Patria acestui fericit Ioan era țara grecească, ce se numea Epir, adică cetatea Ianina, care odată era scaun al lui Pir, împăratul elinesc cel de demult. Părinții lui Ioan erau creștini dreptcredincioși, de care rămânând orfan în anii tinereților sale, a mers la Constantinopol, căutând ca din osteneala mâinilor sale să-și aibă cele de trebuința vieții. Și și-a câștigat în târg un loc, între alți lucrători cu mâinile și târgoveți. Astfel, cu oarecare meșteșug al său și cu neguțătorie se hrănea, având îndestulare de cele ce îi erau spre trebuință. Pentru că Dumnezeu îi sporea lucrurile lui, pentru viața lui cea îmbunătățită, de vreme ce tânărul era înțelept, temându-se de Dumnezeu și poruncile Lui păzindu-le. Și era numit de constantinopolitani, Epirotul, de vreme ce era cu neamul de la Epir.

În vremea aceea, Constantinopolul era stăpânit de agareni, care țineau credința lui Mahomed, de a căror păgânătate mulți creștini s-au amăgit. Și erau mulți din cei ce ședeau la prăvăliile lor în târg, neguțători și meșteri, care, fiind mai întâi creștini, se abătuseră după aceea la credința cea rea a lui Mahomed și se uniseră cu agarenii. Între unii din aceia se întâmplase să-și aibă prăvălia fericitul Ioan, adevăratul creștin. Și era înconjurat din toate părțile de vecini călcători de lege, care se lepădaseră de Hristos și se lipiseră de Mahomed, cu care Ioan adeseori se certa, mustrând depărtarea lor, pentru că era tânăr, înțelept și îndrăzneț în grăire, vorbind pentru adevăr fără de frică.

Deci, au început mahomedanii a-l urî foarte, pe de o parte fiindcă îi mustra și-i ocăra adeseori, iar pe de altă parte, pentru că îl vedeau fericit la neguțătoria ce se făcea de dânsul, de vreme ce toate se înmulțeau în mâinile lui, și-l zavistuiau, gândind ce fel de pricină să găsească asupra lui, ca să-l piardă. Și înțelegând fericitul Ioan Epirotul răutatea gândită de dânșii, nu s-a temut, ci mai tare a dorit din tot sufletul să pătimească pentru adevărul lui Hristos.

Deci, mergând la întâiul preot al Bisericii Constantinopolului, la duhovnicescul lui părinte, în ziua Vinerii celei Mari, în anul 1500, a făcut mărturisirea greșelilor sale. Și a spus părintelui său despre vrăjmășia vecinilor săi care pizmuiau asupra lui și căutau să-l piardă. Apoi i-a spus a sa dorire, că voiește să pătimească pentru Hristos, cerând de la dânsul sfat folositor. Iar întâiul prezbiter, văzându-l tânăr de ani, nu l-a sfătuit să se dea la mucenicie, zicându-i: „O, fiule, vezi ca nu cumva să-ți aducă diavolul un gând ca acesta; pentru că acela s-a obișnuit a aduce la mulți gânduri ca acestea, îndemnându-i spre mucenicie, ca mai pe urmă, după ce vor slăbi, nesuferind muncile și căzând, să-i dea spre batjocură și râs la toată lumea, ca cei ce au început și n-au sfârșit, nerăbdând până la sfârșit”.

Atunci a zis tânărul: „Nădăjduiesc spre Hristosul meu, că nu mă va da spre batjocura vrăjmașilor mei, ci mai ales mă va întări, ca să biruiesc puterea vrăjmașului”. Iar întâiul preot i-a zis: „Fiule, scris este: Duhul este osârduitor iar trupul neputincios. Iar un lucru ca acesta pe care tu îl dorești, are trebuință de multă pregătire; îi trebuie neîncetat post și rugăciuni, cu care, după ce te vei curați de toată prihana păcatului, Dumnezeu îți va da înștiințare ce trebuie să faci; pentru că Dumnezeu voiește să Se sălășluiască în sufletele celor curați. Deci, ia aminte, iubitule, și mergi în pace. Iar eu voi ruga pe Dumnezeu, ca să te păzească pe tine de toți vrăjmașii tăi cei văzuți și nevăzuți, de oameni și de diavoli, și biruitor peste ei să te facă”. Aceasta zicând, a liberat pe tânăr cu pace.

