Acest cuvios Acachie, a cărui viață o mărturisește Sfântul Ioan Scărarul, ca pildă de ascultare – în cuvântul al patrulea cel pentru ascultare –, din tânără vârstă lepădându-se de lume, a alergat la o mănăstire, din Asia. Îmbrăcându-se în chipul monahicesc, petrecea viața pustnicească, simplu fiind, dar înțelept. Și era în acea mănăstire un bătrân trândav și foarte mânios.

Acesta, nu se știe cum – zice Sfântul Ioan Scărarul – a luat de ucenic pe pururea pomenitul și de un nume cu nerăutatea, adică Acachie, pilda ascultătorilor și împreună pătimitor cu mucenicii, care suferea grele pătimiri de la acest bătrân, de necrezut multora. Căci nu numai cu ocări și cu necinstiri îl asuprea pe dânsul, ci și cu bătăi și cu răni îl chinuia. Iar răbdarea lui era fără de margini.

Deci văzându-l pe dânsul un stareț, potrivit povestirii Sfântului Ioan Scărarul, l-a adus pildă și dovadă de faptă bună a ascultării, în cuvântul său. Văzându-l în fiecare zi, ca un rob cumpărat, cele mai grozave rele pătimind, de multe ori zicea către dânsul: „Ce este, frate Acachie? Cum te afli astăzi? Câștigat-ai vreo cunună?”. Iar el îndată îi arăta uneori ochiul învinețit, iar alteori grumazul sau capul rănit.

Deci, cunoscând starețul că răbdarea lui nu este dobitocească și fără de socoteală, zicea către dânsul: „Bine, bine, frate, rabdă cu bucurie și te vei folosi”.

Deci, petrecea sub învățătura bătrânului aceluia nemilostiv, răbdând unele ca acestea, nu un an, nici doi, nici trei, ci nouă ani - fiindcă el ajunsese acum întru măsura faptelor bune, hotărâte de Cel ce știe inimile și rărunchii tuturor , s-a dus către Domnul, ca să ia de la El cununa răbdării și a muceniciei, și ca un mucenic să se odihnească.

Îngropat fiind în cimitirul părinților, bătrânul Sfântului Acachie, după cinci zile s-a dus la stareț și a zis către el: „Părinte, fratele Acachie a murit". Iar starețul, auzind, a zis către dânsul: „Crede-mă, bătrânule, eu nu cred că a murit fratele Acachie”. Iar el a zis a doua oară: „Dacă nu mă crezi, vino și vezi”.

Deci s-a sculat starețul degrabă și au venit la cimitir amândoi, împreună cu bătrânul fericitului nevoitor. Apoi, ajungând la mormânt, a strigat cinstitul stareț, ca și către un viu, către cel ce cu adevărat și după adormire era viu, și a zis: „Frate Acachie, ai murit?”. Iar ascultătorul cel bine cunoscător, și după moarte arătând ascultare, a răspuns către marele stareț, zicând: „N-am murit, părinte! Cum este cu putință să moară omul care este săvârșitor al ascultării?”.

Atunci bătrânul, cel ce fusese mai înainte stareț al Sfântului Acachie, auzind aceste cuvinte ale celui ce și după moarte era ascultător, înfricoșându-se, a căzut pe fața sa cu lacrimi și, cerând de la egumenul lavrei o chilie aproape de mormântul sfântului său ucenic, cu întreagă înțelepciune a petrecut cealaltă parte din viață, zicând către părinți „ucidere am făcut!”.

Deci, dumnezeiescul Acachie, întru nevoințe ca acestea petrecându-și viața, s-a mutat cu fericire din viața cea vremelnică, a luptelor și a nevoințelor, la cea veșnică, în care sunt învistierite bunătățile. Iar cinstitul lui trup, păzindu-se mai presus de fireasca descompunere și putrezire, cu dumnezeiască putere a rămas întreg.

Odată, sosind vremea secerișului, monahii care locuiau în acea mănăstire, având obicei să iasă la seceriș ca să-și câștige pâinea cea de peste an, au lăsat doi din frați în mănăstire, unul bolnav, iar altul spre păzirea mănăstirii.

S-a întâmplat însă ca, puțin după plecarea lor, să moară cel bolnav. Iar celălalt, fiind singur și nefiind harnic spre îngroparea fratelui, văzând mormântul minunatului Acachie bun de a îngropa și trupul fratelui celui ce murise, și socotind că Sfântul Acachie, cum a fost ascultător în viață, așa va fi și după moarte, a deschis mormântul lui și a pus peste trupul sfântului trupul fratelui celui mort.

Mergând a doua zi la cimitir, a aflat trupul fratelui, pe care îl pusese împreună cu sfântul, lepădat afară. Deci el, luându-l, l-a pus iarăși în mormântul sfântului. Iar după ce iarăși l-a pus, în același chip l-a aflat afară.

A doua zi, se judeca cu sfântul și zicea către dânsul: „Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, răni și bătăi de tot felul răbdând pentru dânsa. Dar acum văd că te-ai făcut neascultător, mândru și neiubitor de frați. Căci mă vezi că sunt slab, neputincios și singur, și nu pot să sap altă groapă și tu nu voiești atâta lucru să mă ajuți, ca să primești pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dânsul să zacă împreună cu tine, ori dacă iarăși vei face aceasta și nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormânt și te voi lepăda afară, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău”.

Deci, punându-l pe el iarăși în mormântul sfântului, s-a dus. Venind a doua zi la mormânt, a aflat pe fratele cel pus de dânsul zăcând în mormântul sfântului, iar pe sfânt nu l-a aflat. Și de atunci până acum se vede mormântul deșert, având numirea: mormântul Sfântului Acachie.

Așa preamărește Dumnezeu în cer și pe pământ pe cei ce-L preamăresc pe El aici pe pământ!