Viața Sfântului Mucenic Teodot din Ancira

Îndulcindu-mă eu – zice Sfântul Nil, scriitorul vieții acesteia – din multe faceri de bine ale Sfântului Mucenic Teodot, sunt dator nu numai cu cuvintele a lăuda pătimirea lui, ci și cu faptele a mulțumi pentru dragostea lui. Și deși nu sunt vrednic să-l cinstesc după vrednicie nici cu cuvintele, nici cu faptele; dar mă voi sârgui, pe cât voi putea, pentru că socotesc că este de trebuință lucrul acesta, ca să dau în scris viața și pătimirea lui, spre înștiințarea și folosul iubitorilor de Dumnezeu; ca să se știe cum a viețuit în tinerețe și cum a ajuns la cununa mucenicească.

Unii spun despre dânsul că la început a avut petrecerea de obște cu toți, nedeosebită de sațiul lucrurilor celor dulci ale acestei lumi, că a fost căsătorit după lege și că a câștigat cârciumă pentru dobândă; însă cu nevoința cea mai de pe urmă a muceniciei lui, și-a înfrumusețat viața cea mai dintâi a sa. Deci, grăiască fiecare ceea ce voiește; iar eu, cel care am petrecut de la început împreună cu mucenicul, voi spune acelea pe care le-am văzut cu ochii, învrednicindu-mă de sfintele și folositoarele lui vorbe.

Mucenicul Teodot, mai înainte de a intra în muceniceasca nevoință, a făcut multe lucruri bune. La început s-a luptat împotriva poftelor trupești, deși era căsătorit după lege, a ridicat război duhov­nicesc, supunându-și trupul duhului și împlinind cuvântul Apostolului:Cei ce au femei, să fie ca cei ce nu au.El atât de mult a sporit în fapte bune, încât și altora putea să le fie învățător al curăției și al întregii înțelepciuni. Pentru că nu se robea cu dulcea pătimire sau cu vreo poftă necurată, ci avea înfrânarea și postul ca pe un început al tuturor bunătăților și cu acestea se înarma în război ca și cu o pavăză. El socotea omorârea trupului că este desfătare potrivită omului creștin; iar dorirea bogățiilor o biruia cu împărțirea tuturor averilor sale la săraci. Și de mirare era la el aceasta că, prefăcându-se că duce viată de cârciumar, făcea multă neguțătorie duhovnicească, câștigând lui Dumnezeu multe suflete omenești, pentru că, sub chipul de cârciumar, lucra apostolește în taină ca un episcop, iar prin învățătu­rile și sfătuirile sale de Dumnezeu insuflate, aducea pe elini și pe iudei la Biserica lui Hristos, iar pe cei păcătoși îi povățuia la pocăință. El avea și darul tămăduirii, căci, prin punerea mâinilor și prin rugăciune, tămăduia toate bolile trupești cele netămăduite între oameni; iar prin cuvântul cel mântuitor de suflete, vindeca rănile cele sufletești.

Iar pătimirea lui a fost astfel: un ighemon oarecare, cu numele Teotecn, a luat în stăpânire patria noastră, Ancira Galatiei. Acel stăpânitor era om tulburător și cumplit, care se mângâia cu uciderea și cu vărsarea de sânge; iar faptele lui cele cu totul spurcate și pline de necurătie, nu poate să le grăiască nimeni. Acela, cerând împăratului Dioclețian, prigonitorul Bisericii lui Hristos, stăpânirea ighemoniei, a făgăduit ca pe toți creștinii care se află în Ancira, să-i întoarcă degrabă la păgânătatea elinească.

Deci, ajungând la hotarele Ancirei, numai la auzul venirii sale, atât de mult s-au îngrozit toți credincioșii, încât îndată s-au pustiit bisericile, iar locurile retrase și munții erau pline de fugari, căci ighemonul acela trimitea vestitori unii după alții, care să spună poporului cumplita îngrozire și poruncă a muncitorului, prin care se poruncea ca bisericile creștinești cu altarele lor să le risipească cu totul și să le amestece cu pământul; iar pe toți cei ce mărturisesc numele lui Hristos, să-i prindă, să-i lege cu lanțuri, să-i arunce în temniță și să-i păzească spre muncire, iar averile lor să le jefuiască. Atunci Biserica lui Hristos a fost întocmai ca o corabie în mijlocul valurilor celor cumplite, primejduindu-se și temându-se de afundare, căci păgânii, năvălind asupra caselor creștinești, jefuiau toate, trăgeau afară pe bărbați și pe femei, pe tineri și pe fecioare; și pe unii îi dădeau cu nerușinare spre necurățiile acelor oameni spurcați, iar pe alții îi legau cu lanțuri și îi aruncau în temnițe.

Nu este cu putință a spune primejdiile acelea, care au fost asupra Bisericii în vremea aceea. Preoții de la bisericile Domnului fugeau, lăsând ușile deschise și nu se afla loc unde să se ascundă cei ce fugeau de primejdie. Și, jefuindu-li-se averile, foametea era mult mai grea, decât toate muncile.

Atunci cei ce umblau prin pustietăți și cei ce se ascundeau prin munți și prin peșteri, mulți nesuferind foametea, se dădeau în mâinile păgânilor, nădăjduind la vreo milă din partea lor. Deci grea era suferința acelor fugari, iar mai ales a acelora care au fost crescuți în multă îmbelșugare și îndestulare, iar acum rodeau rădăcini din pustie și de nevoie se hrăneau cu buruieni sălbatice.

Iar fericitul Teodot ajuta pe acești credincioși într-acea vreme, după dumnezeieștile porunci, suferind multe osteneli și dându-se în primejdii, deoarece nu cârciumărea precum socotesc unii despre el, ca să strângă aur; ci se prefăcea într-adins a cârciumări, ca să dea facă cârciuma sa adăpost și odihnă fără de frică pentru frații cei izgoniți. El avea multă purtare de grijă pentru credincioșii ținuți în legăturile temnițelor; iar pe cei ce scăpau din legături, îi ascundea la sine, hrănind și ocrotind pe cei ce rătăceau prin munți și prin pustie­tăți. El lua în taină trupurile sfinților mucenici uciși în multe feluri, care erau aruncate spre mâncarea câinilor, fiarelor și a păsărilor; pentru că era dată poruncă de moarte de la muncitorul, asupra celor ce ar fi voit să îngroape trupurile mucenicilor. Deci, fericitul Teodot, luând în taină trupurile acestora, le îngropa cu cinste. Astfel era casa dreptului acestuia cârciumă, dar și scăpare a credincioșilor, pentru că sfântul acesta nu era știut de păgâni că este creștin, părând a fi cârciumar. Dar, în ascuns, el era tuturor toate: acoperitor celor izgoniți, hrănitor flămânzilor, doctor bolnavilor, întăritor celor ce se îndoiau, învățător al dreptei credințe, povățuitor al vieții celei plăcute lui Dumnezeu și deșteptător spre nevoința mucenicească.

