Împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor și se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgânul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei viețuia sfântul episcop Haralambie. El învăța popoarele cuvântul lui Dumnezeu, povățuindu-le la calea mântuirii și le zicea: „Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe proroci și pe apostoli cu puterea Duhului Sfânt, ca toți oamenii, prin propovăduirea lor cea sfântă, să se înțelepțească și să meargă neabătuți pe calea dreptății. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsuflețiți și să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin proroci și prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieții cerești, prin care vrăjmașii se izgonesc, șarpele se calcă, necredința se preface în credință, iar nălucirea diavolească piere și cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmașului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieții veșnice, decât să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare”.

Aceste cuvinte grăind sfântul episcop, a fost prins de cei necredincioși și adus la judecată și întrebare înaintea ighemonului Luchian și a lui Luchie. Înaintea lor grăind acelea, ighemonul a zis: „Din prisosința inimii tale scoate gura ta cuvinte fără de socoteală, nealegând binele de rău, dar să nu socotești, o, bunule bătrân, că pentru acele cuvinte nu vei fi chinuit. De aceea, ascultă sfatul nostru, câștiga-ți obiceiurile ce se cuvin la niște bătrâneți ca ale tale și să-ți alegi o socoteală mai sănătoasă, apoi să te apropii cu jertfe de zei, ca să nu punem pe tine chinurile pe care niciodată nu le-ai cunoscut”.

Sfântul Haralambie a răspuns: „Eu care am îmbătrânit și mi-am sfârșit vremelnica viață, nu voi să trec cu vederea bunătățile cele nevăzute care sunt aproape”. Mâniindu-se judecătorii, începură a pregăti cumplite chinuri și ziseră: „Jertfește zeilor, o! răule bătrân”. Dar Sfântul Haralambie răspunse: „Fiilor, nu jertfesc diavolilor, căci să știți că diavolii pe care îi cinstiți se cutremură și se scutură de semnul Crucii”. Atunci judecătorii au poruncit să ia de pe dânsul sfintele veșminte și dezbrăcând pe sfântul bărbat, cel cu chip îngeresc, au început a-l tortura, iar torturile erau într-acest fel: doi slujitori l-au spânzurat și l-au strujit cu unghiile de fier până ce i-au rupt toată pielea de la cap până la picioare. Iar sfântul, fiind rănit cu totul, a zis către prigonitori: „Mulțumesc vouă, fraților, că strujind trupul meu cel vechi, mi-ați înnoit duhul, care dorește să se îmbrace în viața cea nouă și veșnică”. Zicând sfântul acestea, a căzut spaimă peste amândoi slujitorii care îl torturau și au zis către judecători: „Necinstea făcută de voi omului acestuia se preface în cinste, iar torturile, întru răcorire. Oare nu este acesta Însuși Hristos Care, luând asemănarea bătrânului bărbat, a venit să cerceteze Asia, ca să întoarcă pe locuitorii ei? Căci strujindu-se trupul lui cel mai tare ca fierul, cu unghii de fier, acelea se topesc, iar trupul rămâne fără vătămare”.

Acestea grăind slujitorii, ighemonul a scrâșnit din dinți și a zis către dânșii: „O! slujitori răi și leneși la împlinirea poruncii, nu faceți cele ce vi s-au poruncit, ci apărați cu cuvinte pe cel osândit la chinuri”.

Slăbind slujitorii, au început a mărturisi și a preamări puterea lui Hristos, care întărea pe pătimitor și amândoi au fost tăiați pentru numele lui Hristos, iar numele lor este Porfirie și Vaptos. Asemenea și trei femei, privind la pătimirea mucenicului au crezut în Hristos și preamăreau pe sfântul și preaputernicul său nume; deci și pe ele le-au tăiat îndată. Atunci Luchie s-a sculat de la locul său, a luat singur uneltele de tortură și a început a-l chinui pe Sfântul Haralambie, strujindu-i tare trupul. Dar îndată i s-au rupt mâinile din coate, ca tăiate de o sabie, apoi s-au lipit și atârnau de trupul mucenicului. Luchie, căzând fără mâini la pământ, striga: „Omul acesta este fermecător. Ajută-mi, o, ighemoane”. Iar ighemonul, alergând și văzând mâinile aceluia agățate de trupul mucenicului, a scuipat în fața acestuia și îndată capul ighemonului s-a sucit înapoi.

