi chiar dacă ar fi avut numai o pâine, lucru ce miră pe fiecare. Atât de multă iubire de oameni avea Cuviosul, încât covârşea pe cei mai vestiţi în iubirea de oameni. Căci aceia făceau milostenie din prisosinţa lor sau dădeau câte puţin celor care erau lipsiţi, iar Cuviosul, singur dintre toţi, dădea chiar hrana pe care o avea pentru ca să-şi mângâie trupul său cel slăbănogit de post şi să-l întărească - pentru că era obosit de osteneli -, şi pe aceea o dădea altora cu mărinimie de suflet, neîngrijindu-se pentru sine; căci el se mulţumea a hrăni pe cei ce aveau trebuinţă. Aceasta se cheamă adevărata milostenie; pentru că a da cineva din cele de prisos, nu înseamnă iubire de oameni, ci a da cele ce-i sunt lui de nevoie şi a împărţi săracilor şi din puţinul pe care îl are.

    Această mare iubire de oameni a Cuviosului, nu au suferit-o cei doi fraţi, care locuiau acolo mai înainte, după cum am zis, ci se mâhneau foarte şi în fiecare ceas cârteau; iar bucatele cu care Sfântul ospăta pe cei străini, le socoteau lipsă şi scădere a trupurilor lor. Deci, încercând să-i schimbe obiceiul şi neputând, s-au dus de acolo şi au lăsat pe Cuviosul cu puţini ucenici. Aceştia, cu voia Cuviosului, au semănat bob aproape de un drum de obşte şi fiind pământul bun şi gras, a ieşit bobul şi a făcut mult rod, încât nu era nici un călător care să nu mănânce din rodul bobului şi să nu ia încă şi la casa lui. Iar ucenicii Cuviosului se mâhneau foarte, căci vedeau ostenelile lor luate de alţii.

    Sfântul însă nu se mâhnea, ci mângâia şi pe ucenicii săi şi-i făcea să se bucure, cu cuvintele sale cele aducătoare de mângâiere. Şi când a venit vremea, le-a poruncit să culeagă bobul iar ei nu au voit să se ducă şi să se ostenească în deşert, căci nu mai rămăsese decât puţin rod într-însul. Iar Cuviosul, mai cu sila, mai cu rugămintea, i-a făcut de s-au dus toţi şi l-au cules.

    Apoi, aducând bobul în arie, au citit după regulă rugăciunea ce se obişnuieşte la arie. Şi, dacă l-au bătut, o, minunile Tale, Hristoase, Împărate! au văzut că era în arie atât de mult rod, încât ar fi socotit cineva că toate păstăile bobului s-au prefăcut în rod. Pentru aceea s-au bucurat foarte şi, aducându-şi aminte de cuvintele care le zicea Cuviosul când îi mângâia, au alergat la dânsul şi, spunându-i minunea, îşi cereau iertare pentru împotrivirea ce au arătat-o către dânsul, nevoind să adune bobul. Iar Cuviosul îndată i-a iertat, căci ştia că nu au făcut-o din răutate, ci pentru că nu ştiau ce se va întâmpla de nu le va ajunge.

    După puţină vreme, văzând Sfântul că nu se folosea acolo, ci se păgubea din pricina supărărilor şi a tulburărilor oamenilor, a plecat din acel loc şi s-a dus la un stareţ îmbunătăţit, care locuia în muntele Galisiului cel din dreapta sihăstriei. Acela i-a spus că în vârful muntelui este o peşteră foarte îndemânateca pentru pustnicie, căci se află în mare pustietate, iar muntele este greu de suit. Apoi că acolo suferă lipsă de hrană şi câţi se duc acolo să vieţuiască sunt supăraţi de diavoli. După aceea i-a spus că în acea peşteră şi-a săvârşit nevoinţele pustniciei şi marele Pafnutie.