În acea vreme, Teotecn, slujitorul diavolului, a poruncit ca toate bucatele și băuturile care se vindeau în târg, adică pâinea și vinul, să fie spurcate cu urâciunile jertfelor idolești; și aceasta o făceau pentru creștini, ca aceștia, și nevrând, să se împărtășească din necurățiile închinătorilor de idoli, cumpărând și mâncând cele din jertfele idolești. Și nu era cu putință să se aducă jertfă curată lui Dumnezeu, fiind spurcate și pâinea și vinul în toată cetatea. Acest lucru văzându-l fericitul Teodot și având cumpărate mai dinainte multă pâine, grâu și vin, le împărțea în taină la cei credincioși, ospătând la sine mulți creștini. Atunci cârciuma lui s-a făcut ca corabia lui Noe, care mântuia lumea din potop, că precum atunci, înecându-se toată lumea în ape, nu era cu putință cuiva a se mântui afară din corabia lui Noe; tot astfel, și acum, în cetatea noastră - zice scriitorul nici un creștin nu putea să se păzească de spurcăciunile idolești, afară de casa lui Teodot.

Astfel, cârciuma lui s-a prefăcut în casă primitoare de oaspeți, în biserică de rugăciune și în altar preoților lui Dumnezeu, spre aducerea și săvârșirea celor fără de sânge dumnezeiești Taine, că toți alergau la el, ca cei din potop spre corabie. Așa era cârciumăria dreptului acesta, așa i-a fost neguțătoria și dobânda lui. însă, acum, destup despre aceasta, să vorbim și despre alte fapte bune ale lui.

În acea vreme s-a întâmplat unui prieten al lui Teodot, cu numele Victor, să fie prins de păgâni, pentru o pricină ca aceasta: Unii din popii cei păgânești ai Artemidei l-au pârât ighemonului, spunându-i că Victor ar fi hulit pe zeița lor, zicând că Apolon a siluit pe sora sa cea de un pântece, pe Artemida, și a spurcat-o în ostrovul Delii, înaintea jertfelnicului; deci, se cade păgânilor să se rușineze de niște zei desfrânați ca aceia ai lor, care au făcut atâta fărădelege, de care oamenii cei înțelepți nici nu pot auzi.

Auzind ighemonul acestea, a prins pe Victor cel clevetit și l-a aruncat în temniță. Și mergeau păgânii la acest legat, amăgindu-l și zicându-i: „Supune-te ighemonului și te vei învrednici de mare cinste, vei fi prieten al împăratului, vei câștiga bogăție multă de la dânsul și vei petrece în palatul împărătesc. Iar de nu vei asculta pe ighemon, să știi că te așteaptă munci cumplite, casa ta va fi dărâmată, averile tale vor fi jefuite și tot neamul tău se va pierde; iar trupul tău, după acele munci cumplite și după moartea cea amară, se va arunca câinilor spre mâncare".

Acestea și mai multe ziceau lui Victor păgânii, iar mărturisitorul dreptei credințe, Teodot, mergând noaptea la dânsul în temniță, îl îmbărbăta, zicându-i: „O, Victore, să nu asculți nicidecum de acele cuvinte amăgitoare, care ți le zic ție păgânii, nici să te uiți la sfatul lor cel viclean, ca să nu te duci în urma lor, lăsându-ne pe noi; pentru că de vei face acestea, atunci vei cinsti mai mult spurcăciunea decât întreaga înțelepciune și vei iubi nedreptatea în loc de dreptate. O, prietene, nu face aceasta! Căci să știi că, pe cât aceia te momesc cu făgăduințele lor viclene, pe atât te trag într-acea arătată pierzare. Oare nu cu niște făgăduințe ca acestea au amăgit evreii pe Iuda vânzătorul? Oare l-au folosit pe el cu ceva cei treizeci de arginți pe care i-a luat? Nimic altceva n-a câștigat, decât ștreangul de sugrumare. Deci nu te nădăjdui că vei câștiga ceva bun de la cei răi, pentru că făgăduințele lor gătesc moarte veșnică!"

Cu astfel de cuvinte îmbărbăta dreptul Teodot pe Victor. Iar el, până ce și-a adus aminte de sfătuirea sfântului, s-a arătat viteaz in pătimiri și a răbdat cu vitejie muncile; și era lăudat pentru acestea de cei ce priveau la pătimirea lui, ca un mucenic al lui Hristos. Dar, când s-a apropiat de sfârșitul nevoinței sale și când urma să-și ia cununa de la Hristos, a rugat pe muncitor să-l slăbească puțin, până ce va socoti pentru sine. Și îndată slujitorii au încetat de a-l munci și l-au dus în temniță, dându-i vreme să se gândească. Iar el a murit în temniță din pricina atâtor munci ce suferise, lăsând sfârșit neînștiințat și neadeverit al mărturisirii sale; și pentru aceasta până astăzi pomenirea lui este la îndoială.

Iar fericitul Teodot s-a dus la un sat ce se numea Mâlos, care era departe de cetate ca la patruzeci de stadii, pentru că auzise că Sfântul Mucenic Valent, cel ce a pătimit mai întâi în Medichina, sfârșindu-se acolo prin multe bătăi și prin foc, a fost aruncat în râul ce se numea Galios. Deci, s-a dus la satul acela, însă nu a intrat în el, ci a stat mai jos, lângă râu, la un loc depărtat de sat ca la două stadii. Și a stat acolo până ce a aflat în râu moaștele mucenicului și le-a îngropat. Iar întorcându-se de acolo, a întâmpinat pe niște frați din cei de o credință care, văzându-l pe el, i s-au închinat și i-au dat multă mulțumire, ca unui de obște făcător de bine al tuturor. Și i-au mulțumit mai ales pentru o mare facere de bine, pe care le-a arătat-o lor, căci pe când aceia au risipit altarul Artemidei și au fost prinși de rudeniile lor și urma să fie dați ighemonului spre muncire, atunci Teodot, cu mare purtare de grijă și cu mult preț, i-a răscumpărat din legături și de la munci.

Deci, pentru aceasta închinându-se lui, îi mulțumeau. Iar sfântul, bucurându-se de vederea lor, i-a rugat să prânzească cu dânsul și, găsind un loc frumos, au șezut pe iarbă verde, căci locul acela era împodobit cu pomi mulți de livezi și dumbravă cu multe flori mirositoare și cântări de păsări. Iar mai înainte de a prânzi ei, sfântul a trimis pe doi în sat, să cheme pe preot ca, venind, să le binecuvinteze masa, să prânzească împreună cu dânșii și să-i îngrădească în cale cu obișnuitele rugăciuni; pentru că sfântul avea obicei a nu prânzi, nefiind de față preotul ca să-l binecuvinteze.