Iar a doua zi, fericitul Ioan a mers iarăși la același duhovni­cesc părinte, cu fața luminoasă și cu sufletul plin de bucurie. Și i-a grăit: „Cinstite părinte, în această noapte în vedenia somnului m-am văzut fiind în mijlocul unei văpăi, dar nearzându-mă, ci veselindu-mă și dănțuind, precum odinioară cei trei tineri în cuptorul Babilonului. Deci, cu ajutorul Celui Preaînalt, nădăjduiesc că lucrul cel cugetat de mine va ieși la bun sfârșit. Dar, te rog, cinstite părinte, să mă înarmezi cu ale tale rugăciuni”. Iar duhovnicescul părinte i-a grăit: „Dumnezeu să te întărească, fiule, ca să biruiești pe lup, pe balaurul cel nevăzut, și pentru Hristos cu mucenicia să te încununezi”. Și, astfel, a slobozit pe tânăr, întărindu-l pe el cu cuvinte folositoare, făgăduindu-i că se va ruga pentru dânsul lui Dumnezeu, ajutătorul său.

Iar după ce a mers fericitul Ioan la prăvălia sa din târg, l-au văzut dușmanii lui, care se sfătuiseră mai înainte pentru pierderea lui, și au zis unul către altul: „Oare nu este acesta cel care s-a lepădat la arătare în Tricu (Cetate în Tesalia)? Deci, cum se face acum că aici este creștin?”. Acestea auzindu-le tânărul și cu mânie căutând spre dânșii, a zis: „Oare despre mine grăiți unele ca acestea sau despre altcineva?”. Iar ei au zis: „Pentru tine, iar nu pentru altul; oare nu grăim adevărul?”. Răspuns-a fericitul: „Să nu-mi fie mie ca să mă lepăd de Hristos Dumnezeul meu, nici în Tricu, nici în altă parte, și niciodată să nu-mi fie mie aceasta; pentru că întru Hristos viețuiesc și voi viețui totdeauna și sunt gata a muri pentru El”. Iar ei, fiind foarte necăjiți pe dânsul, s-au umplut de mare mânie și, degrabă sărind de la locurile lor, au pornit spre dânsul și, punând pe el mâinile lor cele ucigașe, îl trăgeau la judecată. Iar sfântul tânăr, ca la ospăț mergea, cu fața luminoasă și cu sârguință. Și l-au dat judecătorului cel nedrept, făcându-se singuri asupra lui clevetitori, martori și judecători. Și puneau asupra lui o vină mincinoasă, cum că în Tricu, cetatea Tesaliei, s-ar fi lepădat de Hristos în văzul tuturor și ar fi primit credința mahomedană, iar după ce a venit în Constantinopol, iarăși s-a făcut creștin și pe Mahomed îl hulește. Deci, începându-se judecata, mai întâi se prefăceau că au durere în suflet și că le-ar fi milă de el, de aceea au început cu lacrimi a-l amăgi să se lepede de Hristos.