Magnezienii, fiind cuprinși de mare frică, au rugat pe sfânt, zicându-i: „Lasă mânia și întoarce dumnezeiasca pedeapsă, că îți este poruncit să nu răsplătești rău cu rău”. Iar Sfântul Haralambie le-a răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea, nici vicleșug în limba mea. Să știți că Hristos Dumnezeu a pedepsit pe începătorii cei fărădelege. El ne va da nouă viața veșnică, iar pe cei pagini îi va pierde”.

Atunci toți strigară către Dumnezeu, zicând: „Să nu ne pierzi pe noi, cei care Ți-am greșit Ție, Doamne. Iartă-ne pe noi, O! Dumnezeule, căci acum ai pedepsit pe boierii noștri, ca să ne aduci la lumină și să ne faci vrednici vieții veșnice”. Atunci a crezut în Hristos o mulțime de lume. Luchie a zis: „Omule al lui Dumnezeu, îngere al Domnului, miluiește-mă pe mine, căci mă doare cumplit! Iată, mâinile mele te îngreuiază, fiind agățate de trupul tău. Deci rânduiește-le la locul lor, ca să scapi de greutate, și eu să mă izbăvesc de durere; iar de vei face aceasta, voi crede și eu în Dumnezeul tău”.

Sfântul a făcut rugăciuni către Dumnezeu, zicând: „Mulțumim Ție, Stăpâne, Care ne păzești totdeauna și Care ai venit în trup! Învățătorul meu, caută spre smerenia celor ferecați și dezleagă din legăturile pedepselor pe judecătorii aceștia și mă vindecă pe mine martorul tău, cel cu totul rănit”. Atunci un glas s-a auzit din nori, zicând: „Bucură-te, Haralambie, luminătorul pământului și strălucitorul cerului, părtaș al îngerilor, împreună viețuitor al prorocilor, prieten al apostolilor și împreună vrednic ostaș al mucenicilor. Am auzit rugăciunile tale și am primit cuvintele buzelor tale. Iată cuvântul tău să fie vindecare bolnavilor”. Și îndată se tămăduiră Luchie și Luchian, ighemonul. Apoi Luchie a căzut la picioarele mucenicului, cerând Sfântul Botez, pe care l-a și câștigat, iar ighemonul s-a lăsat de prigonirea creștinilor, până ce va înștiința pe împărat.

Într-acea vreme, mulți, alergând la sfânt, s-au botezat, mărturisindu-și păcatele și cei bolnavi de diferite neputințe primeau tămăduiri. Luchian, ighemonul, ducându-se la împăratul Sever, care era atunci în Antiohia Pisidiei, i-a spus toate cele ce s-au făcut în Magnesia, zicând: „S-a arătat un om între noi, din adunarea galilienilor, care îi întoarce pe toți de la zei, iar bolnavilor le dă sănătate. Și Luchie, tămăduindu-se, a crezut în Hristos și toată Magnesia a primit credința lui, iar eu, însănătoșindu-mă, am venit aici, să spun acestea împărăției tale”. Sever, auzind acestea, s-a umplut de mânie și a strigat: „O! veșnici zei, cei necinstiți de oamenii necredincioși, de ce s-a întărit pe pământ acea grăire a mincinoșilor?”. Apoi îndată a trimis trei sute de ostași plini de neomenie și cruzime să prindă pe Sfântul Haralambie și, punând multe răni pe dânsul, să-l aducă din Magnesia în Antiohia.

