Viața Sfântului Mucenic Bonifatie

Era în Roma o femeie oarecare cu numele Aglaida, fata unui tată slăvit, anume Acachie, care fusese mai înainte antipat al aceleiași cetăți a Romei. Aceasta fiind tânăra și frumoasă la față, având multe averi ce-i rămăseseră de la părinții ei și ducând o viață liberă, fără bărbat legiuit, își petrecea zilele sale în desfrâu și în păcate, fiind biruită de patima cea firească a neputinței trupești. Ea avea la dânsa un om, caslugă credincioasă a casei și a toată avuția ei, cu numele de Bonifatie, tânăr și frumos la chip. Cu acesta viețuia în necurăție. Nu spre rușinare se vorbește aceasta, căci degrabă se va spune fericită și minunata schimbare a acestora. Pentru că, fiind lăudați sfinții lui Dumnezeu, nici păcatele lor cele mai dinainte nu se tac. Ca să se arate aceasta cum că nu toți din tinerețe au fost buni și drepți, ci avându-și firea stricată, asemenea multora, s-au săvârșit cu pocăința cea adevărată și cu schimbarea cea bună, făcându-se mari prin faptele cele bune și slăviți cu sfințenia, precum vom vedea. Că și noi, păcătoși fiind, să nu deznădăjduim de mântuire, ci să ne deșteptăm către ridicarea cea grabnică, știind, că după pocăința păcatelor, putem a fi sfinți, Dumnezeu ajutându-ne, numai noi de vom vrea.

Cu adevărat este frumoasă această povestire, prin care se veselește inima și cu urechea care aude, că mai presus de nădejde, păcătosul se face sfânt, ba încă și mucenic al lui Hristos. Așa și acest Bonifatie, care mai înainte se tăvălea în necurăție, ba era și bețiv, s-a arătat apoi mărturisitor al lui Dumnezeu, viteaz nevoitor și slăvit răbdător de chinuri.

Dar în vremea viețuirii sale, cel cu iubire de patimă, deși slujea păcatului, avea și oarecare fapte bune vrednice de laudă: către cei săraci, era milostiv, către cei străini avea dragoste și către cei ce pătimeau în nevoi, avea durere de inimă. Pe unii cu milostivire miluindu-i, pe alții cu dragoste odihnindu-i și altora cu durere de inimă ajutându-le; totdeauna avea în mintea sa dorința ca să-și îndrepteze cândva viața sa. De aceea adeseori suspina către Dumnezeu, că doar o scăpa de cursele diavolului, ca să se facă domn peste poftele și patimile sale. Domnul însă n-a trecut cu vederea zidirea sa și n-a lăsat pe un om ca acesta, care în parte avea și fapte bune, să se cufunde mai mult în poftă cea rea. N-a lăsat mai mult a-și întina cu păcatele cele necurate faptele lui cele de milostenie. Ci a binevoit și i-a rânduit lui ca să-și spele faptele sale cele rele, prin vărsarea chiar a sângelui său, iar cu a lui roșeală să împodobească sufletul său ca și cu o porfiră împărătească și cu cununa muceniciei să se încununeze. Iată cum s-a făcut aceasta:

