Pe vremea împărăției păgânului Maximian, cumplitul muncitor al creștinilor, toată lumea era acoperită cu întunericul păgânătății închinării la idoli. Atunci s-a făcut mare prigonire pretutindeni asupra celor ce credeau în Hristos. Deci mulți mărturisitori ai preasfântului nume al lui Iisus Hristos au fost uciși. Intre aceștia a pătimit pentru Hristos și Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, din cetatea Nicomidiei, care se află în părțile Bitiniei. Acest slăvit între mucenici și răbdător de chinuri al lui Hristos, s-a născut în cetatea Nicomidiei, din tată de neam bun, cinstit și bogat, cu numele Evstorghie și din maica sa, Euvula.

Tatăl său era cu credința păgân, sârguindu-se cu căldură la închinarea idolilor, iar maica sa era creștină, învățând de la strămoșii săi sfânta credință și slujind cu osârdie lui Hristos. Deci, fiind ei însoțiți cu trupurile, erau despărțiți cu duhul, el jertfind mincinoșilor zei, iar ea aducând jertfe de laudă adevăratului Dumnezeu. Și născând acest prunc, despre care ne este cuvântul, l-au numit pe el Pantoleon, care se tâlcuiește „cu totul leu”, ca cel ce avea să fie cu bărbăția asemenea cu leul, însă mai pe urmă a fost numit Pantelimon, adică „întru tot milostiv”, pentru că tuturor s-a arătat că este milostiv, când tămăduia pe cei bolnavi fără de plată, iar pe cei săraci îi miluia, împărțind cu dărnicie averile părintești celor ce aveau trebuință.

Deci fiind el încă copil, maica sa îl creștea în buna credință creștină, învățându-l să cunoască pe Unul și adevăratul Dumnezeu, Care este în ceruri, pe Domnul nostru Iisus Hristos; să-I placă Lui cu lucruri bune, să creadă într-Insul și să se abată de la închinarea idolilor celor mulți. Deci copilul lua aminte la învățătura maicii sale și cunoștea în parte, pe cât putea înțelege în anii copilăriei. Dar, o, ce pagubă și lipsire! Maica lui cea bună și învățătoarea sa s-a dus către Domnul din tinerețe, lăsând pe copil nevenit încă în vârsta și în înțelegerea cea desăvârșită. Iar după sfârșitul ei, copilul a mers lesne în urma rătăcirii tatălui său, fiind dus adeseori de dânsul la idoli și învățându-se la păgânătatea lor.

Deci pruncul a fost dat mai întâi la învățătura gramaticii și, după ce a sporit în cărțile elinești și a învățat bine toată filosofia cea din afară, tatăl său l-a dat la meșteșugul doctoricesc, la un oarecare Eufrosin, doctor slăvit, ca să se deprindă cu acel meșteșug. Iar copilul, fiind isteț la minte, a învățat toate cu înlesnire și degrabă a întrecut pe cei de o vârstă cu el, aproape asemănându-se cu învățătorul său. Și era bun la obicei, bine grăitor, frumos la față, iubit de toți și cunoscut însuși împăratului Maximian; pentru că în acea vreme Maximian locuia în Nicomidia, chinuind pe creștini, și la praznicul Nașterii lui Hristos, a ars în biserică douăzeci de mii de sfinți mucenici (Pomenirea lor la 28 decembrie), iar pe Sfântul Antim (Pomenirea lui la 3 septembrie)episcopul și pe mulți alții i-a omorât cu felurite chinuri.

Iar Eufrosin doctorul se ducea adeseori cu leacuri la acel chinuitor, în palatele împărătești, și la oamenii lui, pentru că doctorul acela dădea leacuri la toată curtea împărătească. Și ducându-se el la palat, mergea cu dânsul și copilul Pantoleon și toți, văzându-l, se mirau de frumusețea și înțelegerea lui cea bună. Deci, văzându-l și împăratul, l-a întrebat de unde este și al cui fiu este, și aflând cele despre dânsul, împăratul a poruncit învățătorului să-l învețe pe copil bine tot meșteșugul doctoricesc, vrând ca întotdeauna să-l aibă pe lângă dânsul, ca pe un vrednic a sta înaintea împăratului și a-i sluji lui.

În vremea aceea, era în Nicomidia un preot bătrân, cu numele Ermolae, care, de frica păgânilor, se ascundea cu puțini creștini într-o casă oarecare mică și neștiută. Iar Pantoleon, mergând de la casa sa către învățătorul său, îi era calea pe lângă casa aceea mică, în care se ascundea Sfântul Ermolae. Deci acesta, văzând pe ferestruie pe tânăr trecând pe acolo adeseori, cunoștea de pe față și din vedere năravul lui cel bun, și cunoscând cu duhul că va fi vas ales al lui Dumnezeu, a ieșit odată din casă înaintea tânărului, care tocmai trecea pe acolo, și l-a rugat ca să intre puțin în casa lui. Iar tânărul, fiind smerit și ascultător, a intrat în casa bătrânului, iar el, punându-l aproape de dânsul, l-a întrebat de neam, de părinți, de credință și de întreaga lui viață.

Iar tânărul, povestindu-i toate cu de-amănuntul, i-a spus că maica lui a fost creștină și a murit, iar tatăl lui trăiește după legile elinești, închinându-se zeilor. Atunci Sfântul Ermolae l-a întrebat pe dânsul, zicându-i: „Dar tu, fiule, de ce parte și credință voiești să fii? De credința tatălui tău sau a maicii tale?”. Tânărul a răspuns: „Maica mea, pe când trăia, mă învăța credința sa și eu am iubit credința ei. Insă tatăl meu, ca cel mai tare, mă silește la legile elinești și dorește să mă rânduiască în palatele împărătești, adică în rânduiala celor de aproape, a boierilor ostășești și a slugilor împăratului”. Sfântul l-a întrebat iarăși: „Ce fel de învățătură te învață pe tine dascălul tău?”. Tânărul a răspuns: „Invățătura lui Asclipie, a lui Hipocrate și a lui Galen, pentru că așa voiește tatăl meu. Dar și dascălul meu zice că de voi învăța acele învățături, voi putea, cu înlesnire, să tămăduiesc toate bolile oamenilor”.

