Viața Sfântului Ierarh Acachie, Episcopul Melitinei

Melitina, cetatea Armeniei, a crescut pe acest plăcut al lui Dumnezeu, Acachie, născut din părinți binecredincioși și de Dumnezeu temători, care, fiind neroditori, prin rugăciuni și prin post au cerut de la Dumnezeu pe acest rod binecuvântat. Apoi, crescându-l în învățătura cărții, l-au dus la episcopul cetății aceleia și l-au dat la slujba lui Dumnezeu, pentru că astfel se făgăduiseră, când au cerut de la Dumnezeu acest rod. Și era atunci episcop al cetății Melitinei fericitul Otrie, care la al doilea Sinod din toată lumea al Sfinților Părinți, pe vremea împărăției Marelui Teodosie, a fost împotriva lui Macedonie, luptătorul contra Sfântului Duh.

Deci Otrie, fiind unul din cei o sută cincizeci de Sfinți Părinți, bine se nevoia pentru dreapta credință, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul și cu ceilalți râvnitori și apărători ai dreptei credințe, stând tare și luptând împotriva eresului. Acestui bărbat, de Dumnezeu însuflat, Otrie, i s-a încredințat de către părinți fericitul copil Acachie. Iar Sfântul Otrie episcopul, văzând mai înainte darul lui Dumnezeu ce era în pruncul acela, l-a făcut cleric bisericesc. Și mergea Acachie din putere în putere, sporind în fapte bune și în bisericeștile osteneli întinzându-se, iar cu anii, cu înțelegerea și cu viața cea plăcută lui Dumnezeu, venind întru desăvârșire și sfințenie, s-a făcut și altora spre folos și învățătură. La dânsul fiind și Eftimie cel Mare, în anii copilăriei, a învățat carte, precum de aceasta se povestește în viața lui Eftimie. Și nu numai copiilor, ci și bătrânilor a fost învățător Fericitul Acachie, cu cuvântul și cu chipul îmbunătățitei sale vieți, după ce acum și la treapta preoției se suise și i se încredințase grija pentru mântuirea sufletelor omenești.

Fiind vas ales al Sfântului Duh, s-a învrednicit de arhiereasca cinste în a sa vreme, ca un vrednic. Pentru că după ce Sfântul Otrie, episcopul Melitinei s-a dus către Domnul din viața aceasta, în locul aceluia Fericitul Acachie alegându-se de toți cu un glas și la scaunul acela ridicându-se după rânduială, a fost pus ca o făclie luminoasă într-un sfeșnic de aur, ca toată lumea să o lumineze. Și atât a plăcut lui Dumnezeu arhiereul acesta, și s-a făcut mare cu sfințenia, încât s-a învrednicit și de darul facerii de minuni. Deci, se cade ca din cele mai multe minuni ale lui, să povestim aici pe unele din ele.

Fiind secetă mare în acel an și foametea stând deasupra și mâhnirea poporului înmulțindu-se, s-a dus arhiereul lui Dumnezeu împreună cu poporul cel flămând la biserica Sfântului Marelui Mucenic Eustatie, care era afară din cetate, rugând pe pătimitorul lui Hristos, ca să-i ajute în rugăciunile lor și împreună să ceară de la Dumnezeu ploaie pământului celui uscat. Și, afară de biserică, la un loc frumos făcând jertfelnic și prestol dumnezeiesc, în câmp, fără de acoperământ și poruncind cele cu cale, a început jertfa cea fără de sânge a o săvârși, ridicându-și ochii cei plini de lacrimi spre cer. Și n-a amestecat în sfântul pahar apă în vin, precum este obiceiul a amesteca, ci înălțându-și mintea la Dumnezeu, cu dinadinsul se ruga ca El Singur de sus cu apă de ploaie să amestece paharul și brazdele pământului cele uscate să le adape. Și atît a fost de tare și de puternică la Domnul rugăciunea lui, încât îndată s-a vărsat ploaie mare și nu numai paharul a amestecat, ci și pământul a adăpat din destul. Și s-a schimbat în bucurie mâhnirea tuturor popoarelor ce erau acolo, care se veseleau și mulțumeau lui Dumnezeu. Și a fost în acel an îmbelșugare preaîndestulată cu rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu Acachie.

Un râu din acele părți de multe ori surpîndu-și malurile sale, îneca satele învecinate; iar odată atât s-a umplut, încât și casele cele mari, care erau aproape, cu totul le-a înecat, iar pe altele le dărâma și din ceas în ceas mai mult amenința cu înecarea mai multor locuințe. Iar arhiereul lui Dumnezeu, Acachie, văzând necazul cel mare al poporului său de potopul acela și făcând rugăciune către Dumnezeu, a pus o piatră nu departe de mal și a poruncit râului să nu treacă de hotarul cel pus de dânsul. Și îndată s-a împreunat apa în malurile sale și se vedea că-și făcea curgerea mai sus decât pământul, din cauza apei multe, iar din maluri nu se revărsa mai departe, fără numai până la piatra aceea, cu care arhiereul a încuiat râul acela în ale sale hotare.

A fost un loc elinesc, de la cetatea de acolo ca de optsprezece stadii, care se numea Miasini, foarte frumos, potrivit și desfătat, având de amândouă părțile câmp larg, care se despărțea între două dealuri; iar prin mijloc curgea un râu repede și curat spre răsărit, care se numea Azoros sau Azur și cu bălți era înconjurat șesul acela. Și era acolo la un loc deosebit ales și preafrumos, o capiște idolească și sad de pomi bine roditori împrejur, care se adăpau cu apa iezerului Azurului. Însă se întina cu diavoleștile urâciuni, pentru că adunându-se acolo elinii cei ce se țineau de închinarea de idoli cea veche, își săvârșeau necuratele lor jertfe. Iar râvnitorul lui Hristos, Sfântul Acachie, a voit să curățească acel loc și să-l sfințească spre lauda adevăratului Dumnezeu. Și multe osteneli a suferit, de vreme ce slujitorii de idoli se împotriveau foarte mult aceluia, nelăsându-și locul lor de jertfit idolilor.