Și mergând cei trimiși în sat, au văzut pe preot ieșind din biserică, după cântarea ceasului al șaselea, dar nu l-au cunoscut că este preot. Insă preotul, văzându-i pe ei înconjurați de câini, a alergat și, gonind câinii, le-a urat de bine și i-a întrebat: „Creștini sunteți? Dacă sunteți creștini, veniți în casa mea, ca să ne veselim cu dragoste întru Hristos".

Iar ei i-au zis lui: „Creștini suntem și creștini căutăm!" Iar preotul, zâmbind, a zis către sineși: „O, Frontoane - că așa se numea el cât de adeverite sunt ție vedeniile visului! Pentru că am văzut în noaptea aceasta doi bărbați asemenea cu voi, grăind către mine și spunându-mi: «Am adus comoara acestei țări!» Iar de vreme ce vă văd pe voi asemenea cu cei văzuți în vis, spuneți-mi comoara aceea". Răspuns-au bărbații cei trimiși: „Cu adevărat, avem cu noi pe bărbatul cel mai scump decât toată comoara, pe fericitul Teodot, pe care, de voiești a-l vedea, arată-ne nouă mai întâi pe preotul satului acesta". Iar el a zis: „Eu sunt cel pe care-l căutați! Deci să mergem și să aducem pe omul lui Dumnezeu în casa mea!". Și mergând preotul cu trimișii, a văzut pe Sfântul Teodot și l-a sărutat pe el și pe frați, rugându-i pe toți să vină în sat la casa lui. Iar Sfântul Teodot se lepăda a merge, zicând: „Mă sârguiesc să mă întorc în cetate, pentru că se deschide mare nevoință și alergare pentru mântuirea creștinilor și se cuvine a sluji fraților care sunt în primejdii și în nevoi".

Deci făcând preotul rugăciune, a binecuvântat masa și au început a prânzi. Iar după prânz, Sfântul Teodot, zâmbind, a zis către preot: „Cât de frumos văd locul acesta pentru îngroparea moaștelor sfinților". Iar preotul a grăit către dânsul: ,;Tu sârguiește-te, ca să avem la acest loc moaște sfinte'. Grăit-a Teodot: „O, părinte, îngrijește-te numai ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să zidești aici, fără zăbavă, casă de rugăciuni pentru primirea moaștelor sfinților și degrabă se vor aduce la tine moaște mucenicești". Zicând acestea, a scos inelul său din deget și l-a dat preotului, zicându-i: „Domnul să fie martor între mine și tine, că degrabă se vor aduce aici moaștele mucenicilor!" Aceasta însă o zicea sfântul proorocește, mai înainte înștiințând despre punerea moaștelor sale acolo; pentru că el se sârguia să intre în nevoința mucenicească și să-și săvârșească alergarea sa. După aceasta sfântul a mers în cetate, la casa sa, și a aflat pe toate stricate ca de cutremur, fiind răsturnate de prigonitori.

In cetate erau șapte fecioare care, întărindu-se din tinerețe în întreaga înțelepciune și în frica lui Dumnezeu și logodindu-se în curăție feciorească cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mirele cel nestricăcios și fără de moarte, acum îmbătrâniseră. Dintre ele, cea mai bătrână era fericita Tecusa, mătușa lui Teodot. Pe acelea prinzându-le muncitorul, după ce le-a pus la foarte multe munci, n-a putut să le silească la păgânătate. Atunci le-a dat pe ele la niște tineri desfrânați spre spurcare, batjocorind astfel buna credință creștină. Deci, fiind duse fecioarele spre spurcare, au suspinat din adâncul inimii și, ridicându-și ochii spre cer, se rugau lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, cât timp a fost într-a noastră putere ca să ne păzim fecioria curată, știi cu câtă pază și osârdie am ferit-o pe ea neprihănită până astăzi; acum acești tineri fără de rușine au luat stăpânire asupra trupurilor noastre; deci Tu însuți să ne păzești curate

precum voiești".

Astfel rugându-se sfintele fecioare cu tânguire Domnului, un tânăr mai fără de rușine a apucat pe Sfânta Tecusa, cea mai bătrână dintre ele, vrând să o batjocorească. Iar ea, apucându-se de picioarele lui, cu lacrimi zicea către dânsul: „Fiule, ce fel de îndulcire va fi vouă de la noi? Ce fel de mângâiere veți avea, batjocorind trupurile noastre cele obosite de bătrânețe, de postiri, de dureri și de munci, precum singuri ați văzut. Eu am acum mai mult de șaptezeci de ani, iar celelalte surori ale mele sunt ceva mai mici decât mine. De aceea, este cu totul necuviincios vouă, fiind așa de tineri, să poftiți la niște trupuri moarte, pe care îndată le veți vedea mâncate de fiare și de păsări, de vreme ce ighemonul a hotărât să nu ne învrednicească pe noi nici de îngropare. Deci nu ne supărați pe noi, ca să aflați milă de la Domnul nostru Iisus Hristos pentru noi".

Astfel grăind Sfânta Tecusa cu plângere către tineri, și-a aruncat acoperământul de pe capul său și-i arăta lui căruntețile sale, zicând: „Rușinează-te, fiule, de acestea că și tu, mi se pare, ai pe maica ta tot așa de bătrână, dacă mai este încă între cei vii; iar de a murit, apoi adu-ți aminte de ea și lasă-ne pe noi, că vei avea plată de la Stăpânul nostru Hristos, pentru că nu este deșartă nădejdea spre El".

Și s-a umilit tânărul acela împreună cu ceilalți de niște cuvinte ca acestea ale sfintei și, încetând din pofta lor, au început a plânge. Apoi lăsându-le pe ele, s-au dus, nefăcând rău sfintelor fecioare. Și auzind tiranul că fecioarele au rămas nebatjocorite, n-a poruncit să le mai supere pentru curăția lor, ci a poruncit să le facă preotese zeiței Artemida, ca în fiecare an - după obiceiul păgânesc -, să spele idolii în iezerul din apropiere. Deci, sosind ziua acelui praznic necurat al spălării idolilor, care în toți anii se săvârșea cu mare dănțuire, ei au pus pe fiecare idol într-o căruță osebită și îl trăgeau cu tot poporul cu dănțuire spre iezer; iar, din porunca ighemonului, trăgeau și pe sfintele fecioare înaintea idolilor, fiecare din ele fiind pusă dreaptă și dezvelită în căruță deosebită, stând astfel spre râs și spre batjocură.

Și ieșind toată cetatea la praznicul acela și la acea priveliște, se auzea glas de trâmbițe, țambale și cântecele femeilor, care dănțuiau cu capetele descoperite și cu părul despletit; iar din pricina zgomotului poporului care juca, se cutremura pământul. Și cu poporul acela mergea și fiul cel de viperă, ighemonul Teotecn, și toți, îndreptându-și ochii spre fecioarele cele dezvelite, unii se prăpădeau cu râsul, alții se mirau de vitejia și răbdarea lor; iar alții văzând trupurile lor rănite de bătăi, le era milă de dânsele și plângeau.