Atunci Sfântul Ermolae, luând pricină spre vorba cea de folos, a început a semăna în inima tânărului, ca într-un pământ bun, sămânța cea bună a cuvintelor lui Dumnezeu. Deci i-a zis: „Cre-de-mă pe mine, bunule tânăr, că învățăturile și meșteșugurile lui Asclipie, Hipocrate și Galen sunt mici și puțin pot să ajute celor ce lucrează cu ele. Incă și zeii, pe care îi cinstesc împăratul Maximian, tatăl tău și ceilalți elini, sunt deșerți, fiind povești și înșelăciuni ale celor cu minte puțină. Iar adevărat și Atotputernic Dumnezeu este Unul Iisus Hristos, în Care de vei crede, apoi numai cu chemarea Preacinstitului Lui nume, vei putea tămădui toate bolile. Pentru că Acela orbii a luminat, leproșii a curățit, morților le-a dăruit viață, iar pe diavolii care sunt cinstiți de elini, i-a izgonit din oameni cu un cuvânt.

Dar nu numai singur Hristos, ci și hainele Lui erau dătătoare de tămăduiri. Pentru că o femeie, fiind bolnavă de curgerea sângelui de 12 ani, numai cât s-a atins de marginea hainelor Lui, îndată s-a tămăduit. Dar cine poate să spună cu de-amănuntul toate lucrurile Lui cele minunate? Căci precum nu este cu putință a număra stelele cerului, nisipul mării și picăturile de ploaie, tot așa nu se pot spune nici minunile și măririle lui Dumnezeu. El este și acum ajutător tare robilor Săi, că mângâie pe cei mâhniți, tămăduiește pe cei bolnavi, izbăvește din primejdii și scoate din toate răutățile potrivnice, neașteptând să fie rugat de cineva; ci întâmpinând mai înainte de rugăciune și chiar de pornirea inimii. El dă celor ce-L iubesc pe El putere să facă unele ca acestea, încă le dăruiește și mai mari faceri de minuni, iar la urmă le dă lor desăvârșit viață fără de sfârșit, întru slava cea veșnică a împărăției cerurilor”.

Niște cuvinte ca acestea ascultându-le Pantoleon, le credea ca adevărate și, ascunzându-le în inima sa, cu dulceață se adâncea în ele cu mintea, zicând sfântului bătrân: „Eu pe acestea de multe ori le-am auzit de la maica mea și am văzut-o adeseori rugându-se și chemând pe acel Dumnezeu, de care tu vorbești”. Deci, din acea zi, Pantoleon trecea în fiecare zi pe la bătrân și se îndulcea de vorbele lui cele insuflate de Dumnezeu, povățuindu-se spre cunoștința adevăratului Dumnezeu. Și când se întorcea de la dascălul Eufrosin, nu se ducea la casa sa, până ce mai întâi nu cerceta pe bătrânul Ermolae, de la care primea cuvinte folositoare de suflet.

Și i s-a întâmplat lui odată că, plecând de la dascăl și abătân-du-se puțin din cale, a aflat un prunc mort, mușcat de o viperă mare, și pe vipera aceea zăcând aproape de cel mort. Văzând aceasta Pantoleon, la început s-a temut și s-a depărtat puțin, dar mai pe urmă s-a gândit în sine, zicând: „Acum mi se cade mie să încerc să știu dacă sunt adevărate cele grăite de bătrânul Ermolae”. Și căutând spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, măcar că nu sunt vrednic a Te chema, însă de voiești ca să fiu robul Tău, arată-Ți puterea Ta și fă ca, întru numele Tău, pruncul acesta să învie, iar vipera să moară”. Atunci îndată, pruncul deșteptându-se ca din somn, s-a sculat, iar vipera a crăpat în două și a rămas moartă. Deci Pantoleon, văzând această minune, a crezut desăvârșit în Hristos, și-a ridicat ochii săi trupești și sufletești spre cer și a binecuvântat pe Dumnezeu cu bucurie și cu lacrimi, mulțumindu-I că l-a scos pe el din întuneric și l-a adus la lumina cunoștinței Sale.

Apoi îndată, alergând la Sfântul Ermolae preotul, a căzut la cinstitele lui picioare, cerând Sfântul Botez și spunându-i cele ce i s-au întâmplat, adică, cum a înviat pe pruncul cel mort, cu puterea numelui lui Iisus Hristos și cum a murit vipera cea purtătoare de moarte. Și sculându-se Sfântul Ermolae, s-a dus cu dânsul să vadă vipera cea omorâtă și, văzând-o, a mulțumit lui Dumnezeu pentru minunea ce o făcuse și prin care a adus pe Pantoleon la cunoștința Sa. Apoi, întorcându-se acasă, a botezat pe tânăr în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh și, săvârșind Sfânta Liturghie în cămara sa cea mai dinlăuntru, l-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, cu Trupul și Sângele lui Hristos.

