Cuviosul Părintele nostru Paisie a fost din Egipt. El s-a născut din părinți dreptcredincioși, îmbunătățiți și îmbogățiți de obiceiuri bune și creștinești, care aveau șapte copii asemeni lor în obiceiuri și fapte bune. Bogăția lor le era destulă, încât puteau să ajute și pe cei ce aveau trebuință; căci, cu cât împărțeau la săraci averile lor, cu atât mai mult Dumnezeu le înmulțea toate.

Murind tatăl lor, a rămas toată grija copiilor și a lucrurilor pe seama maicii lor. însă cea mar mare grijă îi pricinuia ei Paisie, ca unul ce era mai mic decât toți copiii ei. De aceea, fiindcă ea se întrista mult, i s-a arătat îngerul Domnului într-o noapte și i-a zis: „Dumnezeu, Tatăl sărmanilor, m-a trimis să-ți spun pentru ce te întristezi atât pentru grija copiilor tăi, ca și cum ai avea grijă de ei numai tu singură și nu și Dumnezeu? Deci nu te întrista, ci închină lui Dumnezeu pe un fiu al tău, prin care se va slăvi numele Său cel sfânt, care de-a pururea se slăvește”.

Iar ea, auzind acestea, a zis: „Toți copiii mei sunt ai lui Dumnezeu, să-și ia pe care voiește”. Dar îngerul, apucând de mână pe Paisie, a zis: „Acesta este bineplăcut Domnului!”. Atunci ea a zis către înger: „Acesta nu este vrednic pentru slujirea și slujba lui Dumnezeu, ci ia mai bine pe unul din cei mai mari care va fi vrednic”. Ingerul a zis: „O, preabună femeie, tu zici că Paisie nu este vrednic spre slujirea lui Dumnezeu pentru tinerețea lui, însă să știi că puterea lui Dumnezeu se arată în cei neputincioși. Acesta, cel mai mic decât ceilalți, este mai ales de Dumnezeu”. Acestea zicând, îngerul s-a dus, iar femeia, deșteptându-se din somn, se minuna de dumnezeiasca poruncă și-L slăvea pe Dumnezeu, zicând: „Doamne, facă-se mila Ta spre noi și spre robul tău Paisie!”. Acestea și altele asemenea a zis, rugându-se și mulțumind lui Dumnezeu. Apoi, luând pe copil, l-a afierosit lui Dumnezeu.

Dumnezeiescul Paisie, fiindcă era temător de Dumnezeu, odată cu creșterea vârstei, a crescut și în dumnezeiescul dar, iar inima lui s-a rănit de dumnezeiasca dragoste și a dorit petrecerea monahicească. Deci, ajungând la vârsta vrednică să lucreze poruncile Domnului, a fost povățuit de dumnezeiescul dar și s-a dus în pustia Schitului, ca un miel fără de răutate, la păstorul oilor cuvântătoare, adică la dumnezeiescul Pamvo, care, având darul de a vedea mai înainte, a cunoscut cele ce erau să fie pentru Paisie. Deci, primindu-l cu multă bucurie, l-a îmbrăcat în cuviosul chip al monahilor.

Dar, fiindcă Paisie era vas ales al dumnezeiescului dar, era povățuit de acesta la toată fapta bună. Și întâi a isprăvit bine nevoințele ascultării și ale răbdării, făcând cu osârdie toate acelea, pe care i le poruncea părintele lui cel duhovnicesc. Apoi s-a apucat de mai multă și mai aspră pătimire, dorind a ajunge la sporirea celor desăvârșite. Iar dumnezeiescul părintele nostru Pamvo, văzându-l că dorea isprăvile cele mai înalte, i-a zis: „Fiul meu, Paisie, nu se cuvine celui nou începător să caute la fața vreunui om, ci să-și plece pururea capul în jos și cu mintea sa să gândească necontenit la cele cerești, privind frumusețile și podoabele negrăitei slave a lui Dumnezeu și, dintr-o privire ca aceasta, să slăvească atotputernica bunătate a lui Dumnezeu, Făcătorul nostru de bine”.

Iar Paisie, auzind aceste cuvinte folositoare de suflet, s-a umplut de dor dumnezeiesc și le-a săvârșit cu lucrul. De atunci au trecut trei ani, păzind această poruncă cu atâta tărie, încât n-a văzut deloc față de om, ci se îndeletnicea cu totul în citirea dumnezeieștilor Scripturi și în cercetarea dumnezeieștilor înțelesuri și cu acestea, ca și cu niște ape dulci, adăpa și roura sufletul său, precum zice proorocul David: Era ca un sad pururea înverzit și răsădit lângă izvoarele apelor, care, adăpându-se, sporește și înflorește și, la vremea potrivită, face rod copt și prea dulce. Și adeseori obișnuia a zice cu mult dor și acest grai al lui David: Cât sunt de dulci cuvintele Tale gâtlejului meu, mai mult decât mierea gurii mele!