În acea vreme era încă prigoană asupra creștinilor și adâncul întunericului celui idolesc cuprinsese tot răsăritul, încât mulțime de credincioși erau munciți pentru Hristos. Atunci stăpânei sale Aglaida, i-a venit gând de mântuire și o dorință foarte mare și nebiruită a pătruns în inima ei, ca să aibă în casa sa sfinte moaște mucenicești. Și întrucât socotea că din slugile sale nu este mai credincios și mai cu sârguință spre a împlini acea slujbă decât Bonifatie, l-a chemat și i-a arătat dorința sa. Deci, luându-l la o parte, i-a zis: "Știi, frate, cu câte păcate ne-am îngreunat și nicidecum nu ne îngrijim de cele ce vor să fie! Cum vom sta înaintea înfricoșatei judecăți a lui Dumnezeu, unde avem să primim munci grele după faptele noastre? Eu am auzit de la un oarecare bărbat binecredincios că, dacă cineva are sfinte moaște ale celor ce au pătimit pentru Hristos și le cinstește pe cât se poate, acela mult ajutor află către mântuire și în casa aceluia nu se mai înmulțește păcatul. Apoi, încă și de răsplătire veșnică se învrednicește, pentru că în aceeași fericire veșnică se va îndulci, de care se satură și sfinții mucenici. Și mulți chiar acum, după cum se spune, intră pentru Hristos în nevoințele cele frumoase, dându-și trupurile spre răni și primesc cunună mucenicească.

Deci, slujește-mi, tu, la aceasta, căci a venit vremea ca să arăți câtădragoste ai către mine. Mergi cu sârguință în părțile acelea unde se aude de prigoană și de muncirea creștinilor și te sârguiește a aduce moaștele oricăror sfinți mucenici, ca să le ținem la noi cu cinste și să-i zidim acelui sfânt biserică. Căci îl vom avea pe acela totdeauna nouă păzitor, ajutor și de-a pururea mijlocitor către Dumnezeu".

Zicând acestea, Bonifatie cu bucurie voia să săvârșească lucrul ce i se poruncea și s-a arătat gata spre o cale ca aceea. Deci, i-a dat stăpâna sa mulțime de aur, pentru că în alt chip nu se puteau lua sfintele moaște ale unui mucenic, dacă n-ar fi dat daruri și mulțime de aur. Căci păgânii muncitori, văzând dragostea și osârdia cea mare a credincioșilor către moaștele mucenicilor, nu le dădeau în dar, ci le vindeau cu mare preț și multă avere câștigau ei cu acestea.

Luând Bonifatie de la stăpâna sa mulțime de aur, pe de o parte pentru răscumpărarea moaștelor mucenicești, iar pe de alta spre a da milostenie săracilor, a pregătit și diferite feluri de aromate, pânzăcurată și toate cele ce se cuvin pentru cinstita înfășurare a trupurilor sfinților. Apoi, a luat caii și robii stăpânei sale ca tovarăși și a plecat la drum.

Ieșind din casă, a zis către stăpâna sa, râzând: "Ce va fi, doamnă, de nu voi găsi vreun mucenic acolo unde mă duc și de vor aduce la ține trupul meu muncit pentru Hristos? Oare îl vei primi cu cinste?" Iar ea, râzând și numindu-l bețiv și păcătos, a început a-l dojeni zicând: "Acum nu este vreme de glumit, frate, ci de bună cucernicie. Căci trebuie în calea aceasta a te păzi cu mare grijă, de toată neorânduiala și gluma; și cu cinste și cu bună credință să săvârșești toate, apoi cu blândețe și cu înfrânare să călătorești, că vezi că slujești moaștelor sfinților, de care nu suntem vrednici nu numai a ne atinge, ci nici măcar a căuta spre dânsele. Deci, mergi în pace, iar Domnul Care a primit chipul robului și Și-a vărsat sângele pentru noi, să trimită cu tine pe îngerul Său, neaducîndu-Și aminte de păcatele noastre, ci să îndrepteze mergerea și întoarcerea ta bine și cu sporire bună".

Bonifatie, punând mustrarea stăpânei sale în inima sa, a mers la drum și cugetă în mintea să cum se va atinge de sfintele moaște, având mâini necurate. Deci se căia de necurăția sa cea mai dinainte și a început a posti, a nu mânca deloc carne și a nu bea vin, a se ruga cu sârguință și des. Astfel, încet, încet a venit întru frica lui Dumnezeu, căci frica era tatăl luării-aminte, iar luarea-aminte era maică a odihnei celei dinăuntru, care naște știința, și face ca sufletul să-și vadă grozăvia sa, ca într-o oarecare apă curată și netulburată. Așa se nasc începuturile și rădăcinile pocăinței, începând de la frică lui Dumnezeu, de la luarea-aminte de sine și de la socotirea conștiinței sale.