    Deci, dumnezeiescul Lazăr a hotărât să locuiască în acea peşteră. Şi cum a plecat acolo, diavolii tulburau locul acela cu glasuri nedesluşite şi cu strigăte străine; căci au înţeles că merge acolo pierzătorul lor şi pentru aceasta au început să-l înfricoşeze. Iar Cuviosul, rămânând neînfricoşat, cânta şi umbla pe acolo cu multă îndrăzneală, ştiind că toate lucrurile diavolilor erau numai năluciri, iar nu adevărate.

    Deci, suindu-se în vârful muntelui, a stat înaintea peşterii şi a săvârşit cântarea ce o cântă de obicei. După aceea şi-a făcut semnul Sfintei Cruci, însemnând şi piatră care era acolo. Atunci, o, minune! a văzut că Sfânta Cruce s-a întipărit îndată deasupra pietrei atât de adânc şi de frumos, încât oricine ar fi văzut-o, ar fi socotit că a cioplit-o un pietrar iscusit. Minunea aceasta văzând-o Cuviosul, a cunoscut că mergerea lui acolo s-a făcut după dumnezeiasca pronie şi că, după începutul bun, va fi şi sfârşitul bun. Deci, a mulţumit lui Dumnezeu, apoi, intrând în peşteră şi văzând că era îndemânateca după cum voia şi, mai ales, că picura şi puţină apă din piatra de deasupra ca să potolească setea lui, a hotărât să se liniştească într-însa şi singur să vorbească cu Dumnezeu.

    Dar cine poate să spună câte nesuferite ispite a răbdat Cuviosul Lazăr de la diavoli, fiind în pustietate lipsit de fraţi împreună locuitori? Că în toate zilele cât a petrecut Cuviosul în peşteră, nu încetau blestemaţii diavoli de a-l ispiti în tot chipul, înfricoşându-l cu multe feluri de năluciri ca să-l facă să fugă de acolo. Iar Sfântul primea cu bărbăţie războiul lor, răbdând împotriva ispitelor ce i se aduceau neîncetat. Şi a rămas acolo mulţi ani, vorbind singur cu Dumnezeu. După aceea, şase monahi, nu se ştie de unde, s-au înştiinţat despre Cuviosul, căci afară de stareţul, nimeni altcineva nu ştia unde se linişteşte; iar bătrânul acela nu a spus nici unui om, căci aşa avea poruncă de la Cuviosul.

    Acei şase monahi s-au dus la Cuviosul şi l-au rugat cu lacrimi să-i primească a locui împreună cu dânsul. Iar Cuviosul Lazăr, văzând dorinţa lor cea mare, a primit şi le-a dat multe rânduieli de viaţă monahicească cum să petreacă. Apoi, având de multă vreme gând să zidească o biserică mică în numele Stăpânului Hristos aproape de uşa peşterii, dar neputând de unul singur fără ajutorul altcuiva şi aflând ajutători pe cei şase monahi, a voit să se apuce de lucru, însă nu avea de cheltuială. Iar prin dumnezeiasca pronie s-a aflat o femeie bogată şi îmbunătăţită în Efes, care i-a dat bani şi a zidit biserica în numele Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.

    După acestea, mergând acolo şi alţi şase fraţi şi făcându-se doisprezece, iar locul fiind strâmt şi neîncăpător ca să facă chilii, nici acoperământ sau altceva pentru adăpostire, ci locuind sub cer fără acoperământ, Cuviosul s-a suit împreună cu fraţii în vârful muntelui Galisiului şi acolo au zidit o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu, precum şi chilii destule împrejurul ei, ca să locuiască fraţii. Apoi au zidit şi alte chilii pustniceşti, afară din mănăstire, departe una de alta, ca fraţii să poată avea într-însele deplină linişte.

    Odată, Cuviosul liniştindu-se într-una din chiliile pustniceşti în vreme de vară şi fiind multă arşiţă, pe când îşi citea rugăciunile ceasului al şaselea, atât de mult timp a citit încât credea că are să moară; şi neaflând acolo apă să bea, s-a întins pe pământ leşinat, cu mâinile înălţate către Dumnezeu, cerând ajutor. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel grabnic în mângâiere şi iute în ajutor, n-a trecut cu vederea pe robul Său care se primejduia şi îndată a trimis un dumnezeiesc înger la ucenicul sfântului, care petrecea acolo. Dându-i un vas plin cu apă, i-a zis să alerge la sihastru; şi cu apă a înviat pe părintele său cel duhovnicesc, care se primejduia de sete. Şi aşa a scăpat Cuviosul de moarte.