Astfel săvârșindu-se prăznuirea cea necurată, Sfântul Teodot era întru mare grijă pentru sfintele fecioare, temându-se ca nu cumva vreuna din ele, slăbind întru nevoințe, să cadă de la Hristos, nădejdea sa. Deci se ruga pentru dânsele lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să le întărească întru pătimire. Și s-a închis la rugăciune în casa unui bărbat sărac, cu numele Teoharid, care era așezată aproape de biserica sfinților patriarhi Avraam, Isaac și Iacov, și acolo se ruga împreună cu Polihronie, ruda sa, și cu Teodot cel tânăr, fiul unui prieten al său, și cu alți creștini. Deci, căzând Sfântul Teodot cu fața în jos, zăcea la pământ, rugându-se de la ceasul întâi al zilei până la al șaselea, când le-a spus femeia lui Teoharid, că corpurile sfintelor fecioare au fost înecate în iezer. Auzind o înștiințare ca aceasta, Sfântul Teodot s-a ridicat puțin de la pământ și, stând în genunchi, și-a înălțat mâinile sale spre cer și, udându-se cu multe lacrimi, ca și cu niște picături de ploaie, a zis: „Mulțumesc Ție, Stăpâne, că ai auzit glasul plângerii mele și nu ai lepădat în deșert lacrimile mele!"

Apoi a întrebat pe acea femeie, în ce chip le-au înecat în apă pe acele fecioare și în ce loc, lângă mal sau la mijloc. Iar ea spunea, zicând: „Eu stăteam acolo aproape cu alte femei și am văzut cum ighemonul îndemna cu multe momeli pe sfintele fecioare ca să slujească idolilor la spălarea lor, făgăduindu-le multe daruri. însă n-a sporit nimic, ci mai ales a rămas rușinat de Sfânta Tecusa, care l-a defăimat cu cuvinte ocărâtoare. Iar popii Artemidei și ai Atenei le dădeau lor haine albe și cununi de flori, ca întru acelea să slujească cu dânșii idolilor, dar fecioarele au scuipat hainele; iar cununile acelea aruncându-le la pământ,-ie-au călcat cu picioarele. Deci, ighemonul a poruncit ca să lege niște pietre grele de grumajii fecioarelor și, punându-le în luntre, să le ducă pe ele în adânc și acolo să le înece. Și au fost înecate ele ca la două stadii departe de mal".

Acestea auzindu-le sfântul, a petrecut până seara, sfătuindu-se cu Polihronie și cu Teoharid, cum ar putea să scoată trupurile sfintelor fecioare din iezer și să le dea obișnuitei îngropări. După aceea, pe la apusul soarelui, a venit la dânș;i un tânăr creștin, cu numele Glicherie, care le-a spus că ighemonul a pus lângă iezer străji de ostași să păzească, ca să nu ia creștinii din iezer trupurile fecioarelor. Deci sfântul s-a mâhnit foarte mult că nu îi era cu înlesnire să scoată trupurile sfintelor; pe de o parte, din cauza străjilor ce erau puse, iar pe de alta, din cauza greutății pietrelor care erau legate de grumajii sfintelor, din care una singură era atât de grea, încât abia putea o căruță să o ducă.

Iar spre seară, Sfântul Teodot a ieșit singur la biserica sfinților patriarhi, care era aproape și pe care păgânii o îngrădiseră, ca să nu intre în ea cineva dintre creștini. Deci, aruncându-se la pământ înaintea ei, s-a rugat mult. Apoi, sculându-se, s-a dus la biserica sfinților părinți; și, aflând-o și pe aceea îngrădită de păgâni, s-a aruncat înaintea ei la rugăciune.

Auzind în spatele lui oarecare strigare și gâlceavă și părându-i-se că vine cineva după dânsul, s-a sculat și s-a întors la casa lui Teoharid, unde, adormind puțin, i s-a arătat în vedenie mătușa lui, Sfânta Tecusa, zicându-i: „Dormi, fiule Teodote, și nu ai pentru noi nici o grijă, nici nu-ți aduci aminte de învățătura cu care te-am învățat când erai copil și te-am povățuit spre fapta bună mai presus de nădejdea părinților tăi. Când eram vie, niciodată nu m-ai defăimat, ci m-ai cinstit ca pe o maică; iar acum, după trecerea mea din această lume, m-ai uitat pe mine, deși erai dator să-mi slujești până în sfârșit. Mă rog, nu lăsa trupurile noastre să stea în apă spre mâncarea peștilor, ci sârguiește-te îndată de le scoate pe ele, deoarece și tu, după două zile, vei intra întru nevoința pătimirii. Deci, scoală-te și mergi la iezer; însă, ferește-te de vânzător". Acestea zicându-le, s-a dus de la dânsul.

Iar Sfântul Teodot sculându-se îndată din somn, a spus acea vedenie fraților, și toți cu lacrimi s-au rugat Domnului să le ajute a afla trupurile sfintelor mucenițe. Deci fericitul Teodot, socotind întru sine vedenia, nu pricepea ce înseamnă cuvântul acela de pe urmă, care i l-a spus lui, zicându-i: „Ferește-te de vânzător!" Dar lucrul acela s-a făcut cunoscut după aceea, cum va arăta cuvântul ce ne stă înainte. Iar după ce s-a făcut ziuă, au trimis pe tânărul acela Glicherie împreună cu Teoharie, ca să se încredințeze mai bine, despre ostașii cei ce păzeau, nădăjduind că acum se vor fi dus la praznicul Artemidei, pe care păgânii îl săvârșeau într-acea zi.

Și ducându-se trimișii, au văzut că încă nu se duseseră ostașii și, întorcându-se, au spus fraților; deci au petrecut ziua aceea în post și rugăciune. Iar după ce a înserat, au plecat spre iezer, fără să mănânce, luând niște seceri ascuțite, ca, intrând în apă, să taie funiile ce țineau pietrele legate de grumajii sfintelor. Și era întuneric mare, în noaptea aceea neluminând nici luna și nici stelele. Și era locul acela strașnic și înfricoșat, căci acolo primeau pedeapsă făcători treacă pe acolo după apusul soarelui, deoarece se vedeau multe trupuri, oase și capete tăiate; unele erau înfipte în pari ascuțiți, iar altele zăceau pe pământ.

Și apropiindu-se ei, au fost cuprinși de frică nu puțină, dar au auzit un glas, zicând: „Teodote, mergi cu îndrăzneală!" Deci s-au îngrozit de glasul acela și s-au însemnat fiecare cu semnul Sfintei Cruci. Atunci îndată s-a arătat în văzduh, în partea dinspre răsărit, o cruce prealuminoasă, aruncând raze de foc, pe care, văzând-o, li s-a amestecat frica cu bucurie. Deci, căzând în genunchi, s-au închinat Sfintei Cruci și s-au rugat Domnului. Apoi, sculându-se, au plecat în drumul lor spre iezer; dar, iarăși ascunzându-se vedenia crucii, s-a făcut întuneric mare, neputând să se vadă unul pe altul. Atunci, căzând o ploaie mare, pretutindeni se făcuse apă și noroi, așa că abia puteau merge în picioare; iar drumul fiind foarte alunecos, le era osteneala nu mai mică decât frica.