Astfel rugându-se Paisie necontenit, strâmtora și muncea trupul său cu postiri și privegheri, după cuvântul apostolului, și îl avea supus voilor sufletului. Iar dumnezeiescul Pamvo, văzându-l că spo­rea în duhovniceasca nevoință și în fapte bune, îl îndemna părintește și-l povățuia cu luare aminte la cele plăcute lui Dumnezeu; și așa, cârmuindu-l bine și cu dreaptă credință, l-a arătat iscusit și lămurit, după faptă și după privire.

Dar bătrânul, apropiindu-se de sfârșitul său, se silea de aici să ajungă la cereștile bunătăți, pe care dorea de mult să le dobândească, și binecuvântând pe Paisie cu multe binecuvântări și spunând multe proorocii despre dânsul, a trecut de la pământ către cele cerești. Deci în acest chip Paisie se îndulcea de nădejdile cele bune, pe care le avea, iar eu, smeritul Ioan, care am scris această povestire de față, am rămas împreună cu Paisie în una și aceeași chilie, având amândoi aceeași socoteală, petrecând aceeași petrecere și viețuire, după canonul ce îl luasem de la duhovnicescul nostru părinte, întărindu-ne unul pe altul la fapta bună și sârguindu-ne amândoi pentru mântuirea sufletelor noastre.

Și trecând puțină vreme, iar Paisie încălzindu-se cu căldura Sfântului Duh, se nevoia cu o mai înaltă petrecere. El a început a posti toată săptămâna si numai sâmbăta mânca, iar hrana lui era puțină pâine și sare. In celelalte zile ale săptămânii, în loc să se hrănească cu pâine simțită, se îndulcea și se veselea cu pâine gândită, adică cu cuvântul lui Dumnezeu. Adeseori citea și cugeta la proorocia dumnezeiescului Ieremia, care i s-a și arătat de multe ori, precum zic unii, și îi tâlcuia înțelesurile cele ascunse ale proorociei și cu acestea îl îndemna spre îndrăgirea și dragostea bunătăților celor făgăduite. Dar el totdeauna se întindea la cele dinainte, după dumnezeiescul Pavel, adică totdeauna se silea să facă și alte fapte bune și nu se mulțumea cu cele mai dinainte.

Deci, pe lângă săptămâna care postea mai întâi a adăugat și alta, și postea împreună două săptămâni, iar sâmbăta iarăși mânca hrana lui cea obișnuită, adică puțină pâine și sare. Și cel mai minunat lucru era că nimeni nu știa petrecerea lui cea întocmai cu a îngerilor, afară de Dumnezeu, care vede cele ascunse și nearătate. De aceea, robin-du-se de dragostea liniștii, numai aceasta iubea, ca să se roage și să vorbească totdeauna cu Dumnezeu și, prin strălucirile ce se trimit afară de la El, să se apropie de marginea doririlor - care este Dumnezeu.

Deci cunoscând eu că dumnezeiescul Paisie avea niște gânduri ca acestea, adică să petreacă singur, măcar că despărțirea de el îmi era mie lucru nesuferit, cu toate acestea am făcut încercare ca să cunosc chipul acelei liniști, de unde era: din povățuirea lui Dumne­zeu, ori din însăși voia lui? Pentru aceea am zis către el: „Frate Paisie, iată, te văd că te stăpânești de îndrăgirea liniștii. Să știi bine că și eu am același dor, însă nu știu de unde ne-a venit nouă un gând ca acesta. Deci vino să rugăm pe milostivul Dumnezeu, ca să ne arate voia Lui cea sfântă și după acea voie să facem: ori să locuim împreună, ori să ne despărțim unul de altul”.

Acestea auzindu-le Paisie, a răspuns: „Bine zici, iubitul meu Ioan, așa să facem, ca osârdia noastră cea duhovnicească să fie bine-primită la Dumnezeu și fără îndoială”. Acestea zicând, am petrecut noaptea aceea priveghind și rugând fierbinte pe Dumnezeu, ca sa ne arate voia Sa cea sfântă. Iar Dumnezeu, ca un bun și milostiv ce este, a ascultat rugăciunea noastră, și în vremea Utreniei, un înger dumnezeiesc ni s-a arătat nouă, zicând: „Dumnezeu poruncește să vă despărțiți și fiecare să aibă locuință deosebită. Iar tu, o, Ioane rămâi în acest loc și fă-te multora povățuitor spre mântuire. Iar tu, o, Paisie, sluga lui Hristos, du-te de aici și mergi în partea de apus a pustiei. Acolo se va aduna prin tine popor nenumărat - zice Domnul -, și vei zidi o mănăstire, și numele Meu se va slăvi în acel loc”.