    Însă, vrăjmaşul nostru diavolul nu se liniştea, ci s-a făcut în chipul unui şarpe mare şi negru şi a intrat fără de veste în chilia Sfântului ca să-l înfricoşeze. Iar Cuviosul, cunoscând măiestria satanei şi fiind obişnuit a face război cu dânsul, nu s-a înfricoşat nicidecum, ci a făcut asupra lui semnul cinstitei Cruci şi îndată s-a făcut nevăzut.

    Atunci, fiindcă se înmulţeau monahii şi mănăstirea fiind strimta nu-i încăpea, de vreme ce, când a zidit-o Cuviosul nu socotea că se vor aduna aşa de mulţi, fiindcă locul era aspru şi lipsit de apă şi de toate cele ce sunt de nevoie, pentru aceasta Cuviosul a rugat pe Dumnezeu cu lacrimi multe zile ca să-i arate de este sfânta Lui voie să zidească o biserică mai mare şi o mănăstire mai largă ca să locuiască fraţii care veneau să se sălăşluiască acolo precum şi unde să pună temeliile bisericii.

    Astfel, într-o noapte rugându-se el, a auzit un glas care îi poruncea să iasă afară din chilia lui şi ieşind a văzut un stâlp de foc care ajungea până la cer şi îngerii lui Dumnezeu, suindu-se de la pământ, cântau o cântare foarte dulce: "Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui". Deci îndată a înţeles că în locul acela unde s-a arătat stâlpul, era voia lui Dumnezeu să zidească biserica. Apoi a început zidirea cu mare osârdie; şi zidind din temelie o biserică mare şi frumoasă, a făcut şi mănăstire împrejurul bisericii, nu mai prejos ca altă mănăstire, atât ca mărime, cât şi ca împodobire a zidirii.

    Cred că este bine să spunem şi aceasta. Cum şi de unde Cuviosul, neavând nici un ban, a aflat atâta mulţime de argint şi a făcut atâtea zidiri cu mari cheltuieli, şi cum, în atât de puţină vreme, a săvârşit un aşa de minunat şi mare lucru al mănăstirii. Roman, împăratul de atunci al grecilor, mâniindu-se asupra lui Constantin numit Monomahul, care era unul din boierii cei dintâi ai Constantinopolului, pentru nişte pricini, dar mai ales fiindcă îl bănuia că voia să-i ia împărăţia, s-a pornit cu atâta urgie împotriva lui Constantin, încât l-a trimis în surghiun la ostrovul Metilenei, pentru a-şi plânge acolo soarta.

    Acestea auzindu-le dumnezeiescul Lazăr şi împărtăşind durerea lui Constantin, s-a mâhnit foarte mult pentru soarta lui, căci nu făcuse nici un rău împăratului. Pentru aceasta, a trimis oameni la dânsul şi ca să-l mângâie în suferinţe şi ca să-i dea bună nădejde cum că el are să fie diadoh (urmaş) al împărăţiei grecilor, după cum mai înainte a văzut Cuviosul prin dumnezeiescul dar, care se sălăşluise într-însul.

    Trecând puţină vreme, a murit Roman şi s-a făcut împărat Constantin, după cum i-a proorocit Cuviosul. Şi, aducându-şi aminte de proorocia acestuia, i-a trimis o mare sumă de bani, mai multe vase şi odoare, precum şi danii de mult preţ ca să termine zidirea mănăstirii desăvârşit. Deci, cu aceşti bani a zidit Cuviosul biserica Sfintei Învieri - căci aşa a numit-o -, cu toată acea mare şi vestită mănăstire.