Deci au stat iarăși la rugăciune, cerând ajutor de la Dumnezeu la o nevoie ca aceea; și, iată că deodată, li s-a arătat o lumină ca de foc, arătându-le calea. Apoi Sfântului Teodot i s-au arătat și doi bărbați în haine luminoasei, având perii capetelor și bărbile lor cărunte, și grăind către dânsul: „îndrăznește, Teodot, Domnul nostru Iisus a scris numele tău în rândul mucenicilor, auzind rugăciunea ta cea cu lacrimi vărsată pentru aflarea trupurilor sfintelor lui mirese. Noi suntem trimiși de Dânsul în ajutorul tău și suntem din ceata - acelor sfinți părinți, la care te-ai rugat în noaptea trecută înaintea bisericii lor. Iar după ce vei merge la iezer, vei vedea întrarmat pe Sfântul Mucenic Sosandru, îngrozind și izgonind pe ostașii cei ce străjuiesc. însă nu se cădea ție să aduci cu tine pe vânzătorul!"

Acestea zicându-le, s-au făcut nevăzuți. Iar Sfântul Teodot n-a știut cine este vânzătorul care merge cu dânsul. Deci, urmând lumina cea de foc, care li s-a arătat lor, au venit la iezer. Atunci deodată s-au făcut fulgere și tunete înfricoșate și a căzut ploaie mare și furtună de vânt cumplită; iar ostașii de frică au fugit, nu numai din cauza furtunii celei mari și a tunetelor celor înfricoșate, care erau cu fulgere și cu vărsare mare de ploaie, dar, mai ales, pentru vedenia cea de spaimă; pentru că au văzut pe un bărbat mare înarmat, având zale, pavăză, coif pe cap și o suliță mare în mâini, și toate acestea străluceau ca focul. Și era acesta Sfântul Mucenic Sosandru. De o vedenie ca aceasta au fugit ostașii abia vii, fiind cuprinși de mare frică. Iar apa iezerului, din cauza vânturilor ce băteau și a furtunii, s-a golit la celălalt mal, încât s-a văzut uscat fundul iezerului și se zăreau trupurile sfintelor mucenițe.

Deci, mergând acolo, au tăiat cu secerele funiile de la grumajii lor și, luând trupurile lor, le-au pus în căruțe și le-au adus la biserica sfinților patriarhi, unde le-au îngropat lângă biserică. Iar numele acelor sfinte fecioare sunt acestea: Tecusa, Alexandra, Claudia, Fainia, Eufrasia, Matrona și Iulia. Aceste sfinte fecioare au pătimit în optsprezece zile ale lunii lui mai.

Și făcându-se ziuă, a sosit știre în cetate că s-au furat trupurile fecioarelor din iezer. Atunci ighemonul, popii și ceilalți închinători la idoli, s-au umplut de mânie și oriunde vedeau vreun creștin, îl prindeau și îl aduceau la cercetare. Astfel, mulți credincioși fiind prinși și rupți ca și cu niște dinți de fiare, Sfântul Teodot a aflat de aceasta și a vrut să se dea singur în mâinile păgânilor, dar a fost oprit de frați.

Iar Polihronie, schimbându-și hainele și făcându-se ca un lucrător de pământ din sate, a mers la târg, vrând cu dinadinsul să afle cele ce se întâmplă, dar îndată a fost prins de niște elini și dus la ighemon, unde, bătându-l și făcându-i multe răni, l-au întrebat despre cei ce au luat trupurile sfintelor. Și dacă a văzut Polihronie sabia scoasă asupra capului lui, s-a îngrozit de moarte și, temându-se, a spus tot adevărul, că Teodot cârciumarul a scos trupurile din iezer și le-a îngropat pe ele lângă biserica patriarhilor. Deci, păgânii, îndată dezgropând din pământ moaștele sfintelor mucenițe, le-au ars în foc; iar pe Teodot îl căutau spre muncire. Și i s-a spus sfântului despre aceasta în seara acelei zile. Atunci a cunoscut sfântul că Polihronie - ruda și prietenul său - este vânzătorul de care îi porunceau sfinții să se ferească. Deci și-a pus în gând să se dea pe el la munci pentru Dumnezeu, zicând fraților: „Rugați-vă pentru mine lui Hristos Dumnezeul nostru, ca să mă învrednicească cununii mucenicești".

Atunci toți s-au rugat cu dânsul în toată noaptea aceea, iar sfântul zicea în rugăciunea sa: „Doamne Iisuse Hristoase, nădejdea celor deznădăjduiți, dă-mi mie să săvârșesc cu bine nevoința alergării mucenicești și primește sângele meu cel vărsat ca o jertfă ce se aduce Ție pentru toți cei chinuiți pentru Tine; ușurează greutatea lor și alină viforul cel cumplit al prigoanei, ca în pace și liniște adâncă să petreacă cei ce cred întru Tine, Stăpâne". Și făcându-se ziuă, sfântul se sârguia să iasă, ca să se dea la muncire, dar s-a făcut plângere mare între frați și, cuprinzându-l pe el, ziceau: „Mântuiește-te, o, Teodote, lumina cea luminoasă și dulce a Bisericii, pentru că, după trecerea acestor primejdii, vei moșteni cereasca lumină și te vor primi pe tine cetele sfinților îngeri și ale arhanghelilor și te va străluci slava Sfântului Duh și a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce șade de-a dreapta Tatălui. De niște bunătăți ca acestea îți va fi pricinuitoare alergarea acestei nevoințe de acum. Iar nouă, celor ce rămânem în învăluire, ducerea ta de la noi nu ne va aduce altceva, decât numai plângere, tânguire și suspinare".

Astfel plângând toți, Sfântul Teodot pe fiecare îl îmbrățișa și-l săruta cu sărutarea cea mai de pe urmă. Și le-a poruncit ca, atunci când va veni preotul Fronton din satul Mâlos să-i aducă inelul, să-i dea aceluia moaștele lui, de vor putea să le ia în taină. Zicând acestea, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci peste tot trupul și a ieșit fără temere. Și mergând el, l-au întâmpinat doi dintre cei mai mari cetățeni cunoscuți ai lui și, voind să arate sfântului dragostea prieteniei, îi ziceau să se ascundă repede, spunându-i: „Popii Atenei și ai Artemidei și poporul te pârăsc la ighemon, că pe toți creștinii îi sfatuiești să nu se închine pietrei celei nesimțitoare și lemnului, și multe altele spun asupra ta, iar Polihronie îi povestește că tu ai furat trupurile fecioarelor. Deci, păzește-te, Teodote, până ce ai vreme, pentru că lucrul acesta este fără de minte, ca singur să te dai la munci". Atunci sfântul a zis către dânșii: „Dacă îmi sunteți prieteni și voiți să-mi arătați dragostea voastră, să nu mă împiedicați de la calea pe care am apucat, ci mai bine duceți-vă la judecător și spuneți celor mari, că Teodot pe care îl părăsesc popii și poporul, se află înaintea ușii". Aceasta zicând sfântul către dânșii, a mers îndată și, intrând în mijlocul divanului^ stătea și căuta cu fața veselă spre uneltele de muncă. Și era acolo un cuptor înfocat, căldări fierbând și roate și alte multe unelte de muncă.