Mergând ostașii și prinzând pe mucenicul lui Hristos, i-au bătut piroane de fier ascuțite în tot trupul, iar barba lui cea lungă împletind-o ca pe o funie au pus-o pe grumajii săi, de care trăgeau pe sfântul pe cale, ducându-l la împărat. Mergând cale de 15 stadii de la cetatea Magnesia, un cal ce mergea pe partea dreaptă, întorcându-se spre ostași, a vorbit cu glas ca de om, grăind: „O! de trei ori blestemaților, slujitori diavolești, nu vedeți pe Hristos Dumnezeu și pe Sfântul Duh, care este în omul acesta? Pentru ce îi faceți acestea o! împietriților cu inima? Dezlegați pe cel ce nu puteți să-l legați, că singuri să vă sloboziți din legături”.

La cuvântul acesta ca de om, ce s-a grăit de cal, ostașii s-au înfricoșat, dar împlinind împărăteasca poruncă, trăgeau pe mucenic spre Antiohia. Diavolul, închipuindu-se în om bătrân, a stat înaintea împăratului Sever, zicând: „Vai mie, o împărate, eu sunt împărat al Sciților, iată a venit în stăpânirea mea un om, anume Haralambie, vrăjitor mare, care toată oastea a întors-o de la mine și poporul s-a lipit de dânsul. Eu, de toți fiind părăsit, am venit să-ți spun acestea ca să nu ți se întâmple și ție ceva”. Acestea grăindu-le diavolul, Sfântul Haralambie, târât de ostași, s-a adus înaintea împăratului.

Văzându-l împăratul, îndată i-a înfipt în piept trei țepușe lungi și a poruncit ca, aducând lemne, să aprindă foc și să ardă pe mucenic încet, ca să nu moară îndată, ci să-l chinuiască cât mai mult. Dar fiind ars sfântul, o femeie care stătea acolo, vrând să facă plăcerea împăratului, a luat spuză fierbinte și a turnat peste capul sfântului mucenic, precum și pe fața și pe barba sa, zicând: „Mori, bătrânule, mori, că mai bine este a muri, decât a ne sminti pe noi cu înșelăciunile tale”. Femeia aceea era soția împăratului și a zis către dânsa sora ei: „Oare nu te temi tu de Dumnezeu, ticăloaso, că, împlinind voia împăratului, mânii pe Dumnezeu? Nu-ți va ajuta ție Sever când se va mânia Hristos asupra ta!”. Și, întorcându-se către mucenic, a zis: „Omule al lui Dumnezeu, cinstite sunt bătrânețile tale și Dumnezeu este cu tine și eu vreau să cred în El și să mă izbăvesc de păcatele mele”.

După aceasta, stingându-se focul și slujitorii slăbind, iar sfântul fiind nevătămat de arderea focului, împăratul a zis: „Să se dezlege omul acela de tortură și să-mi răspundă”. Mucenicul, fiind adus mai aproape de dânsul, i-a zis împăratul: „Omule, în această zi de dimineață, vorbind cu împăratul sciților m-am mâniat pe tine și te-am necinstit, iar tu, răbdând chinurile, vei fi cinstit de noi. Însă să-mi răspunzi la ce te voi întreba: Mulți ani ai?”. Sfântul Haralambie a răspuns: „Mulți ani am petrecut în viața aceasta deșartă, pentru că am trăit 113 ani”.

Împăratul Sever a zis: „De ai trăit atâția ani, cum de n-ai venit până acum în pricepere, ca să poți cunoaște pe dumnezeii cei fără de moarte?” Răspuns-a sfântul: „Mulți ani viețuind, o!, împărate și câștigând multă înțelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat și am crezut într-Însul”. Zis-a împăratul: „Ai avut femeie sau nu?” Răspuns-a sfântul: „Pe cereasca fecioară am însoțit-o mie, adică împărăția Hristosului meu, iar pe pământ n-am cunoscut femeie”. Împăratul a zis: „Știi să înviezi morții?”. Sfântul a răspuns: „Nu este în puterea omenească un lucru ca acesta, ci într-a lui Hristos”. Și a poruncit împăratul ca să aducă un om îndrăcit de multă vreme, pe care de 35 de ani îl chinuia diavolul, izgonindu-l prin pustietăți și prin munți, aruncându-l în păduri și bălți și în crăpăturile pământului ca să-l piardă.