După aceea, văzându-l tare în credința creștină, cu îngroziri îl înfricoșau pe el: Dar nici așa sporind, l-au bătut fără milă și foarte mult muncindu-l cu bătaia, l-au aruncat în temniță, spre a se sfătui ce îi vor face. Iar a doua zi, scoțându-l, îl întrebau: „Te-ai gândit să te lepezi de Hristos și să fii una cu noi?”. Și văzându-l neschimbat, iarăși l-au bătut cu toiege noduroase până la sânge. Iar el ca un diamant tare răbda cu tăcere bătăile ce i se dădeau lui, ca și cum nu el, ci altcineva ar fi fost bătut. Și se ruga încetișor lui Dumnezeu, zicând: „Întărește-mă, Unule Atotputernice, Dumnezeule! Dă-mi putere și tărie și-mi întinde mâna cea ajutătoare din sfântul Tău locaș”. După aceea grăia către vrăjmașii săi: „Nimic din cele ce sunt în lume, bune sau rele, nu vor putea să mă întoarcă de la scopul meu niciodată. Să nu-mi fie mie vreodată să cred în alt chip decât creștinii, să nu-mi fie ca să fiu amăgit cu îmbunările, ori cu muncile să fiu biruit. Faceți ceea ce voiți, ca mai degrabă să mă trimiteți din această viață de scurt timp, la veșnica viață. Sunt rob al lui Hristos, lui Hristos Îi urmez și pentru Hristos mor, ca să locuiesc cu Dânsul în veci”. Atunci nedrepții judecători au poruncit, ca iarăși să arunce pe sfântul în temniță. Dar ei nu îl duceau pe mucenic, ci îl târau de păr într-o parte și în alta, lovindu-l peste obraz și călcându-l în picioare; și așa l-au închis în temniță.

Iar a doua zi scoțându-l iarăși și el grăind cu îndrăzneală aceleași cuvinte ca mai înainte și fiind neplecat în creștineasca credință, au poruncit ca iarăși să-l bată fără milă. Iar mucenicul, fiind bătut, cânta cu bucurie cântări bisericești: „Hristos a înviat din morți...”, și celelalte, pentru că erau zilele Paștilor. Deci, tot trupul lui s-a rănit de bătăi și pământul s-a roșit cu sângele lui, iar sfântul mucenic răbdând ca în trup străin, uneori cânta, iar alteori grăia către cei ce-l munceau: „Bateți, bateți, cu toată puterea voastră, bateți și pe cât puteți înmulțiți bătăile; dar să știți că niciodată nu veți putea să mă înstrăinați de la Hristosul meu și să mă faceți la un gând cu voi”. Iar muncitorii, rușinându-se, l-au aruncat pe mucenic iarăși în temniță. Și l-au muncit cu nevoia temniței, cu strâmtorarea legăturilor, cu foamea și cu setea câteva zile.

Scoțându-l iarăși după aceea, și nereușind să-l clintească cu nici un fel de munci din credința lui Hristos, l-au judecat spre ardere. Deci, când îl duceau la moarte, legat cu lanț de fier, ca pe o oaie la junghiere, unii îl loveau cu mâinile peste grumaji, alții îl dosădeau cu cuvinte ocărâtoare, iar alții cu durere îl sfătuiau să-și cruțe tinerețile sale. Dar mucenicul lui Hristos mergea nu ca la moarte, ci ca la o mare cinste. Și, ajungând la locul unde era aprins un foc mare, n-a așteptat până ce-l vor arunca în foc, ci singur a sărit în mijlocul văpăii. Iar muncitorii apucând de capătul lanțului de care era legat, l-au tras afară din foc pe mucenic. Iar el cu greu socotind lui aceasta, a zis către muncitori: „Pentru ce nu mă lăsați ca să ard în văpaie? Pentru ce nu mă lăsați să fiu jertfă bineplăcută Hristosului meu?”. Iar judecătorii, deși știau că este amară moartea prin arderea focului, însă de vreme ce dânsul o dorise, sărind în foc, altă judecată au hotărât. Deci, s-au gândit ca nu cu foc, ci cu sabia să-l omoare. Și au poruncit călăului să taie capul nebiruitului tânăr, iar după aceea trupul și capul să i le arunce în foc, ca să ardă desăvârșit.

Astfel a primit cununa muceniciei Sfântul Noul Mucenic al lui Hristos, Ioan Epirotul, în 18 zile ale lunii aprilie. Iar după arderea lui stingându-se focul, credincioșii au luat oarecare părți din oasele lui, rămase din foc. Și, luându-le cu cucernicie, cu cinste le-au ținut la dânșii, slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel lăudat împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.