Viața Sfinților 7 Mucenici Macabei

Acești șapte frați, fiind ucenicii preotului Eleazar, învățătorul Ierusalimului, bine pomenind învățătura lui, au stat cu mărime de suflet întru buna lor credință și nu s-au supus poruncii împăratului, nevrând să-și calce legea.

Mai înainte de a începe povestirea pătimirii sfinților mucenici -care s-a scris pe pământ în cărțile Macabeilor, iar la ceruri în cărțile vieții veșnice -, este lucru cuviincios să povestim, pe scurt, ca o înainte cuvântare, începutul tulburării Ierusalimului, care a fost în anii aceia, și a prigonirii celor ce păzeau cu dreaptă credință legea lui Dumnezeu. Această prigonire s-a ridicat mai întâi de către învățătorii de lege cei mincinoși și de către arhiereii Ierusalimului cei iubitori de stăpânire. Apoi, prin îngăduința lui Dumnezeu care se mâniase, a fost înmulțită de neamurile cele necurate care stăpâneau pe evrei și care au umplut Sfânta Cetate de sânge, iar locurile sfinte ale lui Dumnezeu, de urâciuni.

După cea dintâi mare și înfricoșată dărâmare a Ierusalimului de către Nabucodonosor, împăratul Babilonului, care s-a întâmplat în zilele lui Sedechie, împăratul iudeilor, despre care se scrie în viețile Sfinților Prooroci Ieremia și Iezechiel, trecând șaptezeci de ani și poporul iudeu întorcându-se din robie, prin milostivirea lui Dumnezeu, iarăși s-a înnoit Ierusalimul împreună cu templul Domnului cu frumoase și puternice zidiri, și s-a încuviințat sfințenia Domnului cu toată buna podoabă, după asemănarea celei dintâi, precum despre aceasta se povestește pe larg în cartea lui Neemia și în cea a lui Ezdra. Deci popoarele lui Dumnezeu înmulțindu-se, locuiau în Palestina ca și mai înainte, iar Sfânta Cetate înflorea în legea lui Dumnezeu prin buna credință și prin liniște, multă vreme îndreptân-du-se de boierii și de judecătorii lor care îi conduceau pe dânșii, deși erau sub stăpânirea împăraților păgâni. Ei erau în slavă și în cinste dinspre toți; căci și împărații neamurilor și mulți stăpânitori, deși erau închinători de idoli, însă cinsteau pe Dumnezeul lui Israel, trimiteau daruri în Ierusalim la templul Domnului și pe arhiereii lui Dumnezeu îi aveau în mare cinste, precum a făcut și Alexandru, împăratul Macedoniei, care, întâmpinând și văzând pe Ada arhiereul, i s-a închinat lui până la pământ; apoi, intrând în cetate și în templu, a adus daruri și jertfe Domnului Savaot.

Același lucru l-au făcut după dânsul și alți stăpânitori elinești. Ptolomeu Filadelful, împăratul Egiptului, a trimis multe daruri templului Domnului din Ierusalim și a scris către Eleazar arhiereul, rugându-l să-i trimită cărțile Legii Domnului și bărbați înțelepți, ca să le poată tălmăci din limba evreiască în limba elinească. După dânsul, un alt Ptolomeu, care se numea Filopator, împăratul Egiptului, biruind puterea lui Antioh cel Mare, împăratul Siriei, și venind în Iudeea, a intrat în templul Domnului din Ierusalim și a adus jertfă de mulțumire adevăratului Dumnezeu. Asemenea și marele Antioh, biruind puterea Egiptului după aceea, s-a dus în Ierusalim la închinarea cerescului Dumnezeu și a dus în sfântul templu mulțumire Domnului cu jertfe. El a dăruit multe daruri arhiereului și celorlalți mai mari ai iudeilor.

Într-o cinstire ca aceasta era Ierusalimul din partea păgânilor, asemenea era și templul Domnului. Despre aceasta se pomenește și în Sfânta Scriptură, unde se scrie astfel: Inșiși împărații cinsteau locul și preamăreau templul cu multe daruri. O cinste ca aceasta a Ierusalimului a fost până atunci când cei mai mari viețuitori ai lui, petrecând în frica lui Dumnezeu, păzeau Legea Domnului și petreceau viață plăcută Lui. Însă, după ce s-au abătut întru fărădelegi, atunci toate relele, ca și mai înainte, au năpădit asupra lor.

