Viața Sfântului Mucenic Vavila, Episcopul Antiohiei

Păgânul împărat Numerian, petrecând în Antiohia cea mare, într-una din zile a făcut mare praznic zeilor și a adus atotspurcatele jertfe idolilor, amestecându-le cu sânge nevinovat, căci a junghiat un mic prunc împărătesc, pe care îl avea zălog de la oarecare împărat barbar, pentru o pace nestricată și trainică. Căci când purtase război cu împăratul acela și nu putea unul pe altul să se biruiască, făcură pace între ei și o întăriră cu jurăminte, încheind prietenie între dânșii. Spre adeverirea acelei păci neschimbate și a prieteniei, împăratul barbar a dat lui Numerian pe fiul său, tânăr copilaș, și l-a încredințat în grija lui, ca un tată să-l crească și ca pe un fiu firesc al său să-l aibă la sine. Numerian, luând copilul împărătesc cu înșelăciune, îndată și-a arătat cruzimea cea fără omenie, căci a stricat pacea cu împăratul acela, nebăgând în seamă jurământul și defăimând prietenia lui, și singur, cu mâna sa, a junghiat pe fiul împărătesc în capiștea urâților săi zei.

Întru acea vreme era păstor al Bisericii Antiohiei sfântul și purtătorul de Dumnezeu Părintele Vavila, care, fiind ales prin dumnezeiasca înainte-însemnare la scaunul arhieriei, păștea bine turma lui Hristos, făcându-se exemplu credincioșilor cu cuvântul, cu viața, cu dragostea, cu duhul, cu credința și cu curăția. Când se săvârșea acel diavolesc praznic și cumplită ucidere, Sfântul Vavila, adunându-și credincioșii săi care erau în Antiohia și intrând în sfânta biserică, aducea jertfă cea fără de sânge adevăratului Dumnezeu, rugându-se pentru cuvântătoarea sa turmă să nu fie răpită de lupii cei pierzători de suflet și învățând oile sale să fie tari în credință, ca să nu cadă în vreme de ispite.

Dar necuratul împărat, întorcându-se de la spurcatele jertfe ucigașe de oameni, s-a pornit spre creștineasca biserică, vrând să vadă dumnezeieștile taine care se săvârșeau și să spurce sfințenia Domnului prin intrarea sa necurată. Atunci râvnitorul lui Dumnezeu, Sfântul Vavila, auzind că vine împăratul cu toată suita spre biserică, a lăsat dumnezeiescul altar și, ieșind împotriva împăratului, a stat în ușile bisericii. Apoi văzând că se apropie, a strigat cu mare glas către dânsul: „Nu ți se cade împărate, fiind închinător de idoli, să intri în biserica Dumnezeului Celui viu și să o necinstești cu intrarea ta”. Și s-a împotrivit Sfântul Vavila foarte mult împăratului, mustrându-l pentru idoleasca necurăție și cu totul oprindu-l să intre în biserică. Când s-a apropiat împăratul de ușă, Sfântul Vavila a arătat o asemenea îndrăzneală că, punându-și dreapta sa în pieptul lui, l-a oprit și l-a împins afară din biserica lui Dumnezeu, încât s-a întors împăratul rușinat. Că deși voia să intre cu sila, având cu el slujitori și ostași, însă îl oprea o putere dumnezeiască prin Sfântul Vavila și nu lăsa pe acel necurat nici măcar să se atingă de biserică. Căci cuvintele lui Vavila ca și cuvintele îngerului erau, și înfricoșau pe sufletul cel îndrăzneț și fără Dumnezeu. Afară de aceasta s-a îndoit împăratul și de popor, temându-se că nu cumva să se facă ceartă și tulburare, pentru că multă mulțime de credincioși se adunase acolo în acea vreme.