Acestea zicând îngerul, s-a făcut nevăzut. Deci noi, ascultând porunca Lui, ne-am despărțit unul de altul. Eu am rămas la locul acela, iar Paisie, mergând în partea pustiei dinspre apus, a tăiat o piatră și făcând o peșteră, a locuit într-însa. Și atâta s-a apropiat de Dumnezeu, prin covârșitoarea lui curăție și prin înalta lui petrecere, încât și Insuși Hristos i se arăta lui de multe ori, și-l povățuia la fapte bune, precum va arăta cuvântul ce urmează.

Într-una din zile, dumnezeiescul Paisie, șezând în peștera sa și preamărind pe Dumnezeu, i s-a arătat Mântuitorul nostru, zicându-i: „Pace ție, iubitul meu Paisie!”. Iar Paisie, sculându-se în picioare înfricoșat, a zis: „Iată robul Tău. Ce poruncești, Stăpâne? Și care este pricina pogorârii Tale către mine?”. Iar Hristos a răspuns: „Vezi pustia aceasta, care are atâta lungime și lățime? Prin mijlocirea ta, aceasta toată am s-o umplu de pustnici, care vor slăvi numele Meu!”.

Iar alesul lui Dumnezeu, Paisie, căzând la pământ, a zis: „Acestea care le zici, Stăpâne Doamne, sunt supuse mâinii Tale celei puternice și îndată, cu voința Ta, le-ai și săvârșit. Mă rog însă bunătății Tale, de unde vor avea cele de nevoie cei ce se vor aduna în pustia aceasta?”. Iar Mântuitorul a răspuns: „Crede mie, că de îi voi afla pe dânșii având dragoste între ei - maica tuturor faptelor bune -și, de vor păzi poruncile Mele, eu voi avea toată grija de dânșii, încât nu le va lipsi nimic din cele trebuincioase lor!”.

Apoi dumnezeiescul Paisie a zis iarăși către Domnul: „încă odată întreb bunătatea Ta: Cum vor putea ei trece lesne cursele vrăj­mașului și cum vor scăpa de cumplitele lui ispite?” Iar Mântuitorul a zis: „De vor păzi cu blândețe, cu dreptate și cu inimă smerită, precum ți-am zis, poruncile Mele, nu numai că îi voi elibera de războaiele vrăjmașului și de cursele lui cele viclene, ci îi voi arăta și moștenitori ai împărăției cerurilor!”. Acestea zicând Mântuitorul, S-a înălțat cu slavă la cer, iar sfințitul Paisie a luat mai multă frică întru sine, cucernicindu-se de porunca Mântuitorului către dânsul.

Dar ce meșteșugește zavistnicul și urătorul de oameni vrăjmaș? Văzând pe dumnezeiescul Paisie că trece cu întemeiere peste cursele lui și rămâne nevătămat de bântuielile lui, scrâșnea cu dinții săi. Și, neputând a se apropia de dânsul, pentru puterea ce luase de la Dumnezeu, a căutat să-l biruiască cu vicleșug prin altă mijlocire, adică a încercat să-l lipsească de binele necâștigării și, prin urmare, de dumnezeiescul dar, și cu acest chip să se apropie de dânsul și să-l biruiască. De aceea vrăjmașul s-a dus la un om bogat al Egiptului și i s-a arătat lui în chip de înger și a zis: „Du-te în pustie și acolo vei afla un om sărac, cu numele Paisie, însă bogat și împodobit strălucit cu faptele bune și vas ales al dumnezeiescului dar. Deci închină-te lui, ducându-i bani mulți, ca să împartă milostenie monahilor, care pustnicesc acolo”.

Iar bogatul, necunoscând diavoleasca amăgire, a luat o sarcină de argint și de galbeni și s-a dus la Cuviosul Paisie. Dar Dumnezeu a descoperit robului Său bântuirea diavolului și măiestria ce s-a mește­șugit să-i facă prin dărnicia boierului. Deci Cuviosul Paisie a ieșit întru întâmpinarea lui, iar boierul acela, văzându-l, l-a întrebat: „Cine este Paisie și unde se află?”. Iar Paisie i-a zis: „Dar ce voiești cu el?”. Iar boierul i-a răspuns: „Am adus bani ca să-i împartă milos­tenie la monahi”. Iar cuviosul i-a zis: „Iartă-ne, omule, iubitorule de Hristos! Noi nu avem trebuință de bani, dacă voim să locuim în pustia aceasta. Ia-i pe ei și du-te în pace și nu te întrista, căci Dumnezeu a primit dăruirea ta. Dacă banii care i-ai adus ca să-i dai monahilor, îi vei împărți săracilor - căci în satele Egiptului sunt mulți săraci și văduve -, și dacă îi vei chivernisi pe dânșii, vei lua plată de la Dumnezeu mult mai multă”. Iar boierul, ascultând cuvintele sfântului, s-a întors în Egipt.