Iar începutul răului a fost astfel: În zilele dreptului și sfântului arhiereu Onia, care era fiu al dreptului Simon arhiereul, cel lăudat în cărțile lui Sirah, și pe vremea împărăției lui Seleuc, fiul marelui Antioh, care domnea peste Siria, era în Ierusalim un bărbat oarecare, anume Simon, din seminția lui Veniamin. Aceluia îi era încredințată ocârmuirea averilor templului, a slujitorilor, și dregătoria ostașilor rânduiți spre paza templului. Acela fiind mândru și plin de răutate, se împotrivea totdeauna arhiereului și făcea oarecare răutăți în popor. Și nesuferind el certările și sfatuirile care i se făceau adeseori de arhiereu, s-a gândit să facă supărare nu numai arhiereului, dar și templului. Drept aceea, ducându-se la Apolonie, voievodul țării Siriei și Feniciei, i-a spus despre adunarea sinedriului și despre bogăția care este în cămările casei Domnului; și i-a mai spus că se păzește, împreună cu cele bisericești, și o vistierie nespus de mare a poporului cel de obște, și zicea că toate acelea pot să intre în mâinile împăratului.

Deci voievodul a înștiințat despre aceasta pe împărat, iar acela, ca un iubitor de aur ce era, a trimis îndată la Ierusalim cu putere de oaste pe Eliodor, vistiernicul bogățiilor împărătești, ca să ia de acolo vistieriile cele bogate care se aflau în templu și să le aducă la împărăție. Iar Eliodor ducându-se, când a început a îndrăzni să facă silă templului și să jefuiască averile lui, care erau păzite pentru hrănirea săracilor, a străinilor, a văduvelor și a orfanilor, ce a pătimit? Despre aceasta se scrie pe larg în a doua carte a Macabeilor, în capitolul al treilea, că a fost bătut cumplit de îngeri, aproape să moară și, nesporind nimic, s-a întors la cel ce l-a trimis.

Apoi, nu după multă vreme, a pierit împăratul Seleuc, ucis de ai săi. Iar după el a luat împărăția cel mai rău la obicei, fratele bun al lui, cu numele Antioh, cu porecla Epifanis, adică luminos, dar care mai mult era numit de alții Epimanis, adică nebun, pentru că s-a sculat cu nebunie împotriva lui Dumnezeu cel adevărat și împotriva sfințeniei Lui, facându-se chip al lui antihrist.

În împărăția acelui Antioh s-a început cea mai mare tulburare în Ierusalim, pentru că un frate al arhiereului, anume Iason, dorind să aibă el dregătoria arhierească, a mers la împărat și i-a dat mult aur, cumpărând stăpânirea Ierusalimului. Incă acel ticălos iubitor de stăpânire, vrând să placă împăratului, s-a alipit de păgâni și se făgăduia să aducă poporul evreiesc la păgânism. Astfel, câștigând stăpânire de la împărat, a izgonit de la arhierie pe Sfântul Onie, fratele său, și făcându-se singur arhiereu, a început a strica legile cele bune ale cetății și a aduce înăuntru fărădelegile păgânești.

El a zidit la marginea Muntelui Sionului o priveliște și școli elinești, făcătoare de înțelepciuni născocite, de lupte tinerești și de jocuri; iar pe tinerii care se deprindeau la acelea i-a rânduit să petreacă în casele desfrânatelor; căci împotriva legii poruncise să fie în sfânta cetate și femei destrăbălate, ca, după obiceiul elinesc, fără de opreală să se săvârșească necurățiile trupești. Astfel, băgând în Ierusalim necurăția elinească, pe mulți i-a întors de la dreapta cinstire de Dumnezeu. Pe preoți i-a făcut să lase templul lui Dumnezeu și să ia aminte la priveliște, la alergările de cai, la lupte și la toate jocurile și neorânduielile păgânești, cu care, înșelându-se cei tineri și fără de minte, lăudau legile și obiceiurile elinești, și, părăsind Legea lui Dumnezeu, se plecau cu înlesnire la fărădelegea păgânilor.