    Zidirea mănăstirii a început, după cum s-a zis, din dumnezeiasca vedenie şi iarăşi cu dumnezeiasca pronie s-au iconomisit atâtea cheltuieli şi s-au săvârşit cele de trebuinţa mănăstirii. Iar monahii mereu se înmulţeau datorită vieţii îmbunătăţite a Cuviosului şi în puţină vreme s-au făcut mai mult de şapte sute, dintre care unul era chiar fratele după trup al dumnezeiescului Lazăr. Acesta, învăţându-se de la fratele său faptele cele bune ale petrecerii monahiceşti, atât de mult a sporit în faptă bună, încât i-a întrecut pe toţi ceilalţi; aşa că el era al doilea după fratele său. Pentru aceea, după moartea Cuviosului, prin chibzuinţa şi cu alegerea tuturor fraţilor, el a primit conducerea mănăstirii şi cu laude a sporit întru dânsa.

    După ce Sfântul a săvârşit mănăstirea, a mai zidit şi un stâlp aproape de biserică, în partea din spate, înalt şi descoperit, cu greu de suit şi foarte strâmt, având lăţime numai de trei palme. Şi s-a suit deasupra lui, luând numai o haină de piele, cu capul descoperit şi desculţ şi purtând fiare grele. Acolo suferea toate greutăţile iernii, ploi tulburătoare, ninsori multe, răceala şi iuţimea îngheţurilor, prin care se făcea ca şi cristalul pururea pomenitul. Suferea încă şi fierbinţeala verii şi arşiţele cele mari. În astfel de chip petrecea fericitul, ca un om fără de trup.

    Odată s-a pornit o ploaie atât de mare şi de tulburătoare, încât ducea şi pietrele cele mari în pornirea apei şi multe dobitoace a omorât, iar roadele le-a stricat. Pentru aceea un păzitor de capre, aflându-se acolo, aproape de mănăstire şi văzând potopul acela, a alergat la mănăstire ca să scape de primejdie. Deci apropiindu-se de dânsa şi căutând la stâlp şi cerând ajutor de la Sfântul - o, cine va povesti mărimea minunilor Tale, Hristoase Mântuitorule! -, a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria că stătea în văzduh deasupra stâlpului, acoperindu-l, ferindu-l de ploaie şi păzind pe Cuviosul. Cine a văzut sau cine a auzit cândva vreo minune ca aceasta? Că deşi un heruvim păzea pe Avva Macarie Egipteanul, iar pe Marele Paisie l-a păzit îngerul Domnului, dar o minune ca aceasta, precum socotesc, nici nu a auzit, nici nu a văzut cineva, cum că s-a făcut pentru vreun sfânt, afară de dumnezeiescul Lazăr, pe care însăşi Împărăteasa îngerilor îl acoperea ca un nor şi păzea nevătămat pe robul Său.

    Ascultaţi încă şi alta asemenea. A ieşit vestea în toate părţile acelea, că de stâlpul Cuviosului nu se apropia nici ploaie, nici grindină, nici zăpadă, ci era ferit de toate acestea. Şi unii credeau acestea fără de îndoială, iar stăpânitorul locului aceluia din împrejurimi, n-a crezut până ce n-a văzut cu ochii săi.

    Deci, în vremea iernii, când cădea ninsoare mare şi îl lovea în faţă de nu putea nici să respire, s-a dus cu multă osteneală la mănăstire. Şi mergând aproape de stâlp a văzut o minune vrednică de spaimă, că ninsoarea care cădea de sus cu pornire, când se apropia de stâlp se ducea în lături şi cădea pe pământ, necăzînd nici o picătură deasupra stâlpului. Minunea aceasta văzând-o acela şi minunându-se foarte tare, a cerut iertare de la Cuviosul pentru îndoiala ce avusese mai înainte şi, dobândind iertare, s-a întors la locaşul său, propovăduind tuturor minunea pe care a văzut-o, crezând cele ce se spuneau despre Sfântul.