Și întorcându-se Paisie în peștera sa, i s-a arătat diavolul, zicând: „O, silă! Nu pot să-ți fac nimic, Paisie, căci ai izgonit meșteșugirile mele. Deci fug de la tine și mă duc să mă lupt cu alții și la tine nu mai vin, căci m-ai biruit!”. Iar cuviosul, certându-l pe diavol, i-a zis: „Taci, diavole, că ești plin de răutate!”. Astfel, ruși-nându-se diavolul, a fugit și nu mai îndrăznea să se mai apropie de dânsul.

Iar dumnezeiescul Paisie s-a dus în pustia cea mai dinăuntru și cu trupul locuia acolo în nevoință aspră, iar cu duhul socotea cele cerești și vorbea cu Stăpânul Hristos. De aceea și dumnezeiescul Duh ce locuia în Paisie a binevoit a-l face privitor al dumnezeieștilor vistierii și al veseliei, de care se îndulcesc acolo cei drepți, căci rugându-se odată, a venit întru uimire și a fost răpit la cer. Iar acolo întâi a privit la cele veselitoare și la frumusețile Raiului și din acelea s-a umplut de bucurie și de veselie. Apoi a văzut Biserica celor întâi-născuți, care este în cer, adică pe toți sfinții și, împărtășindu-se de desfătarea cea nematerialnică și de îndulcirea din vedenia aceea, s-a învrednicit de la Dumnezeu și a luat darul înfrânarii și al ajunării.

Deci, cuminecându-se cu Preacuratele Taine în fiecare Dumini­că, petrecea fără de altă hrană. Și să nu fie cineva necredincios, din cei ce se pleacă dumnezeiescului cuvânt, nici să se îndoiască de cele zise, căci toate se supun dumnezeieștii porunci. Pentru aceasta, nu voi ascunde adevărul, căci cu împărtășirea dumnezeieștilor Taine a petrecut șaptezeci de ani, negustând altă hrană trupească. Iar aceasta nu este minunată, pe lângă neasemuita putere a lui Dumnezeu, căci hrana cea trupească o cere firea pentru alcătuirea și petrecerea trupului, iar la cei mai înalți și mai presus de fire, cum era dumnezeiescul Paisie, puterea ziditoare a lui Dumnezeu, care este fără lipsă și nu se supune cu totul legii firii, dă cu adevărat acest dar, care este mai presus de puterea și de firea omenească. în acest chip, mai presus de legea firii, a păzit fără hrană până acum pe Proorocul Ilie și pe Enoh, și îi va păzi până la vremea cea de pe urmă. Acestea sunt destule spre dovada acestui dar mai presus de fire.

Și mulțime de monahi și de mireni alergau la dumnezeiescul Paisie, după buna voire a lui Dumnezeu, poftind să locuiască împreună cu el. Și îl înconjurau pe el ca albinele fagurele și se împărtășeau fără de saț din mierea cea gândită și din prea dulcea lui învățătură, din care îndulcindu-se, lăsau lumea și cele din lume și în fiecare zi înmulțeau numărul monahilor. Pe unii, care doreau să se liniștească deosebi, îi învăța să vorbească împreună cu Dumnezeu prin rugăciune, iar pe cei ce voiau să fie în supunere și ascultare, întru petrecerea cea cu adevărat fericită, îi punea să locuiască în viață de obște, împreună cu alți frați, rânduindu-le să lucreze și lucrul de mâini potrivit lor, pe de o parte ca să nu șadă degeaba, ci să se iscusească și să aibă trup cu îndemânare la ostenelile faptelor bune; iar pe de alta, ca să-și scoată hrana vieții lor din sudorile și ostenelile lor și să miluiască și pe cei săraci. Iar peste toate acestea le-a dat poruncă necălcată, să nu facă nimic, nici cel mai mic lucru din voia lor, fără socoteala și voia duhovnicescului lor părinte. In acest fel învăța și purta grijă de frați. Iar nevoința ce o făcea el în liniște și în depărtare, cine poate să o povestească cu de-amănuntul?