După ce sfântul a început a zidi acolo o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, atunci oamenii aceia răi îi făceau noaptea rău; pentru că cele ce ziua zideau credincioșii, pe acelea noaptea le dărâmau păgânii închinători la idoli. Dar, înarmându-se cu rugăciunea asupra lor, Arhiereul lui Hristos, Acachie, a biruit puterea potrivnicilor. Deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, a dărâmat capiștea idolească și a săvârșit Biserica Maicii lui Dumnezeu și a sfințit-o, făcând locul acela locuință sfinților îngeri, care mai înainte era locaș al diavolilor. Și a zidit o mănăstire lângă Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru monahii cei îmbunătățiți. Apoi unde se făceau jertfele sângeroase ale diavolului, acolo fără de sânge și curată jertfă se aducea lui Dumnezeu și în toate zilele, măriri și rugăciuni. Apoi se săvârșeau minuni, cu darul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și cu rugăciunile făcătorului de minuni Acachie pe care văzându-le elinii, își părăseau păgânătatea și se întorceau la Hristos Dumnezeu.

Deci, să pomenim o minune preaslăvită, care s-a făcut acolo. Vârful bisericii, din întâmplare nefiind bine întemeiat, pe când Arhiereul lui Dumnezeu săvârșea dumnezeiasca slujbă în Altar, se pleca să cadă înlăuntrul bisericii, începând chiar a cădea. Și poporul cu mare teamă fugea afară, iar arhiereul a strigat: „Domnul este apărătorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa?”. Și îndată s-a ținut vârful bisericii și stătea spânzurat în văzduh, sprijinindu-se prin rugăciunea sfântului ca de un stâlp tare, până ce arhiereul a săvârșit slujba și a ieșit afară cu clerul său; iar după ce a ieșit, a căzut vârful la pământ cu mare zgomot, nevătămând pe nimeni.

Într-altă biserică oarecare, la un loc ce se numea Samurie, pe când acest bun păstor dădea hrană duhovnicească la turma sa cea cuvântătoare, adică propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, vorbind către popor, o mulțime de rândunele care erau acolo, cu cântarea lor cea glăsuitoare făceau împiedicare glasului lui cel lin, asurzind urechile ascultătorilor, încât nu se auzeau bine cuvintele ce ieșeau din gura cea de Dumnezeu glăsuitoare a arhiereului.

Atunci învățătorul, încetând puțin din vorbirea cea către popor, și-a întors cuvântul spre rândunele și le-a poruncit în numele Celui de obște Ziditor al tuturor, să tacă din strigarea lor și îndată rândunelele au tăcut, fiind legate cu amuțire; și nu numai au tăcut, ci au și zburat mai departe, lăsându-și cuiburile. Din acea vreme nu se mai încuibau acolo și chiar dacă una din rândunele zbura din întâmplare pe la biserica aceea, nu putea să-și dea acolo firescul său glas, ci ca o mută zbura; și îndată se ducea de acolo, ca și cum era gonită de cineva.

Casa acestui făcător de minuni era înaintea cetății, în care viețuia mai înainte de luarea cinstitei episcopii. Iar după ce a luat scaunul arhieresc, a făcut casa sa bolniță de odihnă săracilor și bolnavilor și adeseori mergea la dânșii, îi cerceta, le dădea cele de trebuință și slujea singur bolnavilor. Odată, pe vremea secerișului, mergând la bolnavi, îi întreba de ce sunt lipsiți, sau de ce nu le ajung cele de trebuință. Ei spuneau că sunt îndestulați cu de toate, decât numai de una au necaz, că îi supără mulțime de muște, căzând pe rănile și bubele lor și cu durere le pișcă trupurile. Sfântul, rugându-se lui Dumnezeu, a izgonit muștele cu rugăciunea și a pus hotar, să nu fie acolo muște niciodată. Și a fost aceea până la sfârșitul plăcutului lui Dumnezeu, pentru că de la acea vreme în toți anii, nici o muscă nu s-a mai văzut în casa aceea.

Minuni ca acestea a făcut multe, acest minunat bărbat cu darul lui Dumnezeu. Pe niște broaște, care orăcăiau asurzitor într-un lac, le-a certat, poruncindu-le să tacă. Iar după câtăva vreme miluindu-le, le-a dezlegat de amuțire, însă nu cu totul, pentru că le lăsase să-și dea glasurile, dar nu cu mare glas ca mai înainte. Într-un loc fără de apă a scos izvor de ape vii dintr-o piatră uscată și pe cei însetați i-a adăpat. Și cu mai multe alte faceri de minuni a uimit lumea făcătorul de minuni cel ales. Iar la Sinodul al treilea din Efes cel din toată lumea, care s-a ținut pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr, cu Sfântul Chiril patriarhul Alexandriei și împreună cu ceilalți Sfinți Părinți, a biruit pe rău credinciosul Nestorie, patriarhul Constantinopolului, pe hulitorul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu și l-au dat anatemei. El era lăudat și iubit de toți Sfinții Părinți, precum și de dreptcredinciosul împărat mult cinstit. Și păscând biserica lui Hristos din destul și făcând multe minuni, s-a dus către Domnul și s-a așezat lângă mormântul Sfântului Mucenic Polieuct, cu care acum în ceata sfinților slăvește pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu Cel slăvit de toată făptura în veci. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, episcop, ierarh

Ultimele din categorie