Aducând aproape pe omul acela, îndată diavolul, simțind bună mireasmă a sfântului, a strigat: „Rogu-mă ție, robul lui Dumnezeu, nu mă chinui mai înainte de vreme, ci poruncește-mi cu cuvântul și voi ieși! Iar de vei voi, apoi îți voi spune cum am intrat în omul acesta”. Deci a poruncit sfântul ca să spună diavolul aceasta, și îndată el a început a spune: „Vrând omul acesta ca să fure pe aproapele său, a zis în mintea sa: de nu voi ucide mai întâi pe moștenitor, nu voi putea să iau moștenirea lui. Ucigând pe aproapele, mergea să-i răpească bunătățile lui, iar eu, aflându-l într-un loc ca acesta, am intrat în el și de 35 de ani locuiesc aici”.

Sfântul Haralambie a zis diavolului: „Ieși din omul acesta și să nu-l vatămi nicidecum”. Și îndată a ieșit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Atunci împăratul a zis: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor!”. După trei zile a murit un tânăr și poruncind împăratul să aducă pe cel mort înaintea sa, a zis către Sfântul Haralambie: „Roagă-te Dumnezeului tău să învieze pe acest mort”. Sfântul, rugându-se, a înviat pe cel mort și mulți din popor crezură în Hristos, văzând niște minuni ca acelea, iar împăratul era în mare mirare.

Atunci se afla la împărat un eparh, anume Crisp. Acela a sfătuit pe împărat zicând: „Să pierzi pe omul acesta de pe pământ, că este vrăjitor și face minuni cu farmecele”. Împăratul, crezând cuvintele lui Crisp și schimbându-se din gândul cel bun, a zis către mucenic: „Jertfește idolilor, Haralambie, ca să scapi de mâinile ucigașilor”. Sfântul a răspuns: „Mult mă folosesc muncile, căci cu cât trupul meu se zdrobește cu bătăile, cu atâta se bucură în mine duhul meu”. Apoi, mâniindu-se împăratul, a poruncit să bată pe sfânt cu pietre peste gură, iar cei ce-l băteau ziceau: „Supune-te împăratului, ca să nu piei în deșert”. Împăratul a zis către slujitori: „Luați făclii aprinse, ardeți-i barba și pârliți-i fața”. Slujitorii, punând făcliile în barba sfântului, un foc mare a ieșit din barbă și, întorcându-se către cei ce stăteau împrejur, a ars ca la 70 de păgâni.

Umplându-se de mânie, Sever a zis: „Bine mi-a spus împăratul sciților că ești vrăjitor, Haralambie, și voiești ca și de la mine să se întoarcă ostașii”. Apoi, către boierii săi a zis: „Nu-mi spuneți cine este Hristos, în Care crede Haralambie?”. Eparhul Crisp a zis: „Hristos este Fiul Mariei, Cel născut din desfrânare”. Iar un oarecare Aristarh a zis lui Crisp: „Nu bârfi, căci de unde ai cunoscut taina aceea? De unde știi cine a fost Maria și cine Hristos?” Crisp zise cu mânie: „Diavole, mai înțelept ești tu decât mine?” Răspuns-a Aristarh: „Înțeleg mai bine decât tine”. Împăratul Sever a zis către Aristarh: „O! Cap rău, grăiești împotriva mea”. Răspuns-a Aristarh: „Nicidecum, împărate, nu împotriva ta, nici a nimănui, ci pentru Hristos grăiesc”. Împăratul, arzând de mânie, a luat un arc și, încordându-l, a azvârlit săgeata spre înălțime, zicând: „Vino aici, Hristoase, pogoară-Te pe pământ, jos, să-Ți pui corturile Tale, că iată gătesc asupra Ta război! Am destule puteri ca să stau împotriva Ta! Pogoară-Te și stai puțin aproape de mine, iar de nu, apoi voi surpa cerurile, voi stinge soarele și te voi prinde cu mâinile!”.

