Viaţa Sfântului Cuvios Teofil Mărturisitorul

Fericitul Teofil s-a născut din părinţi creştini, aproape de cetatea Tiberia, şi la vârsta de trei ani s-a luminat cu sfântul botez. Odată, părinţii săi au mers cu dânsul la muntele Selonului, la sfântul părinte Ştefan, pentru binecuvântare. Sfântul Ştefan i-a binecuvântat pe ei şi pe fericitul Teofil, fiul lor şi, folosindu-i mult cu vorba şi învăţătura sa, i-a liberat în pace. Din acea vreme copilul Teofil, fiind bun şi blând, sporea în învăţătură cu binecuvântarea părintelui, învăţând cu tot dinadinsul dumnezeieştile cărţi. Ajungând el l-a vârsta de treisprezece ani, a mers iarăşi la cuviosul părinte Ştefan, care, văzându-l, l-a întrebat: „Fiule, din care pricină ai venit la noi?”. Iar tânărul a răspuns: Tu m-ai chemat, cinstite părinte, şi eu, lăsându-mi părinţii, am venit la tine”. Cuviosul a zis: Când te-am chemat, fiule, şi ce ţi-am zis?” Copilul a răspuns: Pe când umblam prin cetate, tu, părinte, mi te-ai arătat mie şi căutând la mine, mi-ai zis: «Fiule Teofile, te-ai depărtat de la Domnul Care a zis: Ia-ţi crucea ta şi urmează Mie». Şi pentru aceste cuvinte eu am rămas cu inima rănită şi ţi-am urmat ţie până la poarta ogrăzii tale, la care, ajungând, tu te-ai făcut nevăzut, iar eu am găsit poarta închisă, şi acum, sfinte părinte, să nu-ţi întorci faţa ta de la mine, căci voiesc să mă mântuiesc”.

Cuviosul s-a minunat auzind aceste cuvinte, pentru că ştia că nu ieşise nicăieri din chilia sa, şi a mulţumit lui Dumnezeu de această chemare minunată a copilului cel fără de răutate pe care, primindu-l, îl învăţa frica de Dumnezeu şi-l povăţuia la viaţa călugărească, la slujbă şi la post. Iar după trei ani, copilul, deprinzându-se bine de la bunul său povăţuitor spre toate nevoinţele călugăreşti, cuviosul Ştefan a chemat pe egumenul din lavră şi i l-a încredinţat lui pe copilul cel ascultător şi smerit ca să-l facă călugăr, iar egumenul, luându-l cu dânsul, l-a dus în lavră şi l-a călugărit. Şi a devenit Teofil călugăr iscusit, împodobit cu toate bunătăţile şi, vieţuind ca un înger între fraţi, le era tuturor de folos.

Părinţii, neştiind unde se află iubitul lor fiu, s-au întristat foarte tare pentru dânsul şi îl căutau neîncetat pretutindeni, ca să-l afle pe dânsul; iar el pentru dragostea lui Dumnezeu, ascunzându-se de toţi cunoscuţii, slujea în taină Dumnezeului său, în mijlocul bunilor nevoitori. Şi trecând câţiva ani, părinţii au aflat unde era fiul lor şi, ducându-se la lavră, l-au rugat cu lacrimi în ochi pe egumen să le arate pe fiul lor. Iar egumenul, neînduplecat, nu voia să le arate pe Teofil, dar văzând întristarea lor şi amarele lor lacrimi, i s-a făcut milă de dânşii şi l-a chemat pe Teofil şi i-a dat voie ca să se vadă cu părinţii săi; şi când au văzut părinţii că este în chip monahicesc, în loc să se bucure, mai mult s-au întristat. Şi au petrecut câteva zile în lavră, privind viaţa sfinţilor părinţi, şi au luat aminte la cuvintele lor folositoare. Apoi au plănuit ca din averea lor să zidească o mănăstire şi să-l aşeze în ea pe fiul lor Teofil, şi l-au rugat stăruitor pe egumenul lavrei să-l lase pe Teofil la casa lor împreună cu alţi fraţi, făgăduind să săvârşească degrabă lucrul pe care şi-l puseseră în gând. Dar egumenul nu a încuviinţat aceasta, zicându-le: „Nu este bine ca un călugăr tânăr să se apropie de părinţii şi de cunoscuţii săi. Iar Dumnezeu, Cel ce rânduieşte toate cele de folos şi-a descoperit voia Sa pentru Teofil, căci avea să minuneze voile Sale întru dânsul”.

Pe când părinţii supărau cu cererea lor pe egumen, acesta, chemând pe fraţi, le-a poruncit să petreacă în post şi rugăciuni toată noaptea, până ce va adeveri Dumnezeu dacă se cuvine ca să-l lase pe Teofil după cum cereau părinţii lui sau nu. Şi făcând rugăciuni cu stăruinţă, a treia zi s-a auzit în biserică un glas care poruncea ca Teofil să fie lăsat. Atunci au cunoscut toţi că Însuşi Dumnezeu are trebuinţă de el şi, făcând rugăciuni pentru dânsul, l-au liberat cu binecuvântare, dându-i câţiva fraţi în ajutor pentru preamărirea lui Dumnezeu.

Părinţii, luându-l, s-au dus întru ale lor, bucurându-se şi au zidit degrabă mănăstire, apoi au adunat în ea călugări, îndestulându-i cu de toate, dând odihnă robilor lui Dumnezeu. Iar Teofil, petrecând în acea mănăstire, strălucea ca o lumină cu bunătăţile sale, ale cărui fapte bune văzându-le cu toţii şi folosindu-se de ele, Îl preamăreau pe Tatăl cel Ceresc.