Apoi s-a arătat întru dânsul dorința vieții celei desăvârșite, din post, din înfrânare și din rugăciunile cele neîncetate. După ce a ajuns în părțile Asiei și a intrat în Tars, preaslăvita cetate a Ciliciei, în care atunci erau munciți sfinții, pe vremea împărăției lui Dioclețian și Maximian, a lăsat pe ceilalți robi la gazdă, cu caii, poruncindu-le să se odihnească de osteneală. Iar el singur îndată, nici praful scuturându-și, s-a dus să vadă pe cei despre care a auzit că se muncesc; și, venind în priveliște, a văzut mulțime de popor adunat, care privea la muncile ce se făceau sfinților.

Deci a văzut pe sfinți în multe feluri de chinuri schingiuiți, cărora, tuturor deopotrivă, o vină le era pusă înainte: credința cea creștinească și viața cea cu dreapă credință. Iar muncile cu care erau chinuiți, nu erau deopotrivă. Unul era spânzurat cu capul în jos și dedesubtul lui era foc aprins; altul era întins în patru părți și legat de patru stâlpi; altul zăcea fiind tăiat cu fierăstrăul; altul de mâinile muncitorilor, cu unelte ascuțite se zdrobea; unuia i se scoteau ochii, altuia i se tăiau mădularele; altul era înfipt în țeapă și ridicat de la pământ și intra țeapa până la grumazi, altuia i se frângeau și i se zdrobeau oasele, iar altul era cu mâinile și picioarele tăiate, tăvălindu-se pe pământ ca un ghem. Și toți aveau atâta răbdare și atâta bărbăție, încât pe fețele lor se arăta o veselie creștinească, duhovnicească, pentru că, fiind întăriți cu darul lui Dumnezeu, răbdau cele nesuferite firii omenești.

Văzând acestea fericitul Bonifatie și socotindu-le toate cu sârguință, pe de o parte minunându-se de bărbăția mucenicilor, iar pe de alta poftind și el cunună, s-a aprins cu totul de râvna dumnezeiască. Deci, stând în mijlocul priveliștii și făcându-se tuturor arătat, pe mucenicii care erau douăzeci la număr îi îmbrățișă pe câte unul, apoi a zis cu glas mare, în auzul tuturor: "Mare este Dumnezeul creștinilor, mare este Cel ce ajută robilor Săi și îi întărește întru atâtea munci". Zicând acestea, se apropia de mucenici și le săruta picioarele cu multă dragoste, iar care nu aveau picioare, le cuprindea mădularele rămase din trupurile lor și le punea la pieptul său, numindu-i fericiți, că în puțină vreme, răbdând acele munci cu bărbăție, îndată vor dobândi veșnica ușurare, odihna și bucuria cea fără de sfârșit. Iar pentru dânsul se ruga să le fie tovarăș în acea nevoință și părtaș al cununilor pe care vor să le dobândească de la Hristos, punătorul de nevoințe.