Iar cei ce erau înțelegători și adevărați iubitori ai dreptei credințe, văzând fărădelegile care se făceau, suspinau pentru călcarea Legii Domnului și pentru spurcarea sfintei cetăți și plângeau pentru pierzarea poporului celui de un neam cu dânșii, care mergea în urma lui Iason, povățuitorul cel orb, care, pentru iubirea de stăpânire, a părăsit pe Dumnezeu și Legea Lui cea sfântă și a vândut libertatea bunei credințe părintești, făcând o sminteală și o împiedicare ca aceasta poporului lui Dumnezeu. Acel Iason, arhiereu mincinos, fiind trei ani în stăpânire, a fost izgonit de altul, asemenea lui, iubitor de stăpânire și iubitor de păgânătate elinească, cu numele Menelae; și ceea ce i-a făcut Iason mai înainte fratelui său celui drept, tot aceea a pătimit el însuși, căci acel Menelae, dând mai mult aur împăratului, a luat stăpânirea arhierească și a izgonit pe Iason, iar Sfântului Onie, arhiereului celui mai dinainte, i-a mijlocit moarte prin ucidere de la păgâni.

Dar, nepetrecând mult la arhierie, a pătimit izgonire în același chip, căci Lisimah, fratele lui, umplând mâinile împăratului cu mită, a câștigat arhieria. Dar și el, răpind tâlhărește vasele și furând aurul bisericesc, a fost ucis de popor, iar Menelae, fratele său, vrând să se răzbune pentru moartea fratelui său, a cumpărat de la împărat dreptul de a pedepsi pe ierusalimiteni cu moartea și mulți dintre ei, desăvârșit nevinovați, și-au pierdut viața. Odată cu aceasta, a luat iarăși de la împărat stăpânirea arhierească.

Făcându-se în Ierusalim niște neorânduieli și tulburări ca acestea, din zi în zi se înmulțea păgânătatea elinească, iar fărădelegile făcându-se la arătare, se mânia și se întărâta Dumnezeu. Deci s-a apropiat răzbunarea Lui cea cu dreaptă judecată și s-a făcut un semn minunat, vestind mai înainte mânia lui Dumnezeu care venea asupra cetății, căci s-au văzut în văzduh niște cete de oaste adunându-se la război, cu ostași alergând pe cai, îmbrăcați cu haine de aur, având coifuri pe capetele lor, iar în mâini săbii trase și sulițe. Și unii se tăiau cu săbiile unul pe altul, alții ridicau sulițele și pavezele, iar alții se însăgetau cu săgeți și făceau felurite lupte și războaie, ieșind strălucire din arme și din zale în chipul aurului.

Acea vedere era înfricoșată și înspăimântătoare. Ea s-a arătat până la patruzeci de zile și tot poporul era în mare cutremur și în nepricepere, zicând în sine: „Ce să fie aceasta?”. în acea vreme a venit o veste mincinoasă în Ierusalim despre moartea împăratului, ca și cum ar fi murit în războiul Egiptului; pentru că atunci se dusese să se lupte împotriva Egiptului. Iar ierusalimitenii care erau binecredin-cioși s-au bucurat și dănțuiau cu veselie, socotind că într-adevăr a pierit acel rău și păgân împărat, apoi, înștiințându-se că n-a murit, ci este viu și se întoarce din Egipt în Siria, s-au sfătuit să lepede de pe dânșii jugul lui și să nu-i mai slujească; deci s-au pregătit să se împotrivească lui. Inștiințându-se de toate acestea împăratul, s-a umplut de multă mânie și a plecat cu oastea sa spre Ierusalim. Atunci ierusalimitenii au închis cetatea împotriva lui, însă nu au putut să se împotrivească puterii lui, de vreme ce era neunire între cetățeni; pentru că unii dintr-înșii, care se abătuseră spre păgânătate, erau prieteni ai împăratului, iar mai vârtos Menelae, mincinosul arhiereu.

