Viața Sfântului Cuvios Simeon de la Pângărați

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Piatra Neamț, pe când conducea Țara Moldovei evlaviosul Domn Alexandru cel Bun.

Încă din tinerețe și-a arătat dragostea și râvna pentru cele dumnezeiești, alegând viața monahală și intrând în obștea Mănăstirii Bistrița. Aici s-a nevoit în viața de ascultare și a sporit duhovnicește, tăindu-și patimile și voia proprie. Născându-se într-însul dorul după liniștea pustiei, a luat binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Bistrița și, împreună cu încă doi ucenici ai săi, la anul 1432, în zilele lui Iliaș Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, s-a retras în isihie, pe un picior mai ridicat al malului stâng al pârâului Pângărați, la poalele muntelui numit „Păru”, la 5 km depărtare de mănăstirea sa. Aici, cuviosul și-a făcut o chilie din bârne de brad, într-o poiană înconjurată de păduri seculare, unde s-a nevoit cu ucenicii săi, după voia lui Dumnezeu, în necontenite rugăciuni și în cugetarea celor cerești. Sporind mult cu darul Sfântului Duh, ajungând sihastru desăvârșit și dascăl iscusit al rugăciunii inimii, s-au adunat în jurul lui ucenici iubitori de liniște, așezământul lui fiind cunoscut timp de 29 de ani sub numele de „Sihăstria lui Simeon”. Auzind Sfântul domnitor Ștefan cel Mare de nevoința cuviosului și înștiințându-se că nu are biserică unde să se roage cu ucenicii săi, în anul 1461, i-a dăruit bani și ajutor să înalțe o mică biserică de lemn, hramul ei fiind așezat, în urma unei vedenii, în cinstea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Terminându-se biserica în același an, a fost sfințită la 26 octombrie de Mitropolitul Teoctist I, când a hirotonit în preot pe Simeon, care a devenit astfel primul întemeietor și egumen al Mănăstirii Pângărați, ce s-a numit până în 1508 „Schitul lui Simeon”. Ca părinte duhovnicesc și începător al vieții pustnicești la Pângărați, a adunat în jurul său mulți ucenici iubitori de Hristos și de liniște. Atât de mult a sporit Cuviosul Simeon cu nevoința, cu rugăciunea și cu darul Duhului Sfânt, încât s-a învrednicit de harisma vindecării bolilor și a înainte-vederii. Pentru aceea veneau la chilia sa mulți suferinzi și se făceau sănătoși cu rugăciunea lui. Veneau încă și credincioși din sate și chiar dregători din sfatul țării ca să ceară binecuvântare și cuvânt de folos, căci era iscusit rugător și povățuitor de suflete. Pentru aceea și Sf. Ștefan cel Mare, Domnul Moldovei, îl iubea și, adeseori, îi cerea sfatul și rugăciunea pentru el și pentru țară, care era mereu amenințată de păgâni.

Prin îngăduința lui Dumnezeu, în anul 1476 au năvălit turcii asupra Moldovei și, „pentru păcatele poporului”, l-au biruit pe Ștefan cel Mare în luptele de la Războieni. Văzând primejdia aceasta, Cuviosul Simeon și-a luat ucenicii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru domn și pentru țară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, apoi au trecut peste Carpați în Transilvania, stabilindu-se la Mănăstirea Cașiva, unde, după puțin timp, s-a mutat cu pace la cereștile locașuri, în toamna aceluiași an, 1476, intrând în ceata Cuvioșilor Părinți. După adormirea sa, a fost îngropat de ucenicii săi cu cinste în acea mănăstire.

Sfințenia Cuviosului Simeon se arată și prin aceea că, după moarte, a strălucit și prin sfintele sale moaște, care au fost cinstite de Ștefan Voievod. Despre aducerea moaștelor Sfântului Simeon ne spune Ieromonahul Atanasie, în Cuvântul despre zidirea Sfintei Mănăstiri Pângărați: „După ce s-au întors turcii și s-a potolit vrajba robiei și s-a făcut pace, atunci a trimis Ștefan voievod și i-a adus sfintele lui moaște într-o raclă cinstită și le ținea în vistieria sa cu cinste. Apoi, luând o parte din sfintele lui moaște, le-a oprit pentru blagoslovenie și cu aromate cu bune miresme și cu tămâie le tămâia totdeauna spre credința și bună întărire a dreptei-credințe a domniei sale, iar mai vârtos pentru dragostea și căldura duhovnicească ce avea mai-nainte către dânsul; iar rămășița sfintelor lui moaște cu cuviință sfințită și cu cinste le-a îngropat în cetatea Socevei”. Această aducere a sfintelor lui moaște se pare că a avut loc spre sfârșitul anului 1484, când se știe că ucenicii cuviosului s-au întors din nou la sihăstria lor, întemeiată de Sfântul Simeon Ieroschimonahul.

Citește alte articole despre: sfânt, cuvios, asceză, nevoinţă, monah

Ultimele din categorie