Dumnezeiescul Paisie a intrat odată în pustia cea mai dinăuntru și, găsind acolo o peșteră, a locuit într-însa trei ani. Și fiindcă perii capului i-au crescut mult și s-au lungit, ce a socotit pururea fericitul? A pus un par în partea cea de sus a peșterii, a legat de el părul său, și astfel se ruga mai cu sârguință și mai cu osteneală. Și nu numai aceasta, ci și alte osteneli făcea ziua și noaptea, înfierbântându-se de dragostea lui Hristos și socotind odihnă acele nevoințe aspre. Pentru aceasta și Mântuitorul s-a arătat lui precum s-a făgăduit în Sfânta Evanghelie și în vremea când Paisie se ruga, iată se arată înaintea lui Mântuitorul nostru, cel mai dorit decât toate. Iar el, nesuferind a vedea dumnezeiescul Lui chip, a căzut la pământ, cutremurat și înfricoșat, zicând: „O, Hristoase Impărate, nepovestita Ta dragoste care o ai spre slugile Tale!”. Iar Mântuitorul, întinzând mâna Sa, l-a ridicat și i-a zis: „Pace ție, sluga mea! Nu te înfricoșa, căci bunătatea Mea se veselește foarte de lucrurile tale și rugăciunea ta este foarte bine primită și plăcută Mie. Deci veselește-te și ia plată preastrălucită pentru aceste lucruri ale tale. Iată îți dau un dar ca acesta: Orice cerere vei face în numele Meu, să ți se dea, și pentru oricare păcătoși vei mijloci la Mine, să se ierte păcatele lor”.

Iar Sfântul Paisie a zis: „Impărate Hristoase, măcar de m-aș învrednici eu ticălosul să iau de la bunătatea Ta o iubire de oameni ca aceasta, adică să mi se dea dar, ca să cer cele ce se cuvin și cele ce-mi sunt trebuincioase mie, ca să petrec lesne căile cele mântuitoare ale poruncilor Tale și să dobândesc sfârșit bun, căci fără de pronia Ta, nu ne este cu putință să facem vreun bine. Căci dacă Tu Ți-ai vărsat pentru mântuirea noastră Sângele Tău cel de mult preț, ai primit să rabzi moarte și îngropare și prin Invierea Ta ne-ai dăruit nouă viață veșnică, câte morți oare nu suntem noi datori să răbdăm pentru dragostea Ta?”. Iar după ce Paisie a zis acestea, Mântuitorul l-a binecuvântat și S-a înălțat la ceruri. Iar că sfântul a luat cu adevărat un dar ca acesta de la Dumnezeu, se va arăta în cele ce urmează:

Un ascultător al unui bătrân a murit. Acela, amăgindu-se de zavistnicul diavol, se afla în osânda nesupunerii și a neascultării și lucrul cel mai rău a făcut, că a căzut și în alt păcat și nu s-a pocăit, ticălosul. Deci bătrânul lui ruga de multe ori pe Dumnezeu să-i arate unde a ajuns sufletul leneșului lui ascultător. De aceea i s-a arătat că se muncea în iad cu munci cumplite și aspre. Și rănindu-se groaznic bătrânul cu inima, nu înceta a ruga pe Dumnezeu pentru el și, adăugând noi postiri pe lângă postirea sa cea mai dinainte, a postit patruzeci de zile și atunci a auzit un glas ce-i zicea: „Acest suflet, pentru care te rogi fierbinte, se cade să fie în iad până când voi veni cu îngerii și cu trâmbițele judecății și atunci va lua cuviincioasă plată pentru lucrurile sale”.

Bătrânul, auzind această hotărâre, s-a întristat foarte mult și, pe lângă cele patruzeci de zile de mai înainte, a adăugat alte patruzeci de zile de postire și, umilindu-se pe sine mai mult, ruga pe Dumnezeu. Dar iarăși a auzit de la Dumnezeu: „Rămâne în iad, până voi veni pe norii cerului!”. Deci, de vreme ce n-a putut să plece dumnezeiasca milostivire să-l ierte - și aceasta poate a făcut-o Mântuitorul, ca bătrânul să pună mijlocitor pe dumnezeiescul Paisie și astfel, ascul-tându-l pe acesta, să se adeverească deplin făgăduința ce i-a dat-o -, a alergat bătrânul la Paisie în pustia cea mai dinăuntru, știind îndrăzneala ce avea acela către Dumnezeu și nădăjduind că singur el poate să milostivească pe Dumnezeu.