De aceea, împăratul a luat cetatea cu puterea sa de oaste și a poruncit ostașilor să ucidă fără de cruțare pe toți cei ce se vor întâmpla pe ulițele cetății; apoi, intrând prin case, să înjunghie pe bărbați și pe femei, pe bătrâni, pe tineri și pe prunci. Deci numărul celor uciși în cele trei zile a fost optzeci de mii, iar al celor legați și aruncați în temniță, patruzeci de mii; și nu mai puțini au fost dați în robia ostașilor. Incă a îndrăznit a intra cu mândrie și în templul Domnului, având înainte conducător pe Menelae, care se făcuse vânzătorul patriei și al legii. Deci a luat altarul cel de aur, sfeșnicul de aur, cădelnițele de aur și toate vasele cele de mult preț ce erau date de alți împărați spre înfrumusețarea templului. A luat catapeteasma, coroanele și toata podoaba cea de aur și vistieriile cele tăinuite pe care le-a găsit - aurul și argintul -, pe toate le-a luat. Și pustiind și spurcând templul lui Dumnezeu și umplând cetatea de sângiuri, de risipire și de multă tânguire, s-a întors în Antiohia, lăsând în Ierusalim și în toată Iudeea chinuitori mai cumpliți decât el, spre muncirea poporului lui Israel.

Iar după câtăva vreme, împăratul Antioh a scris la toată împărăția sa poruncă, ca toate popoarele din toate semințiile să fie una cu dânsul, ținându-se împreună de zeii și de legile elinești. Și toate neamurile s-au plecat la porunca împăratului și mulți din iudei s-au supus aceluia, au jertfit idolilor și au spurcat sâmbetele lor. Nu după multe zile, împăratul a trimis la Ierusalim pe unul din sfetnicii săi, bărbat bătrân și de neam atenian, ca să silească pe toți evreii să se lepede de legile lor părintești, să se închine idolilor și să guste din cele jertfite lor; iar mai ales i-a poruncit să-i silească să mănânce carne de porc, de la care îi oprește legea evreiască. încă i-a poruncit ca templul Domnului să-l facă capiște idolească, schimbându-i numele lui în capiștea lui Zeus al Olimpului, iar pe idolul lui Zeus să-l pună în locul cel sfânt.

Deci trimisul acela, venind cu oaste în Ierusalim, împlinea porunca împăratului, spurcând cu idoli și cu jertfe necurate sfințenia lui Dumnezeu și silind poporul Lui la păgânătatea aceea. Deci mulți evrei împuținați la suflet au alergat cu sârguință la jertfele idolești; însă cei care erau statornici în credință au fugit în munți și în pustii, ascunzându-se în peșteri și în prăpăstiile pământului, temându-se de chinuri și ferindu-se de spurcăciunile idolești. Iar alții, fiind prinși, erau duși cu sila în ziua nașterii împăratului și în celelalte praznice elinești urâte lui Dumnezeu, spre a aduce jertfa; dar erau și mulți din acei care nu voiau să se supună la porunca cea necurată. Și era frică mare peste toate popoarele, și nimeni nu îndrăznea la arătare să se numească iudeu, nici să țină sâmbăta, nici să taie împrejur pe fiii lor, nici să facă ceva după legea lui Moise, pentru că toți vedeau înaintea ochilor lor chinurile și moartea care îi aștepta.

În vremea aceea, două femei evreice au fost pârâte la trimisul împăratului cel chinuitor, cum că pruncii pe care i-au născut, i-au tăiat împrejur, după legea lor. Deci chinuitorul a poruncit să le prindă și, spânzurându-le pruncii de grumajii lor, să le poarte, spre batjocură, prin cetate; apoi au fost aruncate jos de pe zidurile cetății într-o groapă, luându-și astfel sfârșitul cel mucenicesc împreună cu fiii lor.