După primirea Sfântului Botez, Pantoleon a petrecut lângă bătrânul Ermolae șapte zile, învățând dumnezeieștile cuvinte care i se grăiau prin gura bătrânului. Deci adăpându-se ca dintr-un izvor viu, și-a pregătit sufletul său spre îmbelșugarea roadelor duhovnicești cu darul lui Hristos. Iar a opta zi, când s-a întors acasă, tatăl său i-a zis lui: „Fiule, unde ai zăbovit atâtea zile, că eu am fost în mare grijă pentru tine?”. Sfântul a răspuns: „Am fost cu dascălul în palatele împărătești de am tămăduit pe un bolnav iubit împăratului și șapte zile nu ne-am depărtat de la dânsul, până nu l-am făcut sănătos”. Aceasta a zis-o sfântul, nu ca și cum ar minți, ci ca o pildă, prin care îi spunea în taină adevărul, căci în mintea sa numea dascăl pe Sfântul Ermolae preotul, palate împărătești numea cămara cea mai dinlăuntru, în care s-au săvârșit dumnezeieștile Taine; iar bolnav numea sufletul său cel iubit Impăratului ceresc, care s-a tămăduit în șapte zile prin doctoria duhovnicească.

Iar a doua zi, mergând el la dascălul Eufrosin, a fost întrebat de acela: „Unde ai stat atâtea zile?”. El i-a răspuns: „Tatăl meu cumpărând o moșie, m-a trimis acolo ca să o iau, și am zăbovit, cercetând bine pe toate cele ce sunt acolo, căci a fost cumpărată cu mare preț”. Aceasta i-o spunea cu tâlc pentru Sfântul Botez, pe care îl primise, și pentru înștiințarea celorlalte taine ale credinței creștinești, care sunt comori neprețuite, covârșind toate bogățiile, căci au fost cumpărate cu Sângele lui Hristos. Auzind aceasta Eufrosin, a încetat să-l mai întrebe.

Iar fericitul Pantoleon era plin de darul lui Dumnezeu, purtând înlăuntru comoara sfintei credințe. Și se îngrijea foarte mult de tatăl său, cum l-ar putea scoate din întunericul închinării idolești și să-l aducă la lumina cunoștinței lui Hristos. Pentru aceea, vorbea cu dânsul în toate zilele pilde înțelepte și îi punea întrebări, zicându-i: „Tată, pentru ce zeii cei ce stau în picioare rămân până astăzi așa precum sunt puși din început, și niciodată nu șed; iar cei făcuți șezând pe scaun, șed până astăzi și nu se scoală niciodată?”. Iar tatăl îi răspundea: „Fiule, este grea această întrebare și nu pot să răspund la ea”.

Iar sfântul totdeauna punând tatălui său și alte întrebări, asemenea acesteia, l-a făcut a se îndoi de zeii săi și a cunoaște încetul cu încetul înșelarea și rătăcirea închinării de idoli. Deci tatăl său a încetat a mai cinsti pe idoli, cum îi cinstea mai înainte, când le aducea jertfe și li se închina în toate zilele, și a început a-i sfărâma și a nu se închina lor. Iar Pantoleon văzând aceasta, se bucura că cel puțin a reușit a-l face pe tatăl său să se îndoiască de zei, deși nu-l întorsese desăvârșit de la ei. Și voia de multe ori să sfărâme idolii tatălui său, care erau mulți în casa lor, dar se oprea, pe de o parte ca să nu mânie pe tatăl său, pe care se cuvenea a-l cinsti după porunca lui Dumnezeu, iar pe de alta, voia să aștepte până ce singur tatăl său va cunoaște pe adevăratul Dumnezeu și el singur îi va sfărâma cu mâinile sale.

În acea vreme, au adus la Pantoleon pe un orb care cerea tămăduire și zicea: „Mă rog ție, miluiește-mă pe mine, care nu văd lumina cea dulce; căci toți doctorii din această cetate m-au doftorit și nici un folos nu mi-au adus; ba chiar și cea din urmă vedere ce o mai aveam, mi-au luat-o împreună cu toată averea mea, căci am cheltuit mult la dânșii, dar am luat mai mult vătămare și pagubă, decât tămăduire”. Iar sfântul i-a zis: „Dacă toată averea ai dat-o acelor doctori de la care n-ai avut folos, apoi de vei primi tămăduire de la mine și de vei vedea, ce-mi vei da mie?”. Orbul a răspuns: „Cea mai de pe urmă rămășiță care o am, ți-o voi da cu osârdie”. Sfântul a zis: „Darul vederii luminii ți-l va da Tatăl luminilor, Dumnezeul cel adevărat, prin mine, nevrednicul robul Său. Iar tu, ceea ce-mi făgăduiești, să nu-mi dai mie, ci să împarți la săraci”.

Auzind acestea Evstorghie, tatăl lui Pantoleon, a zis către dânsul: „Fiule, să nu îndrăznești a te atinge de acel lucru pe care nu poți să-l faci, ca să nu te faci și tu de râs! Căci ce poți face mai mult decât doctorii cei mai mari decât tine, care l-au doftorit pe el și n-au putut să-l tămăduiască?”. Sfântul a răspuns: „Nici unul dintre acei doctori nu știe să pună acestui om acel fel de doctorie, care o pun eu, căci este multă deosebire între dânșii și între dascălul meu, care m-a învățat aceasta”.

Iar tatăl său, socotind că vorbește despre dascălul Eufrosin, i-a zis: „Eu am auzit că și dascălul tău s-a îngrijit de acest orb, dar nimic n-a sporit”. Pantoleon a răspuns: „Așteaptă puțin, tată, și vei vedea puterea doctoriei mele!”. Zicând aceasta, s-a atins cu degetul de ochii orbului, zicând: „In numele Domnului meu Iisus Hristos, Care a luminat pe cei orbi, caută și vezi!”. Atunci îndată s-au deschis ochii orbului și a văzut. Din acel ceas, Evstorghie, tatăl lui Pantoleon, a crezut în Hristos, împreună cu omul care a văzut și au fost botezați de Sfântul Ermolae, preotul. Din acel moment s-au umplut de mare bucurie duhovnicească, pentru darul și puterea lui Hristos.