Iar sfântul, privind spre toate acestea, nu se înspăimânta, nici nu se tulbura cu gândul, ci stătea vesel, arătându-și vitejia inimii. Și căutând ighemonul spre dânsul, i-a zis: „Nimic din muncile ce-ți sunt puse înainte nu vei pătimi, dacă te vei pleca să aduci jertfe zeilor; pentru că vei fi liber de toate pârele pe care toată cetatea și popii le vestesc nouă despre tine. Așa te vei face prieten nouă și vei fi iubit de împărat și cu cinste vei fi cinstit de dânsul, dacă te vei lepăda de Iisus, pe Care Pilat, cel ce a fost mai înainte de noi, L-a răstignit în Iudeea. Deci socotește în tine cu înțelegere, o, Teodote, că ne pari a fi om înțelept și se cuvine ca omul cel cu pricepere să le facă toate cu socoteală și cu luare aminte; depărtează-te de la toată nebunia și pe ceilalți creștini depărtează-i de la aceea și vei stăpâni toată cetatea; pentru că te voi pune popă lui Apolo, mai marele zeu, care arată poporului dar mult, spune mai înainte cele ce au să fie și tămăduiește bolile cu meșteșug doctoricesc. Acestuia de îi vei sluji, tu vei pune popi celorlalți zei și prin tine se vor ridica la dregătorii mari, prin tine se vor ruga judecătorii și scrisorile către împăratul pentru treburile poporului prin tine vor începe a se rândui. Se vor adăuga ție, pe lângă cinste, bogății multe, neamul tău va fi luminos între neamuri și, de ai trebuință acum de averi, îți voi da îndată".

Acestea zicând ighemonul, s-a ridicat un glas din popor, care fericea pe Teodot pentru darurile ce i se dădeau, sfătuindu-l să le ia. Iar Sfântul Teodot a început a răspunde astfel către ighemonul Teotecn: „Mai întâi doresc acest dar de la Domnul meu Iisus Hristos, pe care tu l-ai ocărât acum ca pe un om prost, ca să-mi dea mie să vădesc rătăcirea voastră și înșelăciunea zeilor voștri, și să mărturisesc prin cuvinte scurte taina întrupării și minunile Fiului lui Dumnezeu, pentru că se cade o, Teotecne, ca credința mea în Hristos s-o arăt înaintea voastră a tuturor, cu lucrul și cu cuvântul. Iar de faptele zeilor voștri rușine este a și grăi, însă voi zice acestea spre înfruntarea voastră. Acela pe care voi îl numiți Dia și credeți că este zeu mai mare decât toți zeii, atât s-a întins spre necurata poftă de femei și de copii, încât avea el început și sfârșit a toată răutatea; că Orfeu, făcătorul vostru de stihuri, povestește că Dia a ucis pe Saturn, adevăratul său tată, și pe adevărată maică-sa, Rea, o avea femeie, din care a născut o fiică, Persefona; dar și cu aceea a păcătuit. Iarăși mai avea femeie pe sora sa, Junona; precum și Apolon a spurcat pe sora sa, Artemida, în capiștea din ostrovul Delos. De asemenea și Aris se îndrăcea cu pofta desfrânării spre Venera și Ifestos spre Atina, fiind frați de sânge spre surorile de un sânge.

Din acestea vezi oare, ighemoane, cât este de spurcată fărăde­legea zeilor voștri? Legea nu pedepsește oare acum pe cei ce fac unele ca acestea? Deci voi vă lăudați cu niște zei desfrânați ca aceștia, nerușinându-vă a vă închina ucigătorilor de tată, amestecătorilor de sânge, preadesfrânaților, spurcătorilor de copii și vrăjitorilor; pentru că acestea le-au scris făcătorii voștri de stihuri despre zeii voștri, ca și cum ar lăuda lucrurile lor cele urâte.

Iar faptele și minunile Domnului nostru Iisus Hristos sunt potrivnice lor. Ele toate sunt curate și n-au nici o prihană; iar despre taina întrupării Lui, sfinții prooroci au vestit mai înainte, zicând: „în vremile cele mai de pe urmă se va pogorî Dumnezeu din cer către oameni și va petrece cu dânșii ca un om, făcând semne și minuni negrăite^ tămăduind bolile celor neputincioși și învrednicind pe oameni împărăției cerului".

Iar despre întruparea Lui, despre pătimirea Sa pentru noi, des­pre moartea Lui cea de voie și despre învierea Sa din morți, aceiași sfinți prooroci au vestit mai înainte cu toată adeverirea. Martori ai întrupării Lui sunt haldeii și vrăjitorii Persiei cei preaînțelepți, care, prin arătarea stelei, au cunoscut nașterea Lui cea trupească și, venind cu daruri la Dânsul, I s-au închinat ca unui Dumnezeu. Martori ai învierii Lui sunt ostașii romani, cărora le-a fost încredințată paza mormântului. Aceia au văzut scularea cea dumnezeiască și atotpu­ternică a Domnului din mormânt, și, ducându-se în cetate, au vestit-o arhiereilor. Iar minunile Domnului nostru, pe care le făcea viețuind cu oamenii, cine le va spune cu de-amănuntul?

Întâi a prefăcut apa în vin, cu cinci pâini și doi pești a săturat cinci mii de oameni în pustie; pe cei bolnavi îi tămăduia cu cuvântul, umbla pe mare ca pe uscat; de stăpânirea Lui se temea firea focului; celui orb din naștere i-a dăruit vedere; pe cei șchiopi i-a făcut să umble; cu porunca Lui au înviat morții, pe Lazăr cel mort de patru zile, l-a ridicat din mormânt cu cuvântul și l-a întors la viață. Cu niște minuni ca acestea preaslăvite și preaminunate S-a arătat că este aievea Dumnezeu adevărat și Atotputernic, iar nu om de rând între oameni".

Așa mărturisind sfântul mucenic, cu glas mare pentru Domnul nostru Iisus Hristos, tot poporul închinător de idoli s-a tulburat și clocotea ca o mare umflată de vânturi. Popii își smulgeau părul, își rupeau hainele de pe ei, își stricau cununile; iar poporul, mâniindu-se, striga cu răcnete necuviincioase și cârtea cu mânie asupra ighemo- nului, zicând: „Pe un hulitor de zei ca acesta, vrednic de moarte, îl lași să grăiască multe și nu îl muncești și îl pedepsești îndată?"