Atunci și-a întors tot poporul ochii spre dânsul, dar mai ales judecătorul, care ședea la judecată și chinuia pe sfinții răbdători. Acela, văzând un om străin și necunoscut, întrebă: "Cine și de unde este acesta?" Apoi, îndată porunci să-l prindă și să-l aducă la el, întrebându-l cine este? Iar sfântul a răspuns: "Sunt creștin". Judecătorul a vrut să știe numele lui și de unde este, iar el a răspuns: "Numele cel dintâi cu care iubesc foarte mult a mă numi, este creștin și acum am venit aici din Roma. Iar de voiești a-mi ști și numele cu care m-au numit părinții, iată: Bonifatie mă numesc". Iar judecătorul a zis: "Apropie-te, Bonifatie, mai înainte până nu-ți rup trupul și oasele și jertfește zeilor, ca să-ți mijlocești multe bunătăți; căci și pe zei vei milostivi și de muncile ce au să-ți fie te vei izbăvi, iar de la noi cu multe daruri te vei îmbogăți". La acestea Bonifatie răspunse: "Nu se cuvine nici măcar a răspunde la aceste cuvinte ale tale; însă, zic ceea ce am zis de multe ori: sunt creștin și numai această vei auzi de la mine, iar dacă nici aceasta nu suferi a auzi, atunci fă cu mine ceea ce-ți place". Judecătorul atunci a poruncit să-l dezbrace și să-l spânzure cu capul în jos și să-l bată tare.

A fost bătut cumplit, încât carnea a căzut de pe el, de i se vedeau oasele goale. Iar el ca și cum n-ar fi simțit dureri, nu băga în seamă rănile ce i se făcuseră, ci își întorcea ochii către sfinții mucenici și, având pătimirea acelora pildă, se mângâia că în tovărășia acelora s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos.

După aceasta, poruncind muncitorului a-l slăbi puțin, îl ispitea din nou, poate îl va îndupleca: "O! Bonifatie, începuturile muncilor să-ți fie în destul pentru sfătuirea ta, ca să-ți alegi ce este mai bun. Ai gustat acum dureri cumplite, deci miluiește-te acum, ticăloase și apropiindu-te, jertfește zeilor, iar de nu, îndată să începi a pătimi mai mari și mai cumplite munci". Iar sfântul a răspuns: "Pentru ce îmi poruncești a face cele necuviincioase, o! nebunule. Eu nici cu auzul nu pot răbda de pomenirea zeilor tăi și tu îmi poruncești să le jertfesc lor?" Mâniindu-se iarăși, judecătorul a poruncit să-i bage trestii ascuțite pe sub unghiile mâinilor și picioarelor; iar sfântul, ridicându-și ochii și mintea către cer, tăcea răbdând.

Apoi a poruncit să topească plumb și să-l toarne în gura lui și, fiind topit plumbul, sfântul, ridicându-și mâinile în sus, se ruga, zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai făcut mai tare decât muncile, fii și acum împreună cu mine, ușurîndu-mi durerile, Cela ce Însuți ești mângâierea mea și cu dinadinsul arată că-mi ajuți a birui pe satana, cum și pe acest judecător nedrept, că pentru Tine pătimesc acestea, precum Însuți știi". Zicând acestea, a rugat pe sfinți să-i ajute, cu rugăciunile lor, ca să poată răbda acea muncă înfricoșată. Și apropiindu-se muncitorii, i-au deschis gura cu o unealtă de fier și i-au turnat plumbul, dar nu l-au vătămat pe sfânt.

Poporul, văzând o muncire atât de cumplită, s-a cutremurat și, făcând zgomot, striga: "Mare ești Dumnezeule al creștinilor! Mare ești, Împărate Hristoase și toți credem în Tine, Doamne!" Strigând toți așa, s-au întors către o capiște idolească ce era aproape, vrând s-o risipească. Apoi strigau asupra judecătorului și aruncau cu pietre asupra lui, vrând să-l omoare. Judecătorul, sculându-se de la locul de judecată, a fugit rușinat la casa sa, iar pe Bonifatie a poruncit să-l țină sub strajă.