Deci răbdând mustrarea în tăcere, s-a dus cu mânie la palatele sale. A doua zi a poruncit să ardă cu foc biserica aceea, iar pe patriarh, punându-l înaintea sa, a început să-l ocărască de lucrul ce a îndrăznit să facă, zicându-i: „O, ticălosule mai mult decât toți, spre cine ai nădăjduit de ai cutezat a te împotrivi puterii mele și mi-ai oprit intrarea în biserică? Nu știi câtă răutate este a mustra pe împărat și sub ce fel de pedepse se află cel ce îndrăznește a necinsti fața împărătească?”. Iar Sfântul Vavila, fără teamă, i-a răspuns: „Nu caut la împăratul pământesc, nici nu mă rușinez de fața lui, ci privesc spre Împăratul ceresc, nădăjduind spre Dânsul. De Acela mă tem, Care m-a pus păstor al oilor Sale și-mi poruncește să fiu treaz când năvălește lupul și să nu las fiara să intre în turmă. Deci nu pe împărat l-am mustrat, căci știu că îndrăzneala de a mustra pe împărat nu este departe de nebunie; ci am oprit pe acela care cu intrarea sa a vrut să necinstească sfințenia lui Dumnezeu și să o facă necurată. Pentru aceea este cu dreptate să-mi mulțumești că te-am oprit de un plan rău ca acesta prin care ți-ai fi adus asupra ta pierzarea cea mai de pe urmă, mâhnind cu totul pe Ziditorul tău, de la care a cădea este mai cumplit decât orice moarte”.

Numerian a zis: „Se cădea ție ca pentru lucrul de ieri pe care ai îndrăznit a-l face împotriva noastră să te căiești și să ceri iertare de la noi, iar tu și acum ne nesocotești pe noi”. A răspuns Vavila: „Nu ni se cade nouă, creștinilor, a ocărî și a mustra pe nimeni din oameni, deci nici pe tine nu te mustrăm. Că nu se cuvine a necinsti zidirea lui Dumnezeu, împodobită cu chipul Lui, însă de îndrăznește cineva împotriva lui Dumnezeu și aduce necinste asupra sfințeniei Lui, apoi pe unul ca acela nu numai nu este vrednic a-l cinsti, ci cu dreptate este a-l și urî, după cum ne grăiește dumnezeiescul David: Au nu pe cei ce te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât și asupra vrăjmașilor Tăi am luptat? Cu urâciune desăvârșit i-am urât pe ei, vrăjmași mi s-au făcut mie”.

Acestea grăind sfântul, i-a zis împăratul: „Lasă aceste cuvinte multe ale tale și ascultă-ne pe noi, de voiești să scapi de pedeapsa ce ți se cuvine pentru greșala ta și să câștigi de la noi iertare, apoi să aduci jertfă zeilor noștri și să te închini lor”. A răspuns sfântul: „Pentru turma încredințată mie toate le pot pătimi și sufletul sunt gata a mi-l pune”. Apoi, tăcând puțin, a zis: „Nu se poate, o, împărate, să mă depărtez de Dumnezeul meu și să slujesc zeilor mincinoși, ale căror lucruri nelegiuite este rușine a le și pomeni”.

Împăratul a grăit: „Iar îți zic cuvântul dinainte: Lasă multa ta grăire și jertfește zeilor, iar de nu voiești, pe tine, cel rău, te va pierde stăpânirea mea”. A răspuns Vavila: „Dorința mea era să te mântuiesc pe tine de întunericul ce te-a cuprins, ca să fii scăpat de muncile cele nesfârșite, iar tu îi chemi și pe alții în aceleași chinuri, aprinzându-ți gheena cea mare. Deci îți spun că nu vei putea să scapi de mâinile Dumnezeului celui viu!”.