Iar Cuviosul Paisie, cunoscând prin dumnezeiescul dar venirea bătrânului, a ieșit întru întâmpinarea lui și după sărutarea lor a zis către el: „O, părinte, pentru ce ai venit la mine prostul și păcătosul și te-ai umilit atât de mult?”. Iar bătrânul, povestind întâmplarea uceni­cului său și rugile ce le-a adus la Dumnezeu pentru el și hotărârea ce a auzit-o că se va pedepsi în iad până la venirea Domnului, i-a zis: „Pentru aceasta am venit să rog pe cuvioșia ta, ca împreună să te doară inima pentru el și să rogi pe Dumnezeu pentru ticălosul meu ucenic, căci cred că dacă îl vei ruga, te va asculta. Deci nu mă lăsa supărat, ci roagă-L, căci altfel nu mă duc de aici”.

Acestea zicând acel bun bătrân, a înduplecat pe marele Paisie, mai mult cu lacrimile lui decât cu cuvintele, să se roage lui Dumnezeu și să milostivească îndurările Lui. Deci a zis Cuviosul Paisie: „O, sfințite părinte, cum este cu putință să mă apuc de un lucru ca acesta? Căci acesta este lucrul tău și al marii tale minți, măcar că de astă dată nu te ascultă Dumnezeu, pentru pricinile pe care El singur le știe, căci judecățile Lui sunt multe și adânci. însă, ca să ascult porunca ta, iată, rog pe Dumnezeu împreună cu cuvioșia ta și orice se va arăta plăcut Lui, facă-se. Deci, rămânând tu în acest loc, roagă pe Dumnezeu, iar eu mă duc să-L rog în pustia cea mai dinăuntru”.

Și ducându-se acolo, a stat la rugăciune și, înălțându-și mâinile și mintea la cer, a zis: „Ziditorule al tuturor, caută spre rugile noastre, ale nevrednicilor robilor Tăi și ca un bun liberează din legăturile iadului sufletul ucenicului bătrânului!”. Acestea și cele asemenea acestora rugându-se lui Dumnezeu, n-a fost chip să nu fie auzit - după nemincinoasa făgăduință ce a luat. Deci îndată, Hristos, Cel ce este de față pretutindeni, nevăzut, i s-a arătat lui și i-a zis: „Robul meu Paisie, ce ceri cu tot sufletul?” El a răspuns: „Doamne, Tu ești Cel ce cunoști toate! Tu știi că cer să miluiești pe neascul­tătorul și păcătosul ucenic al bătrânului, care vai! se muncește în iad, ticălosul. Deci mă rog Ție, ascultă-mă pe mine, robul Tău, și izbăvește-l ca un iertător și mult milostiv”.

Mântuitorul a zis către dânsul: „Dar eu am hotărât ca el să rămână în iad și să se muncească pentru neascultarea și păcatul lui, până când voi veni cu îngerii pe norii cerului!”. Iar Paisie, alesul Domnului, rugându-l, a zis: „Stăpâne al tuturor, dar ce lucru nu se supune poruncii Tale când voiești? îți este lesne Ție, Stăpânul veacurilor și Făcătorul tuturor celor ce sunt, să faci și acum același chip al venirii Tale”.

Mântuitorul, auzind acestea, S-a înălțat la ceruri. Apoi S-a pogorât pe nori cu multă slavă, cu îngeri și cu arhangheli, cu trâmbițe, cu cete de drepți și cu toate acelea câte au să se pogoare în ziua cea de apoi a judecății, și a așezat scaune și divan înfricoșat. Pe urmă a fost chemat și sufletul ascultătorului ce murise și, ieșind din iad, a stat înaintea Judecătorului și a fost dat în mâinile lui Paisie, și apoi bătrânului lui, care se ruga în ceasul acela cu multă nevoință, precum se învoiseră mai înainte, ca să se roage amândoi.

Deci a auzit glas de sus, zicându-i: „Prin mâinile slugii Mele Paisie, ia sufletul ucenicului tău care s-a eliberat din iad, și nu-l vei mai vedea în munci, ci în odihnă!”. Atunci îndată a venit sufletul uce­nicului și a stat înaintea bătrânului și mărturisea că multe a pătimit de la schingiuirile muncii pentru neascultare, fiindcă aceasta i s-a făcut pricină să cadă în păcat, și pentru păcat a încercat muncile cele cum­plite ale iadului. Apoi zicea: „Dar prin rugăciunile tale și ale dumne­zeiescului Paisie, S-a milostivit iubitorul de oameni, Dumnezeu, și m-a dezlegat din legăturile iadului; deci, iată, mă duc la locul drepților!”.