Atunci ighemonul, mai mult aprinzându-se de mânie, a poruncit ostașilor să dezbrace hainele de pe mucenic și gol să-l spânzure la muncă, ca să-i strujească cu unghii trupul. Și s-a sculat singur de la locul său, vrând să muncească pe sfântul cu mâinile sale. Și se auzeau glasuri de tulburare, propovăduitorii strigând, poporul pornindu-se cu mânie și gâlceavă, și slujitorii pregătindu-se să muncească pe robul lui Hristos, luându-și uneltele cele de muncă în mâini; singur muce­nicul era în pace și netulburat cu duhul și stătea cu liniște sufletească, ca și cum nu împotriva lui s-ar fi ridicat o tulburare ca aceea.

Deci l-au spânzurat gol și l-au strujit cu unghii de fier fără de milă; iar el se lumina și zâmbea cu fața, ca și cum nu el ar fi fost muncit, pentru că avea pe Cel ce-l ajuta, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Și fiind astfel muncit, slujitorii se schimbau, pentru că unii ostenind, alții luau uneltele și-l munceau. Iar mucenicul era nebiruit, pătimind ca într-un trup străin, deoarece avea toată mintea sa adâncită întru Domnul. Iar ighemonul Teotecn, văzând acestea, a poruncit ca să toarne pe rănile lui oțet prea iute, amestecat cu sare, și cu făclii să-i ardă coastele.

Iar mucenicul, fiind astfel ars, a simțit putoarea din arderea trupului său și a început a-și întoarce nările puțin. Acest lucru văzându-l ighemonul, a alergat îndată la el, și i-a zis: „Teodote, unde este acum îndrăzneala cuvintelor tale? Pentru că te văd pe tine biruit de munci! Cu adevărat, de n-ai fi hulit pe zei și de te-ai fi închinat puterii lor, apoi n-ai fi pătimit unele ca acestea. Au nu te-am sfătuit pe tine, om fiind prost și cârciumar, să nu te împotrivești poruncii împăratului, care are stăpânire peste sângele tău?"

Mucenicul i-a răspuns: „O, ighemoane, nu mă socoti pe mine că sunt biruit de munci, văzând că-mi întorc puțin nările de la putoarea acestui trup ars; ci mai bine poruncește slujitorilor tăi, să facă porunca mai cu silință, pentru că-i văd slabi și cu lenevire făcând lucrul lor; iar tu caută alte munci și mai cumplite, ca să cunoști puterea Domnului meu, Care mă întărește pe mine și cu al Cărui ajutor împuternicindu-mă, nu te bag în seamă pe tine, ca pe un rob prea prost, nici pe împăratul tău".

Astfel grăind sfântul, ighemonul a poruncit să-l bată cu pietre peste gură, să-i sfărâme fălcile și să-i zdrobească dinții. Iar sfântul, primind această bătaie, zicea către ighemon: „Chiar și limba de mi-ai tăia-o, tot nimic nu vei spori; pentru că Dumnezeul nostru Iisus Hristos ascultă pe robii Săi, chiar când ei tac".

Și ostenind slujitorii de multa muncire, ighemonul a poruncit să ia pe Sfântul Teodot, să-l închidă în temniță și să-l țină acolo pentru altă cercetare. Și fiind dus mucenicul prin cetate la legăturile temniței, având tot trupul rănit, arăta biruința sa asupra muncitorului și a diavolului prin însăși rănile acelea. Iar mulțimea poporului, înconjurându-l și uitându-se spre el ca la o priveliște, le arăta puterea lui Hristos, zicând: „Vedeți toți cât de minunată și atotputernică este puterea lui Hristos, Domnul meu? Cum le dă putere celor ce pătimesc pentru El, ca să nu simtă durerile trupești cele din bătăi! Neputința trupească o face mai tare decât focul și pe oamenii cei de neam prost îi ridică la îndrăzneală atât de mare, încât nesocotesc poruncile împăraților și îngrozirile boierilor. Și tuturor, fără de fățărnicie, Stăpânul nostru le dăruiește cu nelipsire darul Său, celor de neam prost, ca și celor de neam bun; robilor, ca și celor liberi; barbarilor, ca și elinilor celor ce cred în El". Și iarăși, arătându-și rănile sale, zicea: „Niște jertfe ca acestea de la cei credincioși, se cuvine a se aduce lui Hristos, Dumnezeului nostru, Care El însuși mai întâi a pătimit pentru fiecare din noi". Astfel grăind sfântul cu glas mare către popor, a intrat în temniță și l-au închis în legături.

Iar după ce au trecut șaisprezece zile, ighemonul Teotecn a poruncit să pregătească divan în mijlocul cetății, la loc de priveliște. Deci, scoțând din temniță pe Sfântul Mucenic Teodot, l-au pus înaintea judecății și au zis către el: „Teodot, apropie-te de noi, pentru că socotesc că, pedepsit fiind cu muncile de până acum, acum ti-ai lăsat mândria cea de mai dinainte și te-ai făcut mai bun. Cu adevărat, fără de socoteală, singur ai adus asupra ta atâtea munci, pentru că noi nu vroiam să te muncim. Deci, acum lepădându-ti împotrivirea ta, recunoaște stăpânirea atotputernicilor zei, ca să te învrednicești darurilor noastre, pe care ti le-am făgăduit și le făgăduim și acum, de te vei închina zeilor; iar de nu, apoi îndată vei vedea focul cel pregătit asupra ta, fiarele cele ascuțite și gurile fiarelor celor deschise spre sfâșierea ta".

Iar sfântul mucenic a răspuns: „O, Teotecne, ce lucru atât de cumplit vei putea să afli asupra mea, care ar fi în stare să biruiască puterea Domnului meu, care mă întărește pe mine? Deși trupul meu, precum vezi, este foarte rănit de cele dintâi munci, însă încearcă puterea cea nouă întru mine și adaugă mădularelor mele alte feluri de munci, ca să vezi cât pot să le sufăr pe toate".

Deci, ighemonul a poruncit ca iarăși să spânzure pe sfânt și să-l strujească cu unghii de fier, înnoind rănile lui cele dintâi. Iar sfântul, fiind muncit, mărturisea cu glas mare numele lui Iisus Hristos. Apoi, luându-l pe mucenic, îl târau pe hârburi ascuțite. După aceasta, spânzurându-l, iarăși îl strujeau, încât nu se mai găsea loc sănătos pe trupul lui, ci tot trupul era ca o rană; numai limba era întreagă și cu aceea slăvea și mulțumea lui Dumnezeu; iar pe muncitori și pe slujitori îi ocăra ca pe niște neputincioși. Apoi ighemonul neștiind cum să muncească mai mult pe sfântul, a dat asupra lui hotărâre de moarte, astfel: „Pe Teodot, apărătorul credinței galileenilor, vrăjma­șul zeilor noștri, potrivnicul poruncii împărătești și ocărâtorul meu, stăpânirea noastră poruncește, ca să fie tăiat cu sabia și trupul lui să se ardă cu foc, ca să nu se îngroape de creștini" .