    Ucenicul Sfântului s-a dus odată într-un sat din apropiere pentru oarecare trebuinţă, iar o desfrânată s-a dus la dânsul şi-l ispitea în multe feluri să-l aducă în păcat. Iar el, - o, fire a oamenilor lesne înşelătoare! -, când era gata să cadă în păcat, a auzit glasul Cuviosului, care îl înfricoşa foarte şi îi pomenea munca cea înfricoşată şi veşnică pe care avea să o ia pentru acest păcat. Iar de glasul acela atât de mult s-a înfricoşat şi s-a cutremurat ucenicul, încât s-a întors de la femeie. Pentru aceasta Cuviosul nu ştia nimic mai înainte de a se înştiinţa de la ucenicul său. Dar Dumnezeu, Care preamăreşte pe robii Săi, a strigat în locul Cuviosului Lazăr pe ucenic şi l-a scos din primejdie, vrând cu aceasta să facă minunat pe Cuvios.

    Într-o vreme, grecii având război cu perşii, între ostaşii grecilor era şi un prieten vechi al Cuviosului, care se numea Filipic. Grecii fiind biruiţi în război, mulţi dintre dânşii au fost robiţi de perşi, împreună cu Filipic şi au fost duşi în ţara barbarilor. Acolo fiind pus în temniţă, legat cu lanţuri de fier, se chinuia cu foamea şi cu alte multe rele, pentru care ruga pe Dumnezeu să moară ca să scape de o viaţă grea ca aceea. Fiind de mulţi ani în acea închisoare şi neavând ajutor din nici o parte, dar nici nădejde de scăpare, într-o noapte şi-a adus aminte de marele Lazăr şi de minunile ce le făcea. De aceea, cu lacrimi fierbinţi l-a rugat să-l izbăvească din legături şi din temniţă. Atunci, o, minune! la miezul nopţii i s-a arătat Cuviosul şi, cum a atins fiarele, îndată au căzut din picioarele lui şi i-a poruncit să-l urmeze.

    Deci, fiind dezlegat, s-a pornit împreună cu dânsul la drum, mergând toată noaptea, iar când se lumina de ziuă, s-au aflat amândoi suindu-se pe un munte. Apoi Cuviosul îndată s-a făcut nevăzut, iar Filipic a rămas singur. Atunci şi-a venit în sine şi a cunoscut că acela era muntele Galisiului şi a preamărit pe Dumnezeu pentru mântuirea care i-a dat-o. După aceea, ducându-se la mănăstire şi povestind minunea, a mulţumit Cuviosului, apoi n-a mai voit să se ducă la rudeniile sale şi s-a făcut monah, petrecând cealaltă parte a vieţii sale cu dragoste de Dumnezeu.

    Iconomul mănăstirii, fiind împotriva Cuviosului, a zidit din veniturile chinoviei altă mănăstire, într-un loc pe unde curgeau ape multe. Iar locul era foarte prielnic, căci nici răceala iernii, nici arşiţa verii nu-l supăra. Şi aceasta a făcut-o iconomul ca să atragă pe monahi cu frumuseţea locului şi să-i ia acolo, ca să dobândească slavă mare şi să lase pustie mănăstirea Sfântului Lazăr. Lucrul acesta al iconomului nu s-a putut ascunde, deşi se silea în tot chipul pentru aceasta. După ce s-a înştiinţat, Cuviosul l-a chemat şi i-a zis cu blândeţe că să înceteze un lucru ca acesta şi să nu mai fie împotriva lui. Iconomul însă, nu numai că nu a voit să asculte pe părintele său cel duhovnicesc, ci i-a zis şi cuvinte aspre şi a început lucrul cu şi mai multă sârguinţă, neţinând seama de sfatul dat. Dar de vreme ce Cuviosul i-a zis şi a doua oară şi a treia oară să înceteze, iar iconomul a rămas acelaşi, nu i-a mai zis alt cuvânt decât acesta: "Dumnezeu, fiule, se va îngriji ca să te îndrepteze".

    Deci, după cuvântul Cuviosului, l-a pedepsit Dumnezeu, că, mai înainte de a ajunge la chilia lui, a murit ca un ticălos şi a secerat roadele cele rele ale nesupunerii sale. Căci nu este altă patimă mai rea decât neascultarea, fiindcă are moartea ca urmare. Dovada acestui lucru este neascultarea lui Adam şi Evei, care le-a adus moartea.