Niște hule ca acestea zicând împăratul, cu îndrăzneală și fără de rușine asupra lui Hristos Dumnezeu, s-a cutremurat pământul și frică mare a căzut peste toți, căci, mâniindu-se Dumnezeu în cer, pământul se clătina ca o frunză și se auzeau de sus din nori glasuri înfricoșate, fulgere și tunete și au murit de frică mulți oameni. Împăratul, cu Crisp eparhul, erau legați cu nevăzute legături și spânzurau în văzduh. Apoi, a strigat împăratul către mucenic, zicând: „Haralambie, acestea le sufăr pentru păcatele mele. Cu dreptate primesc pedeapsa, dar zi tu un cuvânt către Dumnezeul tău, ca să mă izbăvesc din chinurile acestea și voi scrie numele Dumnezeului tău ca și pe al tău în toată cetatea, ca să se slăvească, pentru că sunt lovit cu mare furie de Hristos al tău”.

Atunci a venit acolo fiica împăratului, anume Galini, și a zis către tatăl său: „Crede în Dumnezeu și te vei izbăvi din legăturile cele nevăzute cu care ești legat, pentru că Dumnezeu, care te-a legat, este veșnic și neatins”. Apoi, cazând fericită Galini înaintea mucenicului, a zis: „Mă rog ție, robul lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu și dezleagă pe tatăl meu din legăturile nevăzute”. Rugându-se sfântul, a încetat înfricoșata mânie a lui Dumnezeu, iar împăratul și eparhul, liberându-se de pedeapsă, au zis: „Stăpâne al cerului și Ziditorule al pământului, Cel ce locuiești în cer, miluiește-ne, caută cu milostivire pe pământ”. Apoi s-a dus împăratul cu eparhul și cu toți boierii în palatele sale și au petrecut trei zile, neieșind de frica cea dumnezeiască și de groaznica certare ce li se întâmplase.

În acea vreme, fiicei împăratului i s-a făcut o vedenie, pe care a spus-o Sfântului Haralambie: „Mi se părea că stau lângă apă și am văzut îndată o livadă mare îngrădită, în care erau sădiți tot felul de copaci mirositori, iar în mijloc era o vie frumoasă și în vie un cedru înalt. De la rădăcina copacului ieșea un izvor, iar străjerul locului aceluia era înfricoșat și nu lăsa pe nimeni să intre acolo. Văzând pe tatăl meu și pe Crisp eparhul, stând aproape, străjerul a întins spre dânșii toiagul său cel de foc, gonindu-i de acolo. Însă eu, stând cu frică, l-am rugat să-mi poruncească să rămân acolo”. Dar acela mi-a zis: „Vino aici și eu te voi duce pe umeri cu cinste”. Pe când eram înăuntru, lingă izvorul cel de sub cedru, am auzit un glas, zicându-mi: „Ție-ți este dat locul acesta și celor ce sunt asemenea ție”. O vedenie ca aceasta văzând, mă rog ție să-mi spui tâlcul ei.

Sfântul Haralambie i-a răspuns: „Tâlcuirea visului tău este: apa cea mare este darul Sfântului Duh, locul cel îngrădit este Raiul, via este locuința drepților, copacii cei mirositori sunt cetele sfinților îngeri, cedrul cel înalt este slava Crucii, izvorul cel de la rădăcina cedrului înseamnă viața veșnică, care prin Sfânta Cruce se dăruiește neamului omenesc, iar Străjerul locului, Cel ce te-a luat pe umeri, este Hristos Domnul, Care pe cele 99 de oi lăsându-le, a mers în urma celei rătăcite și, găsind-o, a luat-o pe umerii Săi. Tatăl tău și eparhul vor fi izgoni din Raiul lui Dumnezeu, căci acei ce n-au mulțumit Domnului întâi și pe urmă vor fi nemulțumiți, pentru că se abat de la Dumnezeu prin diavoleștile amăgiri”.