Apoi chinuitorul, schimbându-și furia în blândețe, a început a întreba fără mânie pe Sfântul Vavila: „Oare vei putea să ne spui ce este Dumnezeu?”. A răspuns Vavila: „Firea lui Dumnezeu, oricât de mult te-ai osteni, nu vei putea s-o cuprinzi, că Dumnezeu este negrăit, neajuns și necercat de gândurile omenești. El este începătorul a toate, alcătuitorul, ziditorul și Domnul tuturor, Cel ce este deapururea și a făcut pe îngeri, pe arhangheli și toate celelalte ființe. Apoi l-a zidit pe om și l-a umplut de nenumărate bunătăți, punându-l împărat peste făpturi, și i-a rânduit să locuiască în rai. Apoi, ca să-și cunoască omul cinstea sa, și cu cât întrece pe celelalte vietăți, le-a adus pe toate înaintea lui și i-a poruncit să le pună nume. Încă i-a zidit lui și ajutoare și l-a învrednicit pe om a se îndulci de dumnezeieștile cuvinte. Iar nemulțumitorul om, defăimând pe Ziditorul și poruncile Lui nebăgându-le în seamă, a ascultat pe vrăjmașul care nu i-a făcut niciodată vreun bine, fără numai i-a adus cuvânt înșelător, pe care, crezându-l, s-a lipsit de rai, fiind izgonit de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu Cel fără răutate, măcar că l-a izgonit pe om, însă n-a încetat a-i face bine, arătând că, deși greșim fără număr, El nu voiește pierzarea noastră, ci ne rânduiește nouă cele spre mântuire”.

Numerian, auzind aceste cuvinte, nu a putut să le înțeleagă, pentru că sufletul care n-a gustat darul, nici nu s-a împărtășit cu înțelegerea, nefiind bun și nicidecum pedepsit, cum putea să înțeleagă cele folositoare? Însă, rușinîndu-se de cei ce stăteau împrejur, ca să nu fie cunoscută cu totul neînțelegerea lui, se arăta că le înțelege pe toate cele grăite de Vavila și a lăudat pe sfântul ca pe un frumos grăitor. Apoi iar a întrebat: „Ce este omul?”. Iar el a răspuns: „Omul este făcut de Dumnezeu din țarina și este muritor, mai cinstit decât toate vietățile cele muritoare, blând, iubitor de prietenie, deși noi ne înrăim unul asupra altuia mai cumplit decât fiarele”. Numerian, mirându-se de cuvintele lui Vavila și arătându-se pe sine înțelept, se jura pe zeii săi, mărturisind că Vavila este înțelept și nu grăiește nimic mincinos, numai dacă ar jertfi idolilor. Că zicea: „Numai singură această îi lipsește lui Vavila, că nu cinstește pe idolii noștri; ci trebuie ca înțeleptul acesta să nu necinstească zeii și să nu-și întrarmeze așa limba sa asupra lor”.

Căutând din nou înspre Vavila, i-a zis: „O, bătrâne prea înțelepte, să aduci jertfă zeilor noștri și îndată te voi avea ca pe un tată. Văd zeii că nu mint și vei fi domn în stăpânirea mea și vei avea multe averi”. Așa amăgea necuratul împărat pe bărbatul cel drept cu felurite îmbunări și cu făgăduințe de bogății mari și de cinste. Dar adevăratul mărturisitor al lui Hristos a stat nemișcat în credință. Iar împotriva înșelătoarelor cuvinte ale chinuitorului a răspuns: „Capul tuturor bunătăților este dreaptă credință, fără de care toate bunătățile făgăduite mie de tine sunt sărăcie și cea mai de pe urmă ocară și lipsirea de cele pe care le am”.

Deci Numerian, văzând pe Sfântul Vavila neplecat spre păgânătatea lui, s-a pornit cu mânie și a poruncit lui Victorin, ducele său, ca punându-i lanțuri grele de fier la grumaji și la picioare, să-l poarte prin mijlocul cetății spre privirea tuturor. Pentru că nădăjduia nelegiuitul că acest cinstit bărbat fiind slăvit de toți cetățenii, rușinîndu-se de o necinstire ca aceea, se va pleca la necurata lui voie. Iar lanțurile fiind puse pe sfânt, împăratul zicea batjocorindu-l: „Așa mă jur pe zei, Vavila, că îți este podoabă ție a umbla în aceste lanțuri, că acestea se cuvin bătrânețelor tale!”. A răspuns sfântul: „Tu, împărate, spre râs îmi zici aceasta, iar eu îți spun adevărul că așa de cinstite îmi sunt aceste lanțuri, precum ție coroana cea împărătească, iar pătimirile cele pentru Hristos așa de iubite îmi sunt, precum ție sceptrurile. Și moartea pentru Cel fără de moarte Împărat așa îmi este de dorită, precum ție viața”.