    Altădată nişte fraţi, aducând vin la mănăstire, când au sosit la un han au descălecat de pe dobitoace şi au şezut să mănânce. Iar după ce au mâncat, unul dintre dânşii, ridicând vasul, a zis: "Binecuvintează, părinte". Atunci, o, minune!, a auzit îndată glasul Cuviosului, zicându-i: "Dumnezeu, fiul meu, să te binecuvânteze!" Glasul acesta l-a auzit şi celălalt frate care era împreună cu dânsul.

    Apoi, ajungând în cealaltă zi la mănăstire şi descărcând vinul, Sfântul le-a zis să bea puţin vin ca să se întărească şi, acelaşi frate, ridicând iarăşi vasul să bea vin, a zis către Cuviosul: "Binecuvintează, părinte!". Iar Cuviosul i-a zis: "Tu, fiule, şi ieri ai luat binecuvântare, dar nu şi tovarăşul tău". Şi îndată el a cunoscut că glasul care l-au auzit a fost cu adevărat al Cuviosului. În acest chip erau toate cunoscute ochilor sufleteşti ai Sfântului, şi nu-i era nimic ascuns sau tăinuit. Pentru că cei care au ochii sufletului lor curăţiţi de patimi, privesc pe Hristos, Soarele dreptăţii şi de la Dânsul primesc strălucirea lucrurilor celor ascunse.

    Un prieten vechi al Cuviosului i-a trimis printr-o slugă două vase pline cu vin bun. Iar sluga a ascuns pe drum un vas şi numai unul l-a adus Cuviosului. Acesta, cunoscând furtul slugii, i-a zis: "Păzeşte-te, fiule, să nu te apropii de vasul care l-ai ascuns pe drum, ca să nu te primejduieşti". Dar el, neluând în seamă cuvântul Cuviosului, s-a dus cu bucurie să ia vasul pe care-l ascunsese şi îndată a sărit din vas un şarpe mare şi înfricoşat care a început a-l izgoni şi de nu ar fi chemat pe Sfântul în ajutor, nu s-ar fi izbăvit de primejdie.

    Odată era mare secetă şi uscăciune în părţile acelea, secând izvoarele şi râurile. Pentru aceea răsadurile s-au veştejit, roadele s-au stricat şi toate ierburile de pe pământ erau gata să se piardă. Şi mănăstirea Cuviosului suferea de uscăciunea aceasta mai mult decât orice altă parte de loc. Căci, fiind în vârful muntelui, nu numai în vreme de secetă, ci şi în vreme de ploaie era lipsită de apă de izvor. Văzând Cuviosul uscăciunea aceasta, mereu vărsa pâraie de lacrimi, mîhnindu-se foarte tare pentru primejdia de obşte. De aceea cu fierbinţeală ruga pe Dumnezeu să se milostivească spre zidirea Sa şi să adape pământul cel uscat de secetă, cu ploi îndestulate.

    Iar Dumnezeu, Care toate le iconomiseşte spre folos, n-a trecut cu vederea rugăciunea Sfântului, însă nu s-a plecat la toată rugăciunea lui, căci rugăciunea Cuviosului era să plouă în toate părţile. Dumnezeu n-a făcut după cererea lui; ci, ca să aducă pe păcătoşi la pocăinţă cu certarea aceasta, a plouat numai la mănăstire în chip foarte minunat. Căci după ce a trecut noaptea şi a răsărit soarele s-a arătat deodată un nor cu ploaie care venea deasupra mănăstirii şi a plouat îndestulat peste dânsa; iar celelalte părţi din împrejurimi se pedepseau cu uscăciune. Numai monahii care erau în mănăstire au dobândit apă şi au umplut toate vasele ce erau acolo şi după aceea iarăşi s-a făcut senin curat.