După acea înfricoșată pedepsire ce s-a făcut, trecând 30 de zile, împăratul s-a răzvrătit iarăși și, lăsând pe Dumnezeu, a Cărui mână tare a cunoscut-o, s-a întors la idoli. Deci, chemând pe mucenic i-a zis: „Haralambie, ascultă sfatul meu și te închină zeilor, ca să fii cinstit”. Sfântul a răspuns: „Nu se poate să fie aceasta, adică să poată a se răzvrăti robul lui Dumnezeu de cuvintele tiranului, căci cu adevărat cuvintele tale, o! împărate, sunt nesocotite și nebune”. Mâniindu-se împăratul, i-a zis: „Cap nepriceput! ici că ale mele cuvinte sunt nepricepute și nebune?”. Atunci a poruncit să pună la gura lui undița și să-l poarte de gât prin toată cetatea.

Fiica împăratului, apropiindu-se de tatăl său, a zis: „Ce faci? O! tată, de ce chinui pe dreptul acesta? Pentru ce te tu legi de cursele diavolești și, lăsând cele bune, alegi cele rele? De ce voiești moartea și lepezi viața? Pentru ce te școli cu mânie tiranică asupra robului lui Hristos? Ascultă, tată, glasul meu și precum te sârguiești la rău, tot așa sârguitor să fii spre bine: căci cel ce seamănă rele, rele va secera, iar cel ce seamănă întru bună credință, va secera cele bune. Adu-ți aminte de pedeapsa lui Dumnezeu ce a fost peste tine când erai legat și spânzurat în văzduh, cu nevăzute legături. Pe Dumnezeu Cel adevărat L-ai mărturisit și, fiind dezlegat din legături, acum Îl lași? Mulți puternici, fiind pedepsiți, cunosc puterea Aceluia, dar scăpând de pedeapsă, iarăși Îl uită”.

Acestea auzindu-le, împăratul nu s-a îndreptat ci, mai aspru făcându-se, i-a spus: „Jertfește zeilor, Galino!”. Ea, întorcându-se către dânsul i-a răspuns: „Voi face ceea ce voiești, tată”. Împăratul, bucurându-se, a zis: „Să se dezlege Haralambie, de vreme ce fiica mea jertfește zeilor”. Fiind adus Haralambie, împăratul i-a zis: „Iată, s-a schimbat fiica mea, Galini, de la credința ta la a noastră și voiește să jertfească zeilor. Deci vino și tu, Haralambie, cu dânsa, în capiștea zeilor noștri și fă ceea ce noi dorim”. Tăcând Haralambie, împăratul socotea că se învoiește. Apoi, fiica împăratului a mers în capiștea lui Dia și a lui Apolon și a zis slujitorilor: „Căindu-mă, am venit să rog pe zeii pe care i-am mâniat, crezând în Hristos”. Deci, strigară slujitorii: „Mare Dia, puternice Apolon, făcătorii cerului, domnii domnilor, căutați spre doamna Galini și miluiți-o pentru Sever împăratul”.

Fericita Galini, intrând în capiștea idolească, a chemat pe slujitori și le-a zis: „Pe care să-l surp mai întâi: pe Dia, pe Iraclie sau pe Apolon?”. Zis-au slujitorii: „Nu, doamnă, nici unuia să nu-i gândești rău nici să batjocorești pe mântuitorii noștri, ca să nu se mânie și să clatine cerul și să răstoarne pământul”. Atunci, fericită Galini, apucând pe idolul Dia, i-a zis: „Dacă tu ești zeu, apoi cum n-ai înțeles că am venit să te răstorn?”. Și zicând aceasta, l-a surpat; iar el, căzând la pământ, s-a sfărâmat în trei bucăți. Asemenea, apucând și pe Apolon, i-a zis: „Și tu, satano, gârbovitule bătrân, să cazi la pământ, făcându-te praf”. Apoi a sfărâmat pe ceilalți zei, care erau acolo. Și-au alergat slujitorii la Sever, zicând: „Stăpâne, împărate, a pierit nădejdea noastră, acum și soarele se va stinge și lumea va pieri, că au murit zeii”. Împăratul a zis: „Ce sunt cuvintele acestea?” Răspuns-au slujitorii: „Galinia, fiica ta, a sfărâmat pe zei”. Zis-a împăratul: „Mergeți și chemați în această noapte 50 de meșteri și înnoind idolii, să-i puneți în capiștea lor, apoi să ziceți că au înviat din morți, precum și Galileenii spun despre Hristos al lor, că a înviat din morți”.