Alții dintre iudei se adunaseră prin peșterile cele din jurul cetății, ca să-și prăznuiască în taină ziua sâmbetei, despre care înștiin-țându-se tiranul, a poruncit ca pe toți să-i ardă în foc. După aceasta a fost prins unul din cei mai mari cărturari, cu numele Eleazar și cu rânduiala preot, bătrân de ani, cu cinstea feței bine împodobit, înfrumusețat cu căruntețile și cu înțelepciunea cea cu bună credință. El era știut de toți ca unul dintre cei dintâi învățători de lege în Ierusalim, fiind unul din cei șaptezeci și doi de tâlcuitori, care a tălmăcit cărțile evreiești în limba elinească, după porunca lui Ptolomeu Filadelful, împăratul Egiptului. Despre pătimirea acestui cinstit bătrân Eleazar se povestește astfel în Sfânta Scriptură:

Fiind adus el înaintea păgânului, când îi băgau în gură cu sila carne de porc ca să mănânce, voia mai bine să-și aleagă moartea cea slăvită și mucenicească pentru Legea Domnului, decât viața cea necinstită și hulită, întru mânierea lui Dumnezeu. Și mergea de voie la chinuri, scuipând din gură carnea cea spurcată de care se atinsese și se dădea pe dânsul pildă celorlalți evrei temători de Dumnezeu, care aveau să moară pentru Legea Lui, învățându-i cu fapta, că nu se cade a îndrăzni cineva la păcat, ca să-și poată feri viața de aici, nici să mânie cu fărădelegile sale pe Dumnezeu, pentru această vremelnică viață, care este iubită de oameni.

Iar unii din păgâni, arătându-se miloși față de Eleazar pentru cunoștința cea de demult cu dânșii, îi aduceau în taină cărnuri, nu de porc, ci de alte animale neoprite de lege, și-i ziceau la ureche: „Primește acestea în locul celor de porc și mănâncă-le înaintea tuturor, ca și cum ar fi de porc, ca toți, văzându-te că mănânci carne, să creadă că mănânci carne de porc, cum poruncește împăratul, și așa vei scăpa de chinuri și de moarte!”. Dar binecunoscătorul și plăcutul lui Dumnezeu bătrân, îndată a răspuns către dânșii, zicând: „Mai bine îmi este ca îndată să mă arunc în iad, decât să mânii pe Dumnezeul meu prin călcarea Legii Lui celei sfinte; nici nu se cuvine vârstei noastre celei bătrâne să ne fățărnicim spre sminteala tinerilor celor mulți. Căci dacă tinerii mă vor vedea făcând aceasta, la care voi mă sfătuiți să fac, vor zice: «Iată, Eleazar la adânci bătrâneți a lăsat legea părintească și s-a lipit de păgâni!» Și așa aceia, pentru fățărnicia mea, se vor depărta de la Dumnezeul cel adevărat și vor pieri; deoarece, căutând la mine, vor începe a defăima Legea lui Dumnezeu și a se abate la păgânătatea elinească, înșelându-se de iubirea vieții acesteia de puțină vreme; iar eu voi aduce prihană asupra bătrâneților mele, făcându-mă pricinuitor pierzării atâtor suflete. Deci chiar de mă voi izbăvi de muncile acestea de la oameni, însă de muncile Atotputernicului Dumnezeu nu voi putea scăpa, nici viu, nici mort. Deci mai bine să mor acum și să-mi împodobesc bătrânețile mele prin răbdare bărbătească, iar celor tineri să le las după mine pildă bună, când, cu mărime de suflet și tărie, voi pătimi pentru cinstitele și sfintele legi”.

Astfel grăind Sfântul Eleazar, a fost tras spre chinuire; iar aceia care mai înainte se arătau că se milostivesc spre dânsul, s-au schimbat pentru cuvintele lui spre mânie și iuțime. Deci preotul lui Dumnezeu a fost muncit cu multe chinuri și bătut cumplit. Și fiind aproape mort, a suspinat și a zis către Dumnezeu: „Cel ce toate le știi și spre toți privești, Doamne, Tu știi că, putând să mă izbăvesc de moarte, am suferit de bună voie aceste răni aspre și am răbdat cu trupul durerile cele grele, însă cu bucurie și cu dragoste le primesc pe ele, deoarece pătimesc pentru slava sfântului Tău nume”. Aceasta zicând, s-a sfârșit, lăsând pomenirea morții lui ca pildă de urmat, nu numai celor tineri, ci și la tot poporul.