Atunci Evstorghie a început a sfărâma toți idolii care erau în casa lui, iar la acel lucru îl ajuta și fiul său, Sfântul Pantoleon, și zdrobindu-i, i-a aruncat într-o groapă adâncă și i-a acoperit cu pământ. După aceea, Evstorghie mai trăind puțină vreme, s-a mutat la Domnul. Deci Pantoleon, rămânând moștenitor al averii părintești celei prea bogate, îndată a dăruit libertate robilor și roabelor sale, dându-le multe daruri, iar bogăția a început a o împărți la cei ce aveau trebuință: săracilor, scăpătaților, văduvelor și sărmanilor. Și înconjura temnițele, cercetând pe toți cei ce pătimeau în legături, pe care îi mângâia cu doctoriile și cu dările celor de trebuință. Și era doctor nu numai de răni, ci și de sărăciile omenești, căci toți primeau de la dânsul milostenie îndestulată și, cu îndurările lui, săracii se îmbogățeau. Iar întru leacuri îi ajuta lui darul lui Dumnezeu, căci i se dăduse de sus darul tămăduirilor, și nu atâta tămăduia cu doctoriile cele cumpărate, pe cât cu chemarea numelui lui Iisus Hristos.

Atunci Pantoleon s-a arătat că este Pantelimon, adică „întru tot milostiv”, prin numire și cu fapta, arătând la toți milă și nelăsând pe nimeni să plece de la dânsul nemângâiat. Căci celor lipsiți le dădea daruri fără plată, iar pe bolnavi îi tămăduia. Atunci s-a întors la dânsul toată cetatea cu bolnavii ei, lăsând pe toți doctorii, pentru că de la nimeni nu câștigau atât de grabnice și desăvârșite tămăduiri, precum câștigau de la Pantelimon, care tămăduia cu fapta și nu lua plată de la nimeni. Deci se slăvea în tot poporul numele doctorului cel milostiv și fără de plată, iar ceilalți doctori erau defăimați și luați în râs. Din această pricină, multă ură și vrajbă s-a ridicat de la doctori împotriva sfântului, încă din acea vreme când a fost tămăduit acel orb pomenit mai sus. Și aceasta a început astfel:

Într-una din zile, când orbul cel tămăduit de Sfântul Pantelimon umbla prin cetate, l-au văzut pe el doctorii și au zis în sine: „Oare nu este acesta care a fost orb și cerea de la noi tămăduire și n-am putut să-i vindecăm ochii? Deci cum vede acum?”. Și îl întrebau pe el, cum de vede. Și n-a tăinuit omul acela pe doctorul său, pe Sfântul Pantelimon. Iar acei doctori, știind despre el că este ucenic al lui Eufrosin, ziceau: „Mare este ucenicul marelui dascăl”. Dar ei nu știau puterea lui Hristos, care lucra prin Pantelimon. Deci, neștiind, au mărturisit adevărul, că Pantelimon este marele ucenic al Marelui Invățător, Iisus Hristos. Dar, deși cu gurile lăudau cu fățărnicie pe sfânt, însă, în inimile lor, din zavistie, se sfătuiau spre rău și îl pândeau, căutând pricini împotriva lui, cum ar putea să-l piardă.

Apoi, văzându-l că intră în temniță și tămăduiește rănile celor legați, care pătimeau pentru Hristos, s-au apropiat de Maximian chinuitorul și i-au zis: „Impărate, tânărul căruia tu i-ai poruncit să învețe tot meșteșugul doctoricesc, voind să-l ai în palatele tale, acela defăimând mila ta către dânsul, cercetează temnițele tămăduind pe închișii hulitori ai zeilor noștri, socotind la fel cu dânșii, împotriva zeilor, și ducând și pe alții la același gând rău al lor. Deci de nu-l vei pierde degrabă, apoi nu puțină mâhnire vei avea, pentru că pe mulți îi vei vedea întorcându-se de la zei, prin înșelătoarea lui învățătură; că meșteșugul doctoricesc pe care îl are și tămăduirile care le face, nu le socotește ca ale lui Asclipie sau ale vreunui alt zeu, ci ale unui oarecare Hristos, și astfel toți, care sunt tămăduiti, cred în Acela”.

Clevetitorii zicând aceasta, au rugat pe împăratul, ca să poruncească să cheme pe orbul cel tămăduit de Pantoleon, pentru a se încredința de cele zise. Și îndată împăratul a poruncit să caute pe orbul cel vindecat. Și fiind adus acela înaintea împăratului, i-au zis: „Spune, omule, cum ți-a tămăduit Pantoleon ochii?”. Iar el a răspuns: „A chemat numele lui Hristos, s-a atins de ochii mei și am văzut îndată!”. Impăratul a zis către dânsul: „Dar tu cum socotești? Hristos te-a tămăduit sau zeii?”. El a răspuns: „Impărate, doctorii aceștia, pe care îi vezi că stau înaintea ta, au cheltuit multă sârguință și multă vreme pentru tămăduirea mea. Ei mi-au luat toată averea și nu mi-au adus nici un folos. Dimpotrivă, și puțina vedere câtă aveam, mi-au luat-o; astfel că m-au orbit cu desăvârșire. Iar Pantelimon, numai cu chemarea numelui lui Hristos, m-a făcut să văd. O, împărate, socotește tu singur și vezi, care doctor este mai bun și mai adevărat? Oare Asclipie cu ceilalți zei, care au fost chemați de mulți vreme îndelungată și nimic n-au putut să ajute? Sau Hristos, Care o dată fiind chemat de Pantelimon, îndată m-a tămăduit?”.