Slujitorii, cu sârguință făcând așa, au mers a doua zi la fiica împăratului, zicându-i: „Vino la capiște, stăpâna, să vezi pe zei înviați”. Apoi a zis fericita Galinia: „Au înviat zeii? Voi merge să-i văd”. Intrând în capiște, a văzut pe idoli din nou ciopliți și a zis: "Mare minune am văzut”. Iar slujitorii ziseră: „Cu adevărat, mare minune; pentru că ieri, fiind necinstiți și batjocoriți, acum strălucesc cu mai mare cinste și slavă”. Fericita Galinia a zis: „Pe zeii cei noi mai cu înlesnire îmi este a-i răsturna decât pe cei vechi”. Deci, a zis către idolul Dia: „Ție îți zic Dia, cela ce ai înviat din morți, să te duci iarăși la cei morți”. Aceasta zicând-o, iarăși a sfărâmat pe idoli. Atunci, slujitorii, umplându-se de mânie, au spus iarăși împăratului despre sfărâmarea idolilor. Împăratul, punând de față pe fiica sa, i-a zis: „De ce ai sfărâmat pe idoli?” Ea a răspuns: „De vreme ce voi sunteți amăgiți cu deșartă părere, îi numiți zei pe când ei sunt materie neînsuflețită”. Împăratul a zis: „Jertfește idolilor, sămânța necurată, iar nu fiică a mea”. Iar Galinia a răspuns, batjocorindu-l: „Acum am jertfit, precum am știut, iar de voiești și celorlalți zei ai tăi, voi face asemenea”. Mâniindu-se împăratul, a lăsat pe fiica sa și, întorcându-se către mucenicul Haralambie cu iuțime, l-a dat la o femeie văduvă spre batjocură.

Intrând sfântul în casa văduvei, s-a lipit lângă un stâlp, ce era lângă casă și îndată stâlpul cel uscat a odrăslit și a crescut copac mare, acoperind cu ramurile sale toată casa văduvei. Văzând femeia o minune ca aceea, s-a înfricoșat și a zis: „Ieși de la mine, omule, că nu sunt vrednică a primi pe un asemenea bărbat, pentru că socotesc că tu ești Hristos sau înger sau proroc sau apostol. Pleacă de la mine, mă rog ție, că nu sunt vrednică să intri sub acoperământul meu”. Sfântul i-a zis ei: „Îndrăznește fiică, pentru că ai aflat dar de la Dumnezeu. Crede în El, că mare este Domnul, milostiv și foarte lăudat”.

A doua zi, văzând vecinii copacul cel înalt și cu multă frunză care acoperea cu umbra sa casa văduvei, ziceau între dânșii: „Ce este această minune?”. Unii ziceau: „Fiindcă a intrat acolo Haralambie, pentru aceea a odrăslit stâlpul și a crescut copac mare”. Și intrând, găsiră pe sfânt șezând și învățând pe văduvă, grăind astfel către dânsa: „Fericită ești tu, femeie, că ai crezut în Hristos; fericită ești că se iartă păcatele tale, pentru că Dumnezeu primește pe cei ce se pocăiesc”. Deci ziseră lui oamenii care veniseră: „Pentru ce nu ne spui nouă de ești Tu Hristos cu adevărat?”. Răspuns-a Sfântul Haralambie: „Iertați-mă, fiilor, sunt slugă a voastră, dar slujitor al lui Hristos și în numele Lui se fac acestea”.

Atunci femeia, luând îndrăzneală, a strigat cu glas mare: „Bucură-te, Haralambie, care totdeauna luminezi lumea cu lumina cea nestinsă. Bucură-te Haralambie, cel mare cu darul; bucură-te Haralambie, sfeșnicule cel prealuminos, pentru că mulți prin învățătura ta s-au apropiat de Hristos!”. Acestea grăindu-le femeia, toți au căzut la picioarele Sfântului Haralambie, mărturisind pe Hristos, iar cu inimile crezând Într-însul, au primit mântuitorul Botez.