Din întâmplare erau acolo, lângă Vavila, trei frați tineri de ani, dar bătrâni cu înțelepciunea, pe care sfântul i-a crescut cu duhovnicească hrană și îi avea ca pe fiii săi. Aceia, urmând învățătorului lor, chiar când era legat, nu îl părăseau. Spre ei căutând împăratul, a zis către sfânt: „Mi se pare, Vavila, că acești copii spre mândrie te ridică pe tine, numindu-te învățător, și pentru dânșii stăruiești întru împotrivirea ta”. A răspuns sfântul: „De vei voi să-i întrebi pe copiii aceștia, îi vei vedea mai înțelepți decât tine și vei cunoaște că ei sunt sămânța cuvintelor mele”. Deci a întrebat împăratul: „Ai cui sunt copiii?”. A răspuns sfântul: „Ai mei sunt după duh, pe care, prin bunavestire, eu i-am născut, prin învățătură i-am hrănit, prin pedepsire i-am crescut și sunt în aceste mici trupuri bărbați mari și creștini desăvârșiți. Întreabă-i și vei vedea”.

Atunci a poruncit împăratul ca pe Vavila să-l ducă la priveliște și să-l arunce în temnița poporului, iar pe tineri, chemându-i înaintea sa, i-a întrebat mai întâi de au mamă. Iar ei ziseră: „Și mama și tatăl și învățătorul nostru este Vavila, pe care îl iubim mai mult decât pe o maică, pentru că mama numai ne-a născut, iar Vavila ne învață pe noi înțelegerea și dreapta credință și spre înălțimea bunătăților ne ridică, îngrijindu-se de sufletele noastre”. Îndată împăratul a poruncit să caute și să aducă pe mama lor. Fiind adusă maică, o întrebă împăratul cum o cheamă și de este ea mama copiilor acelora. Iar ea a răspuns, zicând: „Numele meu este Hristodula și acești copii sunt rodul pântecelui meu, pe care i-am adus în dar lui Dumnezeu ca pe niște începători ai durerilor mele și nădăjduiesc că înțeleptul Vavila în vistieriile cerești îi va pune pe dânșii, pentru că i-am încredințat în grija lui pe acești fii ai mei”.

Numerian, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe acea dreptcredincioasă mamă să o bată peste obraz, zicându-i: „Nu grăi înaintea împăratului cu așa îndrăzneală!”. Iar tinerii, văzând pe maica lor așa bătută, ziceau: „A înnebunit împăratul! Bate pe mama noastră care grăiește adevărul”. Împăratul a întrebat pe copii de nume și de ani. Și spuseră aceștia că cel dintâi se numește Urban, având doisprezece ani; al doilea, Prilidian, având nouă ani; al treilea, Epolonie, având șapte ani. Apoi îi amăgi și pe ei prigonitorul cu cuvinte bune și cu daruri, ca să se închine la idoli, iar ei cu o gură răspundeau: „Suntem creștini și nu se cade nouă să ne închinăm idolilor. Pentru că suntem învățați să cunoaștem pe unul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul. Aceluia ne închi-năm, și nu idolilor!”.

După multe îmbunări, văzându-i prigonitorul pe ei neplecați, a poruncit să-i bată, dându-le lovituri după numărul anilor lor. Astfel, pe cel dintâi întinzându-l, i-a dat douăsprezece lovituri aspre; celui de al doilea, nouă; celui de al treilea, șapte, iar ei cu bărbăție răb-dau. Numai de aceea le era jale, că nu aveau mai mulți ani, ca mai multe bătăi să fi primit pentru Hristos și ziceau: „Măcar de ne-ați și ucide pe noi, nu ne vom închina mincinoșilor voștri zei, ci unuia Dumnezeu ne închinăm, Domnului nostru Iisus Hristos”.