A doua zi, încetând tulburarea poporului, judecătorul a venit din nou la judecată și, aducând pe Sfântul Bonifatie, hulea numele lui Hristos și batjocorea numele Lui, ca unul ce a fost răstignit. Iar sfântul, nerăbdînd a auzi hulă asupra lui Dumnezeu, a răspuns cu batjocură judecătorului, bătându-și joc de zeii săi cei fără de suflet și ocărind orbirea lor și nebunia celor ce se închină lor. Și, miniind iarăși judecătorul, a poruncit de a fiert un cazan cu smoală și a aruncat pe sfântul mucenic într-însul. Însă, Domnul n-a lăsat pe robul Său, căci, pogorându-se îndată îngerul, a rourat pe mucenic în acel cazan, iar smoala, vărsându-se, s-a aprins și a ars pe mulți din paginii care stăteau împrejur. Sfântul a ieșit sănătos, neavând nici o vătămare de la foc și de la smoală.

Atunci muncitorul văzând puterea lui Hristos și temându-se ca să nu pătimească ceva rău, a poruncit să taie îndată cu sabia pe Bonifatie. Deci, luându-l pe el ostașii, l-au scos spre ucidere. Iar sfântul, cerând vreme de rugăciune, s-a întors către răsărit și a zis: "Doamne, Doamne, Dumnezeule, să mă întâmpine pe mine milele Tale și acum fii mie ajutor că vrăjmașul meu să nu-mi împiedice calea văzduhului, pentru păcatele mele cele făcute întru nebunie. Primește sufletul meu în pace și mă rânduiește împreună cu cei ce și-au vărsat sângele pentru Tine și și-au păzit credința până la sfârșit. Iar pe turma cea câștigată cu cinstitul Tău sânge, adică pe poporul Tău, Hristoase, cel de o fire cu mine, izbăvește-l de toată necurăția și rătăcirea păgâneasca, căci bine ești cuvântat în veci, Amin".

Astfel rugându-se, și-a plecat capul sub sabie și a fost tăiat, dar a curs din rană sânge și lapte. Văzând acest lucru, necredincioșii și-au întors privirile la Hristos în număr de cinci sute cincizeci și scuipând pe idolii cei urâcioși, s-au creștinat. Astfel a fost sfârșitul Sfântului Bonifatie. Și ceea ce a zis mai înainte stăpânei sale în glumă, atunci când pornea de acasă, s-a adeverit.

Iar tovarășii, robii Aglaidei, cei ce veniseră cu dânsul spre căutarea sfintelor moaște, ședeau la gazdă, neștiind nimic din cele ce făcuse Bonifatie și îl așteptau. Și văzând că nu se mai întoarce nici seara, nici toată noaptea, la fel și a doua zi nevăzându-l, au început a cugeta despre dânsul lucruri rele (precum singuri au mărturisit mai pe urmă), căci socoteau că el s-a îmbătat undeva și zăbovește cu femeile desfrânate. Apoi ziceau, râzând: "Iată, Bonifatie al nostru a venit spre căutarea sfintelor moaște". Dar văzând că nici în cealaltă noapte nu se mai întoarce la dânșii, au rămas întru nepricepere și au început a-l căuta, umblând prin toată cetatea și întrebând. Din întâmplare sau mai bine zis prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au întâlnit un om, ce era fratele logofătului, care scrisese la judecată întrebările mucenicilor, cum și răspunsurile cele de moarte asupra lor. Și l-au întrebat pe acela: "N-ați văzut un om străin, care a venit pe aici?" Iar el a zis: "Ieri a venit un străin, pătimind pentru Hristos în priveliște și s-a osândit la moarte, tăiat fiind cu sabia. Nu știu de este acela pe care îl căutați voi, însă spuneți, cum arăta la chip?". Iar ei i-au dat toate câte cerea, că nu era mare de stat, cu părul galben, arătându-i și asemănarea chipului. Acela a zis lor: "Cu adevărat acela este pe care îl căutați". Dar ei nu credeau, zicând: "Nu știi, omule, pe care căutăm noi". Și vorbind între dânșii, pomeneau năravurile lui Bonifatie și râzând ziceau: "Au doară bețivul și desfrânatul va pătimi pentru Hristos?" Iar fratele logofătului întărea zicând: "Cu acel chip precum spuneți voi, un om alaltăieri s-a întrebat la judecată. Dar ce vă oprește pe voi că să mergeți și să-i vedeți trupul zăcând la locul unde este tăiat?".