Și se adaugă în cărțile bisericești și aceasta spre pomenirea lui, că după cumplita bătaie, au turnat peste rănile lui oțet iute cu miros greu și l-au aruncat în foc. Iar el, rugându-se lui Dumnezeu ca sângele și moartea lui să fie primite pentru tot neamul evreiesc, și-a dat sufletul său.

După sfârșitul cel mucenicesc al Sfântului Eleazar, au fost prinși șapte frați de neam cinstit, împreună cu maica lor, și ca unii ce erau de bun neam, au fost trimiși la împărat în Antiohia spre cercetare. Și au fost siliți de împăratul să mănânce carne de porc, împotriva legii evreiești. Iar mâncarea cărnii de porc pentru evrei era în acea vreme semn de depărtare de Domnul Savaot, în care credeau ei, și dovadă de păgânătate, la care se abăteau evreii cei mici la suflet. Deci acești șapte frați, fiind ucenicii preotului Eleazar, învățătorul Ierusalimului, acela care a pătimit mai înainte, și bine pomenind învățătura lui, au stat cu mărime de suflet întru buna lor credință și nu s-au supus poruncii împăratului, nevrând să-și calce legea. De aceea i-au bătut mult cu bice și cu vine de bou. Despre muncirea și îndrăzneala lor cea cu bărbăție înaintea chinuitorului, dumnezeiasca Scriptură povestește astfel în cartea a doua a Macabeilor:

Unul din frații Macabei, care era mai întâi, a zis către împărat astfel: „Ce voiești să întrebi și să înveți de la noi? Fiindcă suntem gata să murim, decât să călcăm legile cele părintești”. Iar împăratul, mâniindu-se, a poruncit să ardă niște tigăi și căldări. Acelea fiind înfierbântate degrab, a poruncit ca să-i taie limba celui ce era între dânșii înainte vorbitor la cuvânt, să-i jupoaie pielea de pe trup și să-i taie marginile mădularelor trupești; iar frații ceilalți și maica lor să privească. Și după ce i-au tăiat toate mădularele, a poruncit să-l dea focului și să-l frigă în tigaie, deși abia mai sufla. Iar aburii înălțân-du-se din tigaie, toți ceilalți, împreună cu maica lor, se îndemnau unul pe altul să moară cu bărbăție, zicând astfel: „Domnul Dumnezeu vede și cu adevărat se mângâie întru noi, precum a arătat Moise în fața poporului prin cântarea sa care mărturisește, zicând: Și întru robii Săi se va mângâia”.

Deci cel dintâi murind în acest fel, pe al doilea l-au scos spre batjocură; deci și acestuia jupuindu-i pielea cu perii de pe cap, l-au întrebat: „Vei mânca carne de porc mai înainte de a fi schingiuite toate mădularele trupului tău?”. Iar el, răspunzând în graiul părinților săi, a zis: „Nu”. De aceea și acesta a fost chinuit, ca și cel dintâi. Iar când era în suflarea cea de pe urmă, a zis: „Tu, preaticălosule, ne pierzi pe noi din viața aceasta de acum, iar Impăratul lumii ne va învia întru învierea vieții veșnice, pe noi, cei omorâți pentru legile Sale”. După aceasta a fost batjocorit al treilea; și, cerându-i-se limba, el a scos-o afară îndată și, întinzându-și mâinile cu îndrăzneală și cu bărbăție, a zis: „Acestea le-am câștigat de la Cer și pentru legile Lui le defăimez pe ele; și nădăjduiesc să le iau iarăși de la Dânsul”. Insuși împăratul și cei ce erau cu dânsul se minunau de mărimea de suflet a tânărului, că întru nimic nu socotea chinurile.