Ducând pe copii deosebit și pe mama lor liberând-o, iar l-au pus pe Vavila înaintea sa și i-a zis: „Iată acum copiii tăi se închină zeilor noștri, deci se cade ție ca, nezăbovind, acelora să te închini”. A răspuns Vavila: „De la diavolul, tatăl minciunii, v-ați învățat a minți, pentru că știu că nici cu amăgirile voastre, nici cu muncile nu veți putea să-i rupeți pe ei de la Hristos, căci i-am învățat bine a cunoaște pe unul, adevăratul Dumnezeu, și a crede într-Însul”. Atunci împăratul a poruncit ca pe Vavila și pe copii, spânzurându-i de un lemn, să-i ardă cu foc. Iar Vavila, ridicându-și ochii în sus, s-a rugat lui Dumnezeu să dea de sus tăria Să spre răbdarea tinerilor celor mici, ca să nu-i dovedească pe ei chinul. Apoi îi învăța pe dânșii să rabde cu bărbăție, făgăduindu-le lor de la Hristos mare răsplătire. Și răbdau vitejește copiii cei fără de răutate împreună cu dascălul lor, întărindu-i pe ei ajutorul lui Dumnezeu.

Prigonitorul, luându-i de pe lemn, pe Vavila l-a închis legat cu lanțuri într-o casă din apropiere, iar pe copii încerca să-i ispitească din nou cu îmbunări și să-i amăgească, numindu-i pe ei fii ai săi cu nume bun și chemându-i copii frumoși, le-a dat aur și argint.

Ei însă cu un singur glas grăiau: „Înșelătorule viclean, pentru ce întinzi spre noi cursa cea mult împletită a înșelăciunii tale, vrând să ne vinzi pe noi ca pe niște vrăbii? Să știi cu adevărat că nimic nu vei spori, oricât de mult te vei osteni, pentru că avem pe Hristos Cel ce ne păzește și ne acoperă pe noi, cu a Cărui putere cursa ta degrabă se va sfărâma, iar noi vom fi izbăviți”. Apoi, suspinând, zi-seră: „O, dreaptă credință, mama noastră, nu ne vom lepăda de tine! O, împărate, oare nu se cade ție să ai grijă de stăpânirea ta și să te înarmezi împotriva vrăjmașilor și război să faci cu dânșii, iar nu să ne prigonești pe noi fără vină? Dar tu, lăsând toată grija cea din afară, te-ai pornit asupra noastră și nebăgând seamă te înarmezi și ne gonești pe noi. Iar aceasta o faci nu ca să dobândești vreun folos pământesc, ci ca să placi mâniei tale cea de fiară și sălbăticiei celei firești”. Cu aceste cuvinte aprinzându-se prigonitorul, pe Vavila și pe copii i-a judecat și i-a osândit la moarte.

Când erau duși de ostași la tăiere, Vavila a cântat cuvintele lui David: „Întoarce-te sufletul meu la odihna ta, că Domnul bine a făcut ție!”. Și ajungând la locul unde aveau să-și pună capetele lor pentru Hristos, Vavila, punând înaintea sa pe copii, pe ei mai întâi îi aduse sub sabie, temându-se că nu cumva vreunul din ei, rămânând după dânsul, să se teamă de moarte și să se depărteze de la Domnul. Pentru aceasta îi trimise pe ei la cer înaintea sa și îi mângâia, învățându-i să nu se înfricoșeze de tăierea sabiei pentru care vor lua de la Hristos viața cea veșnică.