    Văzând vecinii din împrejurimi minunea aceasta, au alergat la Cuviosul, rugându-l cu lacrimi fierbinţi ca să-i fie milă de ei şi să roage pe Dumnezeu să Se milostivească spre dânşii. Iar Cuviosul, ascultându-i, a rugat pe Dumnezeu mai mult decât întâi. Deci a auzit Domnul pe robul Său şi a încetat uscăciunea, iar pământul prin ploaie, iarăşi şi-a luat podoaba sa. Dar Domnul a ascultat rugăciunea Cuviosului nu numai pentru darea de ploaie ci şi pentru încetarea ei.

    Odată, aflându-se mănăstirea într-o mare lipsă de pâine, astfel încât numai trei pâini mici se aflau în toată mănăstirea; acele trei pâini mici binecuvântându-le Cuviosul, a săturat mulţime de monahi, vreo şapte sute şi mai mulţi. Aşa că, toate erau cu putinţă, după credinţa cea curată a Cuviosului şi nimic nu-i era cu neputinţă.

    După acestea, Cuviosul a căzut într-o boală grea, aşa că îşi aştepta moartea cu bucurie, căci de mult era gata, dorind ca dumnezeiescul Pavel, să moară şi să fie cu Hristos. Atunci stătea împrejurul lui mulţimea ucenicilor plângând cu jale pentru moartea părintelui lor celui duhovnicesc, încât tânguirile lor ar fi pornit spre lacrimi şi pe cei mai tari de inimă.

    Pentru aceasta părintele lor, cu toate că ajunsese la cele mai de pe urmă suflări, făcîndu- i-se milă de fiii săi şi întristându-se că rămâneau orfani, s-a pornit spre plângere şi a rugat pentru dânşii pe Maica lui Dumnezeu, sprijinitoarea lui cea obişnuită, acoperământul şi scăparea lui. S-a rugat, zicând să-i dăruiască încă puţină vreme de viaţă. Dar nu pentru că el ar fi fost iubitor de viaţă, căci cum ar fi putut Cuviosul să fie astfel, el care era mort pentru lume şi dorea totdeauna să moară şi să fie cu Hristos? Ci, pentru că i s-a făcut milă de fiii săi cei duhovniceşti, de aceea se ruga Cuviosul.

    Iar Preacurata Fecioară, care a născut pe însăşi Viaţa, mântuirea cea de obşte a neamului omenesc, precum a păzit pe Cuviosul de toate celelalte rele, aşa şi până la sfârşitul vieţii lui i s-a făcut ajutătoare şi împiedicătoare a morţii lui. Deci, a cerut de la Fiul ei, care are stăpânirea vieţii şi a morţii în mâna Lui, să adauge la viaţa Cuviosului încă cincisprezece ani. Drept aceea, Cuviosul, când era bolnav, a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu rugind pentru aceasta pe Fiul său; care lucru s-a şi împlinit, că îndată s-a făcut sănătos şi a mai trăit încă cincisprezece ani.

    De atunci până ce a împlinit acei cincisprezece ani, Cuviosul a suferit multe pătimiri şi nevoinţe, petrecând o viaţă mai strâmtorată decât atunci când era tânăr şi puternic cu trupul. Căci în cele şapte zile ale săptămânii nu mânca nimic, iar când trebuia să mănânce, hrana lui erau verdeţurile crude.

    Deci, astfel de viaţă ducând şi nemaiputând să mai stea pe picioarele sale, a tras un lemn gros deasupra stâlpului, ca să şadă pe dânsul şi să-şi întindă picioarele şi într-o parte şi în alta, căci nu putea să le mai întoarcă precum voia, fiindcă erau obosite şi rănite. Şi cu toate că şedea pe lemnul acela, picioarele însă nu se apropiau, aşa că nu avea nici o mângâiere, ci încă şi mai multe dureri suferea Sfântul. Căci picioarele lui erau atât de umflate şi de rănite, încât văzându-le, ar fi cuprins jalea pe oricine.