Acesta sfârșindu-se, păgânii au luat pe al patrulea și l-au muncit asemenea. Iar când era aproape de moarte, a zis astfel: „Mai bine fiind uciși de oameni, să așteptăm nădejdea cea de la Dumnezeu, ca să fim iar înviați de Dânsul. Iar ție nu-ți va fie înviere spre viață!”. După aceasta au adus pe al cincilea și l-au muncit și pe el. Acela, căutând spre împărat, a zis: „Având stăpânire peste oameni, fiind muritor, faci ceea ce voiești, însă să nu socotești că neamul nostru este părăsit de Dumnezeu. Tu să mai aștepți și vei vedea stăpânirea Lui cea mare, cum te va munci pe tine și seminția ta”. După aceasta au adus pe al șaselea și acela, fiind aproape să moară, a zis: „Nu te înșela în zadar, pentru că noi pătimim acestea pentru că am greșit Dumnezeului nostru; iar tu să nu socotești că ești nevinovat, începând a te lupta cu Dumnezeu”.

Iar maica cea fără de măsură minunată și vrednică de buna pomenire, văzând pe cei șapte fii pierind într-o singură zi, răbda cu bărbăție, pentru nădejdea în Domnul și îndemna pe fiecare din ei în graiul părinților săi, fiind plină de vitejească înțelepciune. Deci, întărind gândul femeiesc cu sufletul bărbătesc, zicea către dânșii: „Nu știu cum v-ați arătat în pântecele meu, pentru că nu v-am dat eu duh și viață, nici n-am alcătuit mădularele fiecăruia. Ci Făcătorul lumii, care a zidit neamul omenesc și a dat viață tuturor, vă va da iarăși duh și viață cu mila sa, căci acum vă defăimați pe voi singuri pentru legile Lui”.

Iar lui Antioh părându-i că este defăimat și trecând cu vederea glasul de ocară, cel mai tânăr fiind încă viu, îl sfătuia nu numai cu cuvintele, dar îl întărea și cu jurământ, că-l va face prietenul lui și-i va încredința averi, făcându-l bogat și fericit, dacă se va depărta de la legile părintești. Iar tânărul neluând aminte nicidecum la acestea, împăratul a chemat-o pe maica sa și a îndemnat-o să-i fie tânărului sfătuitoare spre scăpare. Și stăruind el mult, ea a făgăduit că va sfătui pe fiul său; și plecându-se către dânsul, a râs de cumplitul chinuitor și a zis în graiul părinților săi: „Fiule, miluiește-mă pe mine, care nouă luni te-am purtat în pântece, te-am hrănit cu lapte trei ani, te-am crescut, te-am adus la această vârstă și ți-am suferit durerile creșterii. Rogu-te, fiule, să cauți spre cer și spre pământ și, văzând toate cele dintr-însele, să cunoști că Dumnezeu le-a făcut pe acestea din cele ce nu erau, și neamul omenesc așa s-a făcut. Să nu te temi de acest sfâșietor de carne, ci, fiind vrednic fraților tăi, să primești moartea, ca să te primesc în ziua milostivirii împreună cu frații tăi!”.

Ea grăind acestea, tânărul a zis: „Pe cine așteptați? Nu voi asculta porunca împăratului, ci voi asculta porunca Legii date părinților noștri prin Moise; iar tu, fiind aflător de toate răutățile asupra iudeilor, nu vei scăpa de urgia lui Dumnezeu, pentru că noi le pătimim acestea pentru păcatele noastre! Iar dacă Domnul nostru Cel viu S-a mâniat puțin spre înfricoșare și învățătură, apoi iarăși Se va împăca cu robii Săi. Iar tu, nelegiuitule și spurcatule mai mult decât toți oamenii, nu te înălța în zadar, îngâmfându-te prin nădejdea cea deșartă și înălțându-ți mâna asupra robilor Lui cerești, pentru că n-ai scăpat încă de judecata Atotțiitorului și Atotvăzătorului Dumnezeu; căci frații noștri, răbdând puține dureri după Legea lui Dumnezeu, au câștigat viața cea veșnică; iar tu, cu judecata lui Dumnezeu, vei lua pedeapsa cea dreaptă, după mândria ta. Iar eu îmi dau sufletul și trupul pentru legile părintești, precum și-au dat și frații mei, chemând pe Dumnezeu, ca degrab să fie milostiv asupra lui Israel; iar tu, cu muncirea și cu bătaia, vei mărturisi că numai Unul este Dumnezeu. La mine și la frații mei va înceta mânia Atotțiitorului, cea adusă cu dreptate asupra a tot neamul nostru”.