După ce au fost tăiați copiii, Vavila a strigat cu veselie: „Iată eu și pruncii pe care mi i-ai dat, Dumnezeule!”. Apoi singur sub sabie și-a plecat grumazul său și a poruncit celor ce voiau să-i în-groape trupul, ca cu dânsul împreună să se pună în mormânt lanțu-rile și obezile lui, „ca să fie acestea și după moartea mea podoaba trupului meu”. Tăindu-i-se sfântul lui cap, s-a dus la locașurile cele de sus și a stat cu copiii săi înaintea tronului ceresc. Iar sfântul lui trup s-a așezat și s-a îngropat împreună cu lanțurile precum singur a rânduit, alături de cei trei tineri sfinți care au fost îngropați împreună cu dânsul.

Nu după puțină vreme, când împăratul Constandie, fiul marelui împărat Constantin, a făcut părtaș împărăției sale pe Gal, fratele lui Iulian, fiul unchiului său - pentru că nu avea fii care să fi fost moștenitori ai împărăției lui -, atunci împăratul cel nou, Gal, venind în Antiohia, a adus moaștele Sfântului Vavila și cu dânsul și pe ale celor trei tineri ce au pătimit la locul ce se numea Dafne, care era înaintea cetății. Iar locul acela se spune că avea numirea de la o oarecare fecioară ce se numea Dafne, care fugea acolo de tata lui Apolzin, precum se povestește în mitologia elinească.

Acel loc era foarte frumos, cu copaci de chiparos răsădiți și cu alți înalți pomi roditori împrejmuit, și verde și larg, având izvor de apă repede curgătoare. În mijloc era o capiște idolească, în care idolul Apollin, cel cu meșteșug cioplit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, pentru că diavolul ședea într-însul și răspundea oame-nilor. Acolo se adunau popoarele să jertfească idolului și se făceau toate jucăriile și spurcatele lucruri.

De aceea Gal, care s-a numit mai sus, fiind creștin drept-credincios și vrând să întoarcă acele popoare păgâne de la a lor ne-dumnezeire, dar neputând în acel loc Dafne să strice capiștea idolească ce era într-însul că se temea să nu ridice război de către poporul elinesc, pentru că era încă mulțime nenumărată acolo de elini care erau gata a muri pentru spurcații lor zei, a făcut acolo o biserică mică. Și, precum s-a zis, a mutat acolo moaștele Sfântului Vavila, cu ale celor trei tineri și le-au pus pe ele într-o raclă mare de piatră, ca adunându-se la acel loc necurații oameni să poată pe îndelete a se întoarce la Hristos, văzând puterile făcătoare de minuni ale sfintelor moaște.

Când Iulian potrivnicul s-a făcut împărat după uciderea lui Gal și după moartea împăratului Constandie, și mergând asupra perșilor, fiind în Antiohia, a mers la Apollin, idolul din capiștea lui, închinîndu-i-se cu jertfe și întrebând pe idol pentru biruință, dacă va birui pe perși. Idolul i-a răspuns că de când se aduseseră moaștele Sfântului Vavila la locul acela a fugit oracolul și a tăcut idolul, nerăspunzându-le la nici o întrebare. Jertfitorii lui Apollin fiind în mare mâhnire pentru acest lucru, oracolul le-a spus că pentru moaștele lui Vavila nu poate zeul lor să le grăiască. De aceasta înștiințându-se Iulian, a poruncit galileenilor, căci așa numea pe creștini, să ia de acolo moaștele sfinților cu racla cea de piatră. Deci adunându-se toți credincioșii de la mic până la mare citi puteau atunci să fie în Antiohia, cu psalmi și cu cântări au dus în cetate pe Sfântul Vavila și pe cei trei tineri, ducând cu dânșii racla aceea de piatră legată și cântând: „Să se rușineze toți cei ce se închină celor ciopliți, și cei ce se laudă cu idolii lor”.

După mutarea moaștelor sfinților, a căzut foc din cer peste capiștea lui Apollin și a ars-o cu idolul ei, spre rușinarea necuraților. Iar credincioșii s-au bucurat, lăudând pe Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, mucenic, episcop, suferinţă, chin, episcopul Antiohiei

Ultimele din categorie