Acestea s-au arătat bătrânului în vremea rugăciunii lui, iar după ce s-a încredințat pe deplin de mântuirea ucenicului său, s-a dus îndată la marele Paisie și l-a găsit mulțumind lui Dumnezeu pentru mântuirea ucenicului care murise. Deci i-a spus vedenia ce o văzuse și Paisie i-a povestit bătrânului de înfricoșata venire a Domnului și de toate cele ce văzuse. Și au mulțumit amândoi lui Dumnezeu, Care a făcut niște lucruri minunate ca acestea. Apoi bătrânul a zis către marele Paisie: „Dumnezeiescule Paisie, îți mulțumesc foarte mult că prin rugăciunile tale ai mântuit nu numai pe deznădăjduitul meu ucenic, ci și sufletul meu care se primejduia cumplit de întristare! însă te rog să-mi spui care este fapta ta minunată și care sunt nevo-ințele tale, prin care te-ai învrednicit a lua niște daruri ca acestea?”.

Iar marele Paisie i-a răspuns: „Iartă-mă, cinstite părinte, la mine smeritul nu se află nici un lucru care să fie vrednic de vreun dar ca acesta. Dar dumnezeiasca pronie, care iconomisește niște lucruri ca acestea la cei ce cer din tot sufletul ajutorul ei, auzind rugăciunile tale, n-a trecut cu vederea multa ta dragoste ce ai arătat-o către ucenicul tău. Căci ai urmat cu lucrul pe Dumnezeu iubitorul de oameni, Care, pentru noi oamenii - cei ce am fost izgoniți din Rai pentru neascultarea noastră și ne-am făcut vrăjmași ai lui Dumnezeu din amăgirea celui viclean -, S-a născut din pururea Fecioara Măria, a fost crescut ca un copil, a pătimit ca un om și, cu pătimirea Sa, ne-a eliberat, și arătând către noi cu fapta atâta covârșitoare dragoste, a legiuit și cu cuvântul că nu este nici un alt bine mai mare decât dragostea cea curată, prin care cineva își pune și viața sa pentru prietenul său, precum ți-ai pus și tu, părinte, pentru ucenicul tău. De aceea Domnul a ascultat rugămintea ta și a mântuit pe ucenicul tău. Iar eu sunt un păcătos și nu cunosc în mine nici un bine, pentru aceea sunt nevrednic de darurile lui Dumnezeu. Deci iartă-mă, o, prea sfin­țite suflete, și vino să mulțumim și să slăvim pe Dumnezeu milostivul și iubitorul de oameni”. Zicând acestea cu smerită cugetare, a slăvit împreună cu bătrânul pe Dumnezeu dătătorul tuturor darurilor. Apoi, luând binecuvântare unul de la altul și luându-și rămas bun, s-a întors fiecare la locuința sa.

Iar părintele nostru Paisie, uitând de cele din urmă, după dumnezeiescul Pavel, și întinzându-se spre cele dinainte, s-a dat pe sine la nevoințe și mai aspre. Deci înconjura pustia cea fără apă, pe de o parte ca să se ascundă de oameni să nu-i vadă nevoințele, iar pe de altă parte, ca să se îndulcească de mierea liniștii fără nici o supărare. Insă Dumnezeu n-a lăsat în pustie pe un luminător atât de luminos, ci voind să lumineze și pe alții, și cu lumina învățăturii aceluia să-i povățuiască spre mântuire, i-a poruncit să iasă în pustia cea din afară, ca să întărească pe frații ce se aflau acolo și să-i facă, cu învățătura sa, următori ai faptei lui celei bune și prieteni ai sfințitei lui petreceri cea întocmai cu a îngerilor.

Iar cuviosul a zis: „O, Doamne al meu, dar ce câștig voi lua, dacă voi lăsa pustia în care mă îndulcesc cu bucurie de cercetarea Ta și mă voi duce spre cercetarea altora, pe care nu m-am făcut încă îndestulat să-i ocârmuiesc? Mă tem, Stăpâne, ca nu cumva, îndelet-nicindu-mă de ocârmuirea acelora, să nu pot face poruncile Tale cum se cuvine și să mă osândesc eu, ticălosul, pentru lenevirea mea”. Mântuitorul i-a răspuns la acestea: „Nu are plată întocmai osteneala ce o vei face pentru mântuirea altora, cu osteneala ce o faci aici în pustie, ci pentru aceea vei lua plată îndoită și înmulțite și strălucite răsplătiri în Ierusalimul cel de sus”.