Deci sfântul fiind dus la tăiere într-un câmp de lângă cetate, venea după el popor mult, bărbați și femei, vrând să-i vadă sfârșitul. Și ajungând sfântul la locul cel de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Făcătorul cerului și al pământului, Cel ce nu părăsești pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, mulțumesc Ție că mă învrednicești pe mine să fiu cetățean ceresc și părtaș al împărăției Tale. Te laud că mi-ai dat să biruiesc pe balaur și să-i sfărâm capul; însă Te rog, dă credincioșilor robilor Tăi ușurare din scârbele ce sunt puse asupra lor, ca să se sfârșească la mine gonirea ce se face de către păgâni asupra Bisericii Tale. Dă pace Bisericii Tale, izbăvind-o de muncirea diavolului". Și sfârșind rugăciunea, a zis: „Amin". Apoi, întorcându-se, a văzut pe frați plângând și le-a zis: „Fraților, nu plângeți după mine, ci preamăriți pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care mi-a dat putere a-mi săvârși nevoința și a birui pe vrăjmaș; iar eu mă voi ruga cu îndrăzneală lui Dumnezeu pentru voi". Zicând aceasta, și-a plecat cinstitul său cap sub sabie și, tăindu-i-se, s-a sfârșit întru Domnul, în șapte zile ale lunii iunie.

Iar slujitorii, aducând lemne multe, le-au pus peste trupul mucenicului, vrând să-l ardă după porunca tiranului. Dar, deodată, cu puterea lui Dumnezeu, s-a făcut o furtună mare și s-a arătat o lumină ca fulgerul, strălucind împrejurul trupului mucenicului, încât nimeni nu îndrăznea să se apropie ca să aprindă lemnele. Și înștiințându-se de acestea ighemonul, a poruncit ostașilor să treacă la locul acela și să păzească trupul, ca să nu-l fure creștinii.

Și făcându-și ostașii colibă de stâlpări de finic și de trestii, ședeau acolo. Și fiind târziu, trecea pe acolo - după rânduiala lui Dumnezeu - preotul Fronton, purtând inelul mucenicului și mergând de la satul său în cetate. Iar el nu știa nimic de sfârșitul Sfântului Teodot. Și avea asinul lui încărcat cu vin vechi, pe care îl ducea să-l vândă în cetate, pentru că era lucrător de vie și din aceea își hrănea casa.

Iar când s-a apropiat de acel loc unde zăcea trupul mucenicului și era straja ostașilor, asinul s-a poticnit și a căzut. Și văzând ostașii aceasta, au alergat să-i ajute lui Fronton să-și ridice asinul, și i-au zis: „Străinule, unde mergi acum noaptea? Abate-te și dormi cu noi, că aici este și pășune bună pentru dobitocul tău".

Deci preotul Fronton s-a plecat dorinței lor și a rămas la ei; iar trupul mucenicului zăcea acoperit cu găteji și fân. Și lângă colibă era foc și bucate gătite pentru cină; deci, ostașii au chemat pe oaspete, ca să mănânce cu ei. Și luând el un vas, l-a umplut cu vin de al său și l-a dat lor să-l bea. Iar ei, gustând, au lăudat vinul că este foarte bun, întrebându-l de câți ani este. Fronton le-a răspuns: „Este de cinci ani". Iar ei bând vin și neștiind că oaspetele este creștin și preot, vorbeau fără ferire, povestindu-i toate ce se întâmplaseră în zilele acelea: cum șapte fecioare au fost înecate, deoarece n-au vrut să spele idolii și cum Teodot cârciumarul a scos noaptea trupurile lor din iezer și le-a îngropat, și făcându-se cercetare pentru aceea, el singur a venit la judecată și s-a dat la munci de bunăvoie; și a răbdat cu atâta bărbăție muncile cele cumplite, ca și cum ar fi fost de aramă sau din fier.

Apoi i-au arătat ostașii preotului Fronton trupul mucenicului, zicând: „Iată aici trupul-aceluia tăiat, pe care îl păzim după poruncă". Și ascultând preotul vorba lor, mulțumea în sine lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat a ști de pătimirea și de sfârșitul Sfântului Teodot, și se gândea în sine cum ar putea să fure acel cinstit trup. Deci, umplând iarăși vasul cu vin, le-a dat lor, poftindu-i să bea cât vor, și astfel i-a îmbătat. Iar după ce au adormit, preotul s-a sculat și s-a apropiat de trupul Sfântului Mucenic și, descoperindu-l, l-a sărutat cu lacrimi. Apoi a scos inelul din degetul său și l-a pus în degetul mucenicului, zicând: „O, Sfinte Teodote, mucenice al lui Hristos, împlinește ceea ce mi-ai făgăduit mie".

Deci, punând trupul și capul aceluia pe asin în locul vinului și legându-le bine, a dat drumul dobitocului, care s-a dus în satul preotului, ducând pe el trupul mucenicului. Iar preotul a pus iarăși gătejele și fânul la loc ca și cum ar fi trupul mucenicului și, venind la colibă, s-a culcat. Iar dimineața sculându-se, a început a se mâhni pentru asin, zicând: „Mi-a fugit dobitocul! Oare nu l-a furat cineva?" Și se amărau ostașii împreună cu el, neștiind că este furat trupul mucenicului, pentru că vedeau gătejele și fânul la locul lor. Deci lăsând preotul la dânșii vinul, s-a dus, prefăcându-se că-și caută asinul, și nu s-a mai întors, ci s-a dus în satul său.

Iar asinul, fiind povățuit de înger, a mers în acel loc unde Sfântul Teodot prânzise cu preotul Fronton și lăudase acel loc frumos, ca fiind cuviincios pentru primirea sfintelor moaște, și îl sfătuise pe preot să zidească o casă de rugăciune și să aștepte moaște mucenicești. Acolo venind asinul, stătea, nepășind nicăieri mai depar­te, până ce a sosit stăpânul său, fericitul Fronton preotul, și a luat moaștele mucenicului. Și chemând niște frați credincioși, le-a îngro­pat în locul acela cu cinste și după o vreme a zidit o biserică în numele Sfântului Mucenic Teodot și întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru.

Acestea – adaugă scriitorul vieții acestuia – le-am scris cu toată încredințarea, eu, smeritul Nil, vouă, fraților iubiți întru Domnul, ca unul ce știu viața lui și am fost împreună cu el în legăturile temniței, iar voi să le citiți cu credință și să le ascultați cu dragoste, ca să aveți parte cu Sfântul slăvitul Mucenic Teodot și cu toți sfinții, care s-au nevoit pentru dreapta credință, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava și stăpânirea în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, mucenic

Ultimele din categorie