Iar împăratul, neștiind ce să răspundă la aceasta, a început a-l sili la păgânătate, după obiceiul păgânesc, zicându-i: „Omule, nu te lăsa înșelat, nici nu pomeni pe Hristos, pentru că este dovedit că zeii ți-au dat vederea ochilor!”. Iar cel tămăduit, neavând nici o teamă de puterea împărătească, nici înfricoșându-se de îngrozirea chinuitorilor, a răspuns lui Maximian mai cu îndrăzneală decât orbul din Evanghelie, care fusese pus la întrebare înaintea fariseilor: „O, împărate, tu însuți ești nebun, de numești pe zeii cei orbi dătători de vedere ai luminii, căci și tu, fiind asemenea lor, nu voiești să vezi adevărul!”. Iar împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit să-l ucidă îndată cu sabia. Și fiind tăiat capul bunului mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos, s-a dus să vadă față către față, în neînserata lumină cerească, pe Acela pe Care L-a mărturisit pe pământ. Iar Sfântul Pantelimon, răscumpărând trupul lui de la ucigași, l-a îngropat lângă tatăl său.

După aceasta, împăratul a poruncit să cheme la dânsul pe Pantoleon. Și când ostașii duceau pe sfânt la împărat, el cânta cuvintele lui David: Dumnezeule, lauda mea n-o ține sub tăcere. Că gura păcătosului și gura vicleanului s-au deschis asupra mea... Deci a stat cu trupul înaintea împăratului pământesc, iar cu mintea stătea înaintea Impăratului ceresc. Iar împăratul Maximian, privind spre dânsul fără mânie, a început a-i vorbi cu blândețe, zicând: „0, Pantoleoane, nu sunt bune cele ce am auzit de tine. Spun unii că hulești și defaimi foarte pe Asclipie și pe ceilalți zei, iar pe Hristos Cel răstignit, Care a pierit rău, Il slăvești, te nădăjduiești spre Dânsul și Il numești Dumnezeu. Dar nu știi cât de multă grijă am avut cu tine și ce fel de milă ți-am arătat, încât te-am primit și în palatele mele și am poruncit și dascălului tău, Eufrosin, să te învețe tot meșteșugul doctoricesc, ca totdeauna să fii lângă mine? Iar tu, defăimând toate acestea, te-ai abătut la cele potrivnice. însă eu nu cred cele grăite despre tine, pentru că oamenii s-au obișnuit a spune multe lucruri nedrepte. De aceea te-am chemat ca singur să spui adevărul și să arăți mincinoasă clevetirea zavistnicilor asupra ta, aducând jertfe zeilor celor mari, înaintea tuturor, precum se cade”.

Sfântul a răspuns: „O, împărate, se cade a crede faptele mai mult decât cuvintele, pentru că nu atât din cuvinte, pe cât din lucruri se cunoaște adevărul. Să crezi cuvintele care le auzi de la mine, că mă lepăd de Asclipie și de ceilalți zei ai voștri, iar pe Hristos îl proslăvesc; pentru că din faptele Lui am cunoscut, că este singurul adevăratul Dumnezeu. Dar ascultă măcar pe scurt faptele lui Hristos. A făcut cerul, a întărit pământul, a înviat morții, a luminat orbii, a curățit leproșii, pe cei slăbănogi i-a ridicat de pe pat cu cuvântul. Dar zeii care se cinstesc de voi, ce lucru au făcut de felul acesta? Pot ei oare să facă ceva? Iar de vei voi să cunoști tăria cea atotputernică a lui Iisus Hristos, îndată vei vedea aceasta cu fapta. Poruncește să aducă aici un bolnav pe moarte, care zace în patul durerii, deznădăjduit de doctori. Aici să vină și slujitorii idolești ai voștri și să cheme pe zeii lor, iar eu voi chema pe Dumnezeul meu; și care Dumnezeu va tămădui pe cel bolnav, acela Unul să fie mărturisit că este Dumnezeu adevărat, iar ceilalți să se lepede”.

Și i-a plăcut împăratului acest sfat al sfântului. Deci a poruncit ca îndată să caute un bolnav ca acela. Și a fost adus acolo pe pat un om slăbănog de mulți ani, care era nelucrător cu toate mădularele sale, întocmai ca un lemn nesimțitor. Apoi au venit și slujitorii idolești cei iscusiți la meșteșugul doctoricesc și au zis sfântului să cheme el mai întâi pe Hristos al său. Iar sfântul le-a zis: „De voi chema eu pe Dumnezeul meu și de va tămădui pe acest slăbănog, atunci zeii voștri pe cine vor tămădui? Chemați voi mai întâi pe zeii voștri și de vor tămădui pe cel bolnav, apoi nu va mai fi nevoie ca eu să chem pe Dumnezeul meu!”.

Deci popii au început a chema pe zeii lor, unul pe Asclipie, altul pe Die, altul pe Artemida, alții pe alți diavoli. Dar nu era nici glas, nici ascultare. Deci mult ostenindu-se ei în rugăciunile lor cele urâte de Dumnezeu, nimic n-au sporit. Iar sfântul, văzând osteneala lor cea deșartă, a râs. Iar împăratul, văzându-l pe el râzând, a zis: „Pantoleoane, fa tu sănătos pe omul acesta, dacă poți, prin chemarea Dumnezeului tău”. Sfântul a grăit: „Să se depărteze slujitorii idolești!”.