Vieţuind el pustniceşte ani îndelungaţi, a ridicat vrăjmaşul hulă asupra cinstitelor şi sfintelor icoane şi a pornit prigoană asupra celor care se închinau la icoane, prin nelegiuitul împărat Leon, luptător împotriva icoanelor, care ura podoaba cea frumoasă a Casei lui Dumnezeu şi a răpit înfrumuseţarea Bisericilor lui Dumnezeu, căci aruncând sfintele icoane în noroi, le-a călcat în picioare şi le-a dat foc şi pe mulţi oameni binecredincioşi i-a schingiuit pentru că se închinau la icoane. Iar Sfântul Teofil din toate puterile s-a împotrivit la aceasta şi cu buna sa pricepere îi învăţa pe toţi să păzească cu cinstea cea cuviincioasă sfintele icoane şi să se închine Sfântului celui închipuit pe dânsele.

Aflând despre aceasta, împăratul Leon Isaurul a trimis pe ostaşii săi şi l-au prins pe Teofil şi, aducându-l înaintea lui, el i-a poruncit să se lepede de închinarea la sfintele icoane; dar Teofil nu s-a supus. Atunci împăratul a poruncit ca Sfântul Teofil să fie bătut cu vine de bou şi, legându-i mâinile la spate, l-au purtat prin cetatea Niceei ca pe un tâlhar, făcându-l de râs şi de batjocură. Apoi unul dintre ostaşi, pe nume Longhin, s-a alăturat Sfântului Teofil şi a ocărât nebunia împăratului şi îi învăţa pe ceilalţi să cinstească sfintele icoane; iar prigonitorul, întinzându-l pe ostaş pe pământ, a ars multe icoane pe capul lui. Sfântul Teofil, fiind purtat prin toată cetatea Niceei, iarăşi a stat înaintea judecăţii nelegiuitului împărat şi, vorbind cu îndrăzneală înaintea lui, apăra sfintele icoane şi mustra rătăcirea lui. Iar răucredinciosul împărat, nesuferind mustrarea, a poruncit ca Sfântul Teofil să fie dezbrăcat şi să-l răstignească în chipul crucii la doi stâlpi şi cu vine uscate să fie bătut şi pe la spate şi în faţă. Fiind astfel bătut sfântul, curgea sânge din trupul lui cel rănit, încât se înroşea pământul. Văzând acest lucru, împăratul s-a făcut mai cumplit decât o fiară, căci întocmai că fiarele cele sălbatice care, când văd sânge atunci se fac şi mai cumplite, aşa şi înrăutăţitul muncitor, la vederea sângelui mucenicesc s-a pornit cu o şi mai mare mânie împotriva lui Teofil şi, sculându-se de pe scaunul său, a început să-l lovească peste obraz pe sfânt. După aceasta, arzând în foc nişte cizme de fier, a poruncit ca să-l încalţe pe sfânt cu ele şi să-l alerge pe drum. Toate aceste cazne erau răbdate cu vitejie de bunul pătimitor.

Văzând aceste lucruri, un nobil pe nume Ipatie, minunându-se de bărbăteasca răbdare a lui Teofil, l-a luat pe acesta din mâinile slugilor care-l chinuiau şi, aducându-l la sine, i-a zis: "Ori tu, Teofile, eşti nebun închinându-te la icoane, sau noi toţi care nu ne închinăm? Au doară nu are împăratul şi toată suita lui atâta pricepere să judece dacă se cade a se închina asemănării lui Dumnezeu celei zugrăvite, ori nu? Căci dacă s-ar fi cuvenit să ne închinăm icoanelor, apoi nu ar fi poruncit Dumnezeu în Lege: Să nu-ţi faci ţie chip cioplit, nici altă asemănare. Iar Sfântul a zis: „Te văd pe tine, nobilule, că ştii carte; deci, să vorbeşti cu mine”. Şi a început a-i grăi despre cinstirea sfintelor icoane, din dumnezeiasca Scriptură, arătându-i că în Vechiul Testament cinstirea icoanelor se închipuia în şarpele cel de aramă, înălţat de Moise în pustie, şi în heruvimii cei de aur care erau puşi pe Chivotul Legii, iar în Noul Testament, însuşi Domnul a dat chipul Său pe mahrama lui Avgar, împăratul Edesei.

Grăindu-i multe despre aceasta, Sfântul Teofil a învins pe nobilul Ipatie, care i-a zis: Adevărate sunt cuvintele tale, bătrânule cinstit. O, de ar veni împăratul nostru întru această înţelegere! Eu mă voi strădui să-l sfătuiesc de voi putea. Iar tu, luând libertate de la mine, du-te la chilia ta”. Şi Sfântul s-a mâhnit că nu şi-a săvârşit calea muceniciei, însă având rănile, se bucura grăind ca şi Apostolul: Mă bucur întru pătimirile mele că împlinesc lipsa patimilor lui Hristos în trupul meu, pentru Trupul Lui care este Biserica”.

Apoi, întorcându-se la mănăstirea sa, i-a umplut de bucurie şi de fericire pe fraţii săi. Şi după puţină vreme s-a înştiinţat că se apropia mutarea lui către Dumnezeu. Şi, alcătuind cuvinte înţelepte de păstor, a învăţat pe fraţi şi, binecuvântându-i, s-a dus către Domnul.

 

 

Ultimele din categorie