Deci au mers după acel om și ajungând la locul de ucidere, unde era strajă de ostași pentru ca să nu fure creștinii trupurile mucenicilor, le-a arătat pe mucenic, zicând: "Au nu este acesta pe care îl căutați?" Ei, văzând trupul, l-au cunoscut și luând capul lui care zăcea deoparte, l-au lipit de trup. Atunci l-au cunoscut că este Bonifatie, s-au mirat foarte și s-au rușinat de gândurile lor de rău grăite pentru dânsul și se temeau să nu pătimească vreun rău pentru osândirea sfântului cu gândurile lor urâte și pentru că au râs de viața lui, neștiind inima lui cea bună și nici voia lui.

Apoi, căutând ei la fața sfântului cu spaimă au văzut că sfântul câte puțin și-a deschis ochii săi și, privindu-i cu dragoste, le-a zâmbit și, cu fața luminându-se, le-a arătat că le iartă lor greșelile. Iar ei, spăimântându-se și mai mult, lăcrimau zicând: "Nu pomeni, robule al lui Hristos, fărădelegile noastre, căci cu nedreptate osândeam viața ta și nebunește râdeam de tine". Apoi, dând paginilor cinci sute de galbeni, au luat trupul și capul Sfântului Bonifatie și, ungându-l cu aromate, l-au înfășurat în pânza curată care era pregătită pentru aceea și, punându-l în raclă, s-au întors ducând pe mucenicul doamnei sale.

Când s-au apropiat de Roma, îngerul Domnului s-a arătat în vis Aglaidei, zicând: "Primește pe acela care odinioară ți-a fost slugă, iar acum este frate al nostru și împreună slujitor. Primește pe acela care ți-era rob, iar acum este stăpân al tău și de acum cu bună cinstire să îl cinstești, căci este păzitor al sufletului tău și apărător al vieții tale". Iar ea, deșteptându-se înspăimântată, a luat pe unii din clericii bisericii, bărbați cinstiți și au ieșit întru întâmpinarea Sfântului Mucenic Bonifatie. Deci acela, pe care îl trimisese în cale ca un rob, l-a primit în casa sa, ca pe un domn al său, cu cinste și cu multe lacrimi de bucurie. Apoi și-a adus aminte de proorocia sfântului când a plecat la drum. Și mulțumea lui Dumnezeu care a rânduit așa. Căci Sfântul Bonifatie s-a făcut jertfă bine primită lui Dumnezeu, pentru păcatele sale și ale ei. Apoi a zidit o biserică prealuminată, în numele Sfântului Bonifatie, într-un sat al său, care era la o depărtare de cincizeci de stadii de Roma. Acolo a dus cinstitele lui moaște cu mare cinste, unde se săvârșeau multe minuni cu rugăciunile mucenicului, căci izvorau tămăduiri celor bolnavi, diavolii se izgoneau din oameni și își câștigau cererile mulți din cei ce se rugau la mormântul acestui sfânt.

După aceasta, fericită Aglaida, împărțindu-și averile sale la săraci și scăpătați, s-a lepădat de lume și a viețuit cincisprezece ani în mare pocăință, a adormit întru Domnul și s-a adăugat către Sfântul Mucenic Bonifatie, fiind pusă lângă mormântul lui. Astfel, această doime, schimbându-și viața cea mai dinainte, cu schimbare minunată, și-a dobândit sfârșit bun; unul, spălându-și păcatele cu sângele s-a învrednicit cununii mucenicești, iar cealaltă, cu lacrimile și cu viața cea aspră și-a curățit viața și așa s-au arătat îndreptați și fără prihană înaintea lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, mucenic, suferinţă, desfânare, chin

Ultimele din categorie