Și depărtându-se aceia, sfântul s-a apropiat de pat și, ridicân-du-și ochii spre cer, a început a se ruga, zicând: „Doamne, auzi rugăciunea mea și strigarea mea la Tine să vină. Să nu întorci fața Ta de la robul Tău. Ori în ce zi mă necăjesc, pleacă către mine urechea Ta. Ori în ce zi Te voi chema, degrab mă auzi și arată celor ce nu știu de Tine tăria Ta cea atotputernică, pentru că toate Iți sunt cu putință!”. Astfel rugându-se sfântul, a luat de mână pe cel slăbănog, zicându-i: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te și fii sănătos!”. Și îndată sculându-se slăbănogul, s-a făcut sănătos cu tot trupul și umbla bucurându-se; apoi, luându-și patul său, l-a dus la casa sa.

Această minune văzând-o mulți din cei ce stăteau de față, au crezut în Hristos. Iar slujitorii idolești scrâșneau din dinți împotriva robului lui Hristos și ziceau către împărat: „Dacă acesta va mai fi viu, jertfele zeilor vor fi zadarnice și vom fi de râs creștinilor! Deci, împărate, pierde-l pe el degrab”. Și a zis împăratul către sfânt: „Jertfește zeilor, Pantoleoane, ca să nu pieri în deșert! Nu știi oare câți au pierit neascultând porunca noastră și lepădându-se de zeii noștri? Au doar nu ai aflat cât de cumplit a fost muncit bătrânul Antim?”. Răspuns-a sfântul: „Toți cei ce au murit pentru Hristos, n-au pierit, ci se află în viața cea veșnică. Și dacă Antim, fiind bătrân și neputincios cu trupul, a putut suferi muncile cele cumplite pentru Domnul nostru, cu atât mai mult eu, care sunt mai tânăr și mai tare cu trupul decât el, mi se cade ca fără de temere să pătimesc toate muncile ce le vei pune asupra mea. Pentru că a nu muri eu pentru Hristos, socotesc că este o pagubă, iar a muri pentru El dobândă îmi este”.

Atunci împăratul a poruncit să-l spânzure gol la muncire, să-i strujească trupul cu unghii de fier și cu lumânări aprinse să-i ardă coastele. Iar el, pătimind acestea, a căutat spre cer și a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, fii mie de față în ceasul acesta și-mi dă răbdare, ca să pot suferi muncile păgânilor până la sfârșit!”. Atunci i s-a arătat lui Domnul în chipul preotului Ermolae și i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt cu tine!”. Și îndată mâinile slujitorilor care îl munceau au slăbit și ei s-au făcut ca morți; uneltele de muncire au căzut din mâinile lor, iar lumânările s-au stins.

Acest lucru văzându-l împăratul, a poruncit să coboare pe mucenic de la muncire și a zis către dânsul: „Care este puterea vrăjii tale, că și slujitorii au slăbit și lumânările lor s-au stins?”. Mucenicul a răspuns: „Vraja mea este Hristos, a Cărui tărie atotputernică toate le face”. Impăratul a zis: „Ce vei face, dacă voi pune munci mai mari asupra ta?”. Mucenicul a răspuns: „în cele mai mari munci, mai mare putere va arăta Hristos al meu, dându-mi mai mare răbdare pentru rușinarea ta. Iar eu, răbdând mai mari munci pentru Dânsul, voi lua de la El mai mari răsplătiri”.

Atunci chinuitorul a poruncit să fiarbă plumb într-o căldare mare de fier și să arunce într-însa pe mucenic. Deci, fierbând plumbul și aducând pe mucenic la căldare, el și-a ridicat ochii spre cer și s-a rugat, zicând: Auzi, Doamne, glasul meu, când mă rog către Tine. Scoate sufletul meu de la frica vrăjmașului. Acoperă-mă de adunarea celor ce viclenesc și de mulțimea celor ce lucrează nedreptate. Așa rugându-se el, iarăși i s-a arătat Domnul în chipul lui Ermolae și, luându-l pe el de mână, a intrat cu dânsul în căldare. Atunci îndată focul s-a stins, plumbul s-a răcit, iar mucenicul cânta, zicând: Eu către Dumnezeu am strigat și Domnul m-a auzit pe mine. Seara, dimineața și la miezul zilei spune-voi și voi vesti Lui și El va auzi glasul meu.

Deci cei ce stăteau de față s-au mirat de ceea ce se făcuse, iar împăratul a zis: „Ce să fie aceasta, că focul s-a stins și plumbul s-a răcit? Deci cu ce fel de munci vom munci pe vrăjitorul acesta?”. Iar cei ce erau de față au zis: „Să se arunce în adâncul mării și îndată va pieri, pentru că nu va putea să farmece marea”. Și a poruncit chinuitorul să se facă așa. Deci slujitorii luând pe mucenic, l-au dus la mare și l-au pus în caic, legându-i de grumaji o piatră mare. Apoi, ducându-l departe de mal, l-au aruncat în mare, iar ei s-au întors singuri la mal. Iar sfântul fiind aruncat în mare, i s-a arătat iarăși Hristos, ca și mai înainte, în chipul lui Ermolae, iar piatra de la gru-majii mucenicului s-a făcut ușoară ca o frunză, care plutea deasupra apei, și mucenicul umbla cu dânsa ca pe uscat, purtat fiind de dreapta lui Hristos, precum odinioară Petru. Deci a ieșit la mal, cântând și slăvind pe Dumnezeu și a stat înaintea împăratului. Iar împăratul, mirându-se foarte de o minune ca aceasta, a zis: „Pantoleoane, care este puterea vrăjilor tale, că și marea ai fermecat-o?”. Sfântul a răspuns: „Și marea se supune Stăpânului Său și face voia Lui!”. Impăratul a zis: „Au doară și peste mare stăpânești tu?”. Sfântul a răspuns: „Nu eu, ci Hristos al meu, Ziditorul și Stăpânul a toată făptura cea văzută și nevăzută. Acela, precum stăpânește cerul și pământul, tot așa stăpânește și marea; pentru că în mare sunt căile Lui și cărările Sale în ape multe”.