Atunci împăratul, aprinzându-se de mânie asupra lui mai cumplit decât asupra celorlalți, suferea ocărârea cu amar. Deci și acesta a fost ucis și s-a mutat curat din viață, nădăjduind spre Domnul.

Văzând aceasta fericita maică, al cărei nume era Solomonia, s-a umplut de veselie negrăită, că și-a trimis fără prihană înaintea lui Dumnezeu pe cei șapte fii ai săi. Și stând deasupra trupurilor lor, și-a întins mâinile în sus și, rugându-se cu lacrimi fierbinți, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Astfel s-a sfârșit maica cu fiii săi, punându-și sufletele pentru legea Atotțiitorului Dumnezeu.

Apoi Dumnezeu s-a milostivit spre neamul evreiesc pentru vărsarea sângelui robilor săi; căci a ridicat între evrei pe un bărbat viteaz, din neamul preoțesc, cu numele Iuda Macabeul. Acela, cu puterea cea de oaste s-a împotrivit bărbătește păgânului împărat Antioh și, biruindu-l, a izgonit pe voievozii lui și a ucis pe mulți din cei ce se abătuseră la păgânătatea elinească. El a curățit templul Ierusalimului de spurcăciunile idolești, precum povestesc pe larg cărțile Macabeilor. Iar Antioh, fiind pedepsit cu dreapta judecată a lui Dumnezeu, încă din această viață de acum a început a pătimi muncile cele cumplite, fiind lovit înăuntru de o rană netămăduită. Și fierbeau viermii înăuntrul lui și ieșea din trupul său o duhoare nesuferită. Atunci ticălosul acela, chiar și nevrând, după proorocia mucenicului celui mai tânăr, a mărturisit pe Dumnezeul lui Israel, pe care mai înainte Il hulea, și a început a căuta pe Cel pe Care-l prigonea; dar n-a câștigat milă de la Dumnezeu, căci el n-a făcut milă oamenilor. Și n-a aflat loc de pocăință și cel rău a pierit rău, cu sunet. Iar Atotputernicul Dumnezeu era proslăvit atunci și acum se proslăvește de toate neamurile și de-a pururea va fi proslăvit întru toți vecii. Amin.

Notă. Numele acestor sfinți mucenici, frați după trup, nu s-au pus înăuntrul istoriei acesteia pentru pătimirea lor; pe de o parte pentru că în dumnezeiasca Scriptură a cărții Macabeilor nu sunt puse, iar pe de altă parte, pentru că la alți povestitori se află numele acestora nepotrivite. în Prolog și în Sinaxarul lunilor se numesc așa: Avim, Antonin, Gurie, Eleazar, Evseon, Alim și Marcel. Iar vrednicul de credință povestitor evreiesc al faptelor celor mai vechi, precum și scriitorul pe larg al pătimirii acestor sfinți mucenici, Iosif iudeul, care a viețuit în zilele lui Vespasian, împăratul Romei, scrie astfel numele lor: cel dintâi, Macabeu; al doilea, Aver; al treilea, Mahir; al patrulea, Iuda; al cincilea, Ahas; al șaselea, Aret, și al șaptelea, Iacov. Și mai vrednică de credință este povestirea acestuia, decât cea scrisă în Prolog și în Sinaxare, de vreme ce în acelea se află oarecare nume care nu sunt evreiești, ci elinești, precum Antonin și Marcel, cu care nu se cădea atunci evreilor ierusalimiteni să se numească. Iar de vreme ce s-a aflat această nepotrivire a numelor, de aceea n-am vorbit despre ele, căci singur Dumnezeu le știe mai bine, ca Cel ce le-a scris la ceruri în cartea vieții; iar nouă ne ajunge să ne folosim din bărbăteasca lor pătimire pentru Legea lui Dumnezeu.

Citește alte articole despre: sfânt, mucenic, credinţa, luptă

Ultimele din categorie