În altă zi, a poruncit împăratul ca să aducă pe mucenic la judecată și, alergând înainte, cei ce crezuseră în Hristos au spus împăratului minunea ce se făcuse, cum a odrăslit stâlpul cel uscat și s-a făcut copac mare.

Mirându-se împăratul de aceea, Crisp, eparhul, i-a spus: „Stăpâne împărate, de nu vei porunci ca degrabă să ucidă cu sabia pe vrăjitorul acela, toți se vor amăgi de minunile făcute de dânsul și, lăsând pe zeii noștri și pe noi, vor merge în urma lui”. Atunci, împăratul a hotărât asupra sfântului judecată de sabie, despre care auzind Sfântul Haralambie, a cântat cu bucurie psalmul lui David: „Milă și judecată voi cânta Ție, Doamne; cânta-voi și voi înțelege în cale fără prihană, când vei veni către mine”; apoi a mai zis și un alt psalm până în sfârșit.

Ajungând cu veselie la locul în care avea să-și sfârșească nevoința, a zis: „Mulțumesc, Ție, Doamne Dumnezeule, că ești milostiv și îndurat. Tu ai ucis pe vrăjmași, ai sfărâmat iadul și durerile morții le-ai dezlegat. Pomenește-mă, Doamne Dumnezeul meu, întru Împărăția Ta”. Astfel rugându-se el, s-au deschis cerurile și S-a pogorât la dânsul Domnul cu mulțimea sfinților îngeri, pe un scaun de smarald cu foarte mare podoabă, și a șezut pe dânsul Domnul, zicând către mucenic: „Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voiești și îți voi da ție”.

Sfântul Haralambie a spus: „Mare este taina aceasta, Doamne, că m-ai învrednicit a vedea înfricoșata Ta slavă. Doamne, de-Ți place Ție, mă rog să dai slavă numelui Tău, ca oriunde se vor pune moaștele mele și se va cinsti pomenirea mea, să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă rodurile. Ci să fie mai ales în locurile acelea pace și sănătate trupească, mântuire sufletească și îndestulare de grâu și vin, cum și înmulțire de dobitoace, pentru trebuința oamenilor. Doamne, Tu știi că oamenii sunt trup și sânge, iartă-le lor păcatele și le dă îmbelșugare din rodurile pământului ca, cu îndestulare, pentru osteneala lor, să se sature și să se îndulcească, preamărindu-Te pe Tine, Dumnezeul lor, Dătătorul tuturor bunătăților; iar roua ce se pogoară de la Tine, să le fie tămăduire. O! Doamne Dumnezeul meu, varsă peste tot darul tău și îi izbăvește de boala ciumei”.

Astfel rugându-se sfântul, Domnul i-a zis: „Fie după cererea ta, viteazul meu ostaș”. Deci s-a dus Domnul cu îngerii Săi la cer și i-a urmat sufletul Sfântului Mucenic Haralambie. Atunci ostașii, ducându-se la împărat, i-au spus despre slava mucenicului și cum i s-a arătat Domnul și că a murit fără tăiere de sabie și au văzut sufletul lui suindu-se la ceruri. Atunci a căzut împăratul în mare mirare și frică, iar fericita Galinia, fiica lui, a cerut de la dânsul trupul mucenicului și, luându-l, l-a învelit în pânze curate și subțiri și l-a uns cu aromate și mir de mare preț și l-a pus în raclă de aur, slăvind pe Dumnezeu. Împăratul s-a temut să judece și să facă rău fiicei sale, pentru că vedea pe Dumnezeu care era cu dânsa. Deci a lăsat-o să viețuiască în dreapta credință creștinească, după voia ei.

Acestea toate s-au făcut în acel timp când era Sever în Antiohia, iar întru noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este nebiruitul Mare Mucenic Haralambie, arhiereul lui Dumnezeu, care mijlocește pentru toată lumea, care a pătimit în ziua a zecea a lunii februarie și totdeauna stă de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu, rugându-se pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava și împărăția, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.