După aceea, chinuitorul a poruncit să se pregătească afară de cetate o mare priveliște, ca să dea pe mucenic spre mâncare fiarelor. Deci alerga toată cetatea la acea priveliște, vrând să vadă cum are să fie mâncat de fiare tânărul cel frumos și nevinovat. Și mergând împăratul la priveliștea aceea și aducându-l pe mucenic, îi arăta fiarele cu degetul, zicându-i: „Acestea sunt pregătite pentru tine. Deci ascultă-mă și cruță-ți tinerețile tale; miluiește frumusețile trupului tău și jertfește zeilor, ca să nu-ți fie moartea cumplită, fiind mâncat de dinții fiarelor”. Dar sfântul voia mai bine să fie mâncat de fiare, decât să audă un sfat și o poruncă vicleană ca aceea.

Deci l-au aruncat la fiare sălbatice, dar Domnul arătându-Se și acolo sfântului în asemănarea preotului Ermolae, a închis gurile fiarelor și le-a făcut blânde ca niște miei. Și alergând acelea la sfânt, îi lingeau picioarele, iar el le mângâia cu mâna pe cap. Și fiecare fiară se sârguia să fie sub mâna sfântului, una pe alta împingându-se. Iar poporul care privea la acea minune se mira și striga cu glas mare: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Slobod să fie nevinovatul și dreptul tânăr”.

Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a pornit ostașii cu săbiile scoase împotriva celor ce slăveau pe Mântuitorul Hristos și, ucigând pe mulți din popor, din cei ce au crezut în Dumnezeu, a poruncit să ucidă și toate fiarele. Iar mucenicul, văzând acest lucru, a strigat, zicând: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că nu numai oamenii, dar și fiarele mor pentru Tine!”. Și a plecat împăratul de la priveliște scârbindu-se și mâniindu-se, iar pe mucenic l-a aruncat iarăși în temniță.

După aceea, oamenii cei uciși au fost luați de ai lor și îngropați, iar fiarele le-au lăsat spre mâncarea câinilor și a păsărilor mâncătoare de trupuri. Dar și cu acelea s-a făcut o minune, căci fiarele, zăcând multe zile, n-au fost atinse nici de câini, nici de păsări, iar trupurile lor nu s-au împuțit. Deci împăratul, aflând acest lucru, a poruncit să le arunce într-o groapă adâncă și să le acopere cu pământ. Iar pentru mucenic, a poruncit să se pregătească o roată înfricoșătoare, plină de fiare ascuțite. Făcându-se aceasta, au legat pe sfântul și au început a o întoarce. Dar îndată roata, cu o putere nevăzută, s-a sfărâmat în bucăți, rănind de moarte pe mulți din cei ce stăteau împrejur; iar mucenicul s-a coborât întreg și nevătămat. Deci i-a cuprins frica pe toți pentru niște minuni ca acelea, prin care Dumnezeu se preamărea prin sfântul Său.

Văzând acestea împăratul, s-a mirat foarte tare și a zis către mucenic: „Cine te-a învățat să faci atâtea farmece?”. Sfântul a răspuns: „Nu farmece, ci adevărata credință creștinească am fost învățat de Sfântul Ermolae, preotul!”. Impăratul l-a întrebat: „Unde este învățătorul tău, Ermolae, că voim să-l vedem?”. Iar mucenicul, înțelegând cu duhul, că acum s-a apropiat și lui Ermolae cununa mucenicească, a zis către împărat: „Dacă poruncești, îl voi chema la tine”. Deci sfântul a fost slobozit cu trei ostași, care îl străjuiau, ca să cheme pe Ermolae preotul.

Și ducându-se mucenicul în casa unde ședea preotul, bătrânul Ermolae, văzându-l, i-a zis: „Fiule, pentru ce ai venit?”. Mucenicul a răspuns: „Părinte, împăratul te cheamă!”. Bătrânul a zis: „Bine ai venit să mă chemi, fiindcă s-a apropiat vremea pătimirii și a morții mele. Pentru că în noaptea aceasta mi s-a arătat Domnul, zicându-mi: «Ermolae, ți se cade a pătimi mult pentru Mine, precum a pătimit și robul Meu Pantelimon»”. Aceasta zicând-o bătrânul, a mers cu mucenicul bucurându-se și a stat înaintea împăratului. Și văzând împăratul pe preot, l-a întrebat de nume. Iar el nu și-a tăinuit nici numele, nici credința, ci a răspuns cu glas mare că este creștin. Iar împăratul l-a întrebat, zicând: „Mai ai pe cineva cu tine de aceeași credință?”. Bătrânul a răspuns: „Am doi împreună slujitori, adevărați robi ai lui Hristos, pe Ermip și Ermocrat”.

Deci a poruncit împăratul să-i aducă și pe aceia înaintea sa; și a zis către acei trei slujitori ai lui Hristos: „Voi ați întors pe Pantoleon de la zeii noștri?”. Sfinții au răspuns: „Singur Hristos, Dumnezeul nostru, pe care îi știe vrednici, îi cheamă la Sine, scojându-i din întunericul închinării idolești la lumina cunoștinței Sale”. împăratul a zis către dânșii: „Lăsați acum cuvintele voastre cele mincinoase și întoarceți iarăși pe Pantoleon la zei, ca să vi se ierte vinovăția cea dintâi și să vă învredniciți de cinste de la noi, și îmi veți fi mie prietenii cei dintâi în palatele mele”. Sfinții au răspuns: „Cum putem să facem una ca acesta, dacă și noi înșine voim să murim împreună cu dânsul pentru Hristos, Dumnezeul nostru? Deci nici el, nici noi, nu ne vom lepăda de Hristos, nici nu vom aduce jertfe idolilor celor surzi și fără de suflare”.