    Pentru aceea, fiind Cuviosul istovit de puteri şi plin de dureri şi răni un an întreg şi, aflându-se plin de zile după Dumnezeu, după ce a plinit şi cei cincisprezece ani pe care i-a dăruit Dumnezeu prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu şi după ce, mai înainte, şi-a cunoscut de la Dumnezeu sfârşitul vieţii sale, nespunând nici unuia din ucenici, căci iarăşi ar fi plâns şi s-ar fi tânguit, a scris testamentul cu mâna sa, rânduind toate lucrurile mănăstirii şi l-a ascuns în sânul său. Şi astfel, trăind şaptezeci şi doi de ani, s-a despărţit de cele materiale şi de trup, de această vale a plângerii şi de necazuri, mutându-se la Dumnezeu.

    La sfârşitul lui s-au petrecut lucruri minunate. Căci îndată ce s-a despărţit de trup dumnezeiescul lui suflet şi s-a suit la cele cereşti, s-a pogorât de sus un nor luminos, asemenea celui ce s-a arătat la naşterea lui, vestind săvârşirea prea fericitului şi chemând pe toţi ucenicii la stâlp, cu prea slăvita lumină ce strălucea într-însul. A chemat încă şi pe Grigorie, ucenicul Sfântului, care se liniştea atunci în Biserica Născătoarei de Dumnezeu pe care o zidise Cuviosul pentru cei doisprezece monahi, după cum mai înainte am spus.

    Deci, citi vedeau norul, alergau la stâlp şi, văzând moaştele Cuviosului, plângeau şi se tânguiau cu nemângâiere. Apoi văzându-se orfani, chemau pe părintele lor, nesuferind despărţirea de dânsul şi doreau să moară cu Cuviosul. Se mâhneau încă şi pentru că socoteau că s-a sfârşit nefăcând nici un testament. Dar mai mult decât toţi se mâhnea Grigorie cel pomenit. Drept aceea, pentru multă dragoste ce o avea către Cuviosul, a zis către dânsul ca şi cum ar fi fost viu: "Pentru ce, părinte, ne-ai mâhnit pe noi cu aşa mare întristare? Pentru ce ne-ai pricinuit două întristări pe care nu le putem suferi? Pentru ce nu ai voit să faci aşezământ şi să ne porunceşti cele cuviincioase, ci ai lăsat moartea ta necunoscută? Nu ţi-a fost oare milă de noi, fiii tăi? Nu vezi cum ne-a slăbit pe noi plânsul pentru tine?"

    Acestea zicând Grigorie către moaştele Cuviosului, o, minune! cel ce zăcea mort şi fără suflare, ca un om viu şi însufleţit şi-a ridicat mâna cea dreaptă şi a pus-o în sânul său, de unde, luând testamentul, l-a dat în mâinile lui Grigorie şi iarăşi s-a aşezat mort. Iar Grigorie luând testamentul şi citindu-l cu luare aminte, a văzut cum că nu era iscălit într-însul numele Sfântului, după obicei; şi iarăşi a zis către cel ce zăcea mort: "Părinte, dacă iscălitura numelui tău nu va întări şi nu va adeveri acestea câte le-ai scris în testament, noi, fiii tăi, nu te vom îngropa". Atunci Cuviosul, cu înfricoşată minune s-a sculat iarăşi şi a şezut înaintea tuturor, iscălind numele său şi cu iscălitura sa a întărit toate câte erau scrise în testament.

    După aceea, iarăşi a adormit somnul cel dulce, iar sfintele lui moaşte au fost îngropate lângă stâlpul unde a suferit nevoinţele cele mai presus de fire, ca să fie locul acela mormânt şi mărturie a nevoinţei Cuviosului care s-a nevoit acolo. Şi astfel sfintele lui moaşte au fost izvor nesecat de minuni, doctorie pentru multe feluri de boli, izgonire diavolilor, izbăvire de tot felul de neputinţe şi dăruire îmbelşugată a tuturor bunătăţilor celor mântuitoare. Iar dumnezeiescul suflet s-a ridicat în ceruri de îngeri înconjurat, unde este Biserica celor întâi născuţi, unde sunt începătoriile îngerilor, horele apostolilor şi ale proorocilor, rânduielile mucenicilor, adunările dascălilor, soboarele pustnicilor şi lauda cea necontenită a Preasfintei Treimi, Căreia I se cuvine toată slava cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, sfințenie, viață, credinţa, monah

Ultimele din categorie