Zicând aceasta, și-au întors toată mintea lor spre Dumnezeu și au început a se ruga, ridicându-și ochii spre cer. Atunci li S-a arătat Mântuitorul de sus și îndată s-a cutremurat locul acela. Și a zis împăratul: „Ați văzut că zeii, mâniindu-se pe voi, cutremură pământul?”. Sfinții au răspuns: „Bine ai zis, că de zeii voștri s-a cutremurat pământul, pentru că au căzut la pământ de la locurile lor și s-au sfărâmat cu puterea Dumnezeului nostru, Care S-a mâniat pe voi”. Grăind ei acestea, un vestitor a alergat de la capiște la împăratul, spunându-i că toți zeii lor au căzut la pământ și s-au risipit ca praful. Dar nebunul împărat zicea că toate acelea nu sunt ale puterii lui Dumnezeu, ci sunt vrajă creștinească. Deci a zis: „Cu adevărat, dacă nu vom pierde degrab pe vrăjitorii aceștia, apoi toată cetatea va pieri pentru dânșii”.

Deci a poruncit să ducă în temniță pe Pantelimon, iar pe bătrânul Ermolae și pe cei doi prieteni, muncindu-i cu multe răni, i-a osândit la tăiere de sabie. Astfel, acești trei sfinți mucenici - Ermolae preotul și împreună-slujitorii lui, Ermip și Ermocrat - săvârșindu-și pătimitoarea lor nevoință, au stat împreună înaintea Preasfintei Treimi, în slava cea cerească.

După uciderea celor trei sfinți mucenici, împăratul a pus iar înaintea sa pe Sfântul Pantelimon și a zis către dânsul: „Eu am întors pe mulți de la Hristos la zeii noștri, numai tu nu voiești să mă asculți. Acum și învățătorul tău, Ermolae, cu amândoi prietenii săi, s-au închinat zeilor și le-au adus jertfă, iar eu i-am cinstit cu slăvite dregătorii în palatele mele. Deci fă și tu asemenea, ca să te învrednicești de cinste cu dânșii”. Iar mucenicul, știind cu duhul de sfârșitul sfinților, a zis către împărat: „Poruncește-le să vină aici să-i văd înaintea ta”. Impăratul a zis: „Acum nu sunt aici, că i-am trimis la altă cetate, ca să ia bogăție multă”. Mucenicul a grăit: „Iată, chiar nevrând ai spus adevărul, că i-ai trimis de aici, prin sfârșitul cel de moarte, și s-au dus la cetatea cea cerească a lui Hristos, ca să ia bogățiile pe care ochiul nu le-a văzut”.

Deci văzând împăratul pe mucenic că nu se pleacă cu nici un chip la păgânătatea lor, a poruncit să-l bată aspru cu bătăi cumplite, apoi l-a osândit la moarte, ca să i se taie capul cu sabia, iar trupul lui să se ardă cu foc. Deci luându-l ostașii, l-au dus afară din cetate, la tăiere. Iar sfântul mergând la moarte, cânta psalmul lui David: De multe ori s-au luptat cu mine din tinerețile mele, dar nu m-au biruit. Pe spatele meu au lucrat păcătoșii...! Și cealaltă parte a psalmului acestuia.

Și scoțând ostașii pe mucenic din cetate mai departe decât o stadie, când au mers la acel loc unde a voit Domnul să se sfârșească robul Său, l-au legat de un măslin ce era acolo și călăul, apropiindu-se, l-a lovit pe sfânt cu sabia peste grumaji, însă fierul s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului n-a fost rănit, pentru că nu-și sfârșise rugăciunile sale. Atunci ostașii, înspăimântându-se, au zis: „Mare este Dumnezeul creștinilor...!”. Apoi, căzând la picioarele Sfântului, au grăit: „Rugămu-ne ție, robul lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, ca să se ierte păcatele noastre, câte ți-am făcut ție din porunca împăratului”.

Și rugându-se Sfântul Pantelimon din destul, a venit un glas de sus către dânsul, întărind schimbarea numelui său, căci Domnul l-a numit Pantelimon, în loc de Pantoleon, dându-i lui dar arătat, ca să miluiască pe toți cei ce aleargă la dânsul în toate primejdiile și mâhnirile. Și l-a chemat Domnul pe el la cele cerești, iar sfântul, umplându-se de bucurie, a poruncit ostașilor să-l taie. Dar aceia nu voiau, pentru că se temeau și tremurau. Atunci sfântul le-a zis: „De nu veți săvârși porunca voastră, nu veți câștiga milă de la Hristos al meu!”. Deci ostașii, apropiindu-se, mai întâi i-au sărutat trupul lui, apoi au poruncit unuia din ei și a tăiat capul mucenicului, însă, în loc de sânge, a curs lapte.

În același ceas, măslinul s-a umplut de roadele sale, de la rădăcină până la vârf, și mulțimea de popor care a fost de față la tăiere, văzând aceasta, a crezut în Hristos. Iar minunile care se făcuseră le-au spus împăratului și împăratul a poruncit ca îndată să taie măslinul acela, să-l zdrobească și să-l ardă împreună cu trupul mucenicului. Și stingându-se focul, credincioșii au luat din cenușă trupul sfântului, nevătămat de foc, și l-au îngropat cu cinste pe moșia lui Adamantie Scolasticul, ce era acolo aproape. Iar Lavrentie, Vasoi și Provian, casnicii mucenicului, urmându-l pe el de departe, privind la toate pătimirile lui și auzind glasul care venise la el din cer, au scris viața și mucenicia lui și au dat-o sfintelor biserici întru pomenirea mucenicului, spre folosul celor ce citesc și ascultă și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.