Atunci dumnezeiescul Paisie a ieșit în pustia cea dinafară, după dumnezeiasca poruncă și, aflând frații de venirea lui, alergau la dânsul mulțime multă și ascultau învățătura lui cea preadulce, căci după adevăr învățătura lui era izvor de-a pururea curgător, care izvo­ra apă de nemurire. De aceea, dorind să-l văd și eu, zice Cuviosul Ioan, fiindcă era cu putință ca din singură privirea lui să primesc dar dumnezeiesc, m-am dus la dânsul și mai înainte de a bate în chilia lui, l-am auzit^ dinăuntru vorbind cu un om și, sfiindu-mă a bate, stăteam afară. însă am făcut puțin zgomot și cinstitul părinte, auzind acel zgomot, a ieșit afară și, văzându-mă pe mine, s-a bucurat și m-a sărutat, asemenea și eu pe el. Apoi, intrând împreună cu dânsul în chilie și nevăzând pe nimeni altul, nu mă dumiream și socoteam cine să fi fost oare acela care cu puțin înainte a vorbit cu cuviosul, și căutam într-o parte și în alta să văd pe cineva. Atunci el m-a întrebat: „De ce te uiți încoace și în colo și nu te dumirești, ca și cum ai vedea un lucru preaslăvit?”. Eu i-am răspuns: „Cu adevărat văd lucru preaslăvit și, nedumirindu-mă, nu știu ce să zic, fiindcă cu puțin mai înainte am auzit glasul unui om care vorbea cu tine și acum nu văd pe altcineva; și nu știu ce este aceasta. Deci te rog să-mi arăți această taină preaslăvită!”.

Iar dumnezeiescul părinte mi-a spus: „O, Ioane, taină preaslă­vită ți-a descoperit ție Dumnezeu astăzi și mie mi se cuvine să-ți arăt dragostea ce o are spre noi bunătatea Lui. Acela, alesule prieten, pe care l-ai auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, întâiul împă­rat al creștinilor. El s-a pogorât din cer trimis fiind de Dumnezeu și mi-a zis: «Fericiți sunteți voi care v-ați învrednicit a avea petrecerea monahicească, căci după adevăr a voastră este îndumnezeita fericire a Mântuitorului». Iar eu i-am zis: «Cine ești tu, domnul meu, care zici acestea și ne fericești pe noi, monahii?» El mi-a răspuns: «Eu sunt marele Constantin și m-am pogorât din cer ca să-ți arăt slava pe care o dobândesc monahii în ceruri, prietenia și îndrăzneala care o au către Hristos. Deci te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru că îi îndemni pe dânșii la această sfințită petrecere a pustniciei, iar eu mă prihănesc și mă ocărăsc pe mine, că n-am nimerit o rânduială prea mare ca aceasta a monahilor și nu sufăr paguba ce am luat».

Atunci eu iarăși i-am zis: «Pentru ce, o, minunatule, te ocărăști pe tine? Oare n-ai dobândit slava cea pururea fiitoare și dumnezeiasca strălucire?» El mi-a răspuns: «Așa este, am dobândit-o! Dar nu am aceeași îndrăzneală ca monahii, nici cinstea întocmai cu ei! Căci am văzut sufletele oarecăror monahi, care, despărțindu-se de trup, zburau ca niște vulturi și se suiau la cer cu multă îndrăzneală, iar ceata cea potrivnică a diavolilor nu îndrăznea să se apropie deloc de dânsele. Apoi am văzut că li se deschideau ușile cerului și intrau înăuntru și, arătându-se cerescului împărat, stăteau de față cu multă îndrăzneală la scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru această vrednicie, minunându-mă eu de voi, monahii, vă fericesc și mă ocărăsc pe mine, că nu m-am învrednicit a lua o îndrăznire ca aceasta. O, de aș fi lăsat vremelnica împărăție, haina și coroana împărătească și să mă fi făcut sărac; să fi purtat sac și să fi primit toate câte le cere petrecerea monahicească!»

Atunci eu i-am zis: «Toate le zici bine, o, sfințite împărat, și ne mângâi cu acestea. Insă unele ca acestea se cuvin să fie judecățile Dumnezeului nostru și nu este cu dreptate a zice în alt fel pentru dumnezeiasca dreaptă judecată, căci dreptul Judecător le dă toate cu dreptate după vrednicie, și după ostenelile fiecăruia îi dă și plata. Căci viața ta nu avea ostenelile cele întocmai cu ale noastre, nici nu era asemenea cu viața monahilor; pentru că tu aveai pe femeie ajutătoare, aveai copii și slugi și multe alte feluri de îndulciri și odihne; iar monahii, defăimând toate cele dulci și veselitoare ale acestei vieți, în loc de toate bunătățile lumii, au luat pe Dumnezeu și pe Dânsul îl aveau de bucurie și de bogăție, și să facă cele bineplăcute Lui o socoteau desfătare și mare îndulcire. Și ei erau, după cum zice apostolul, lipsiți, necăjiți și rău pătimitori. De aceea cu neputință îți este ție, împăratul meu, să te faci întocmai cu ei». Deci, în timpul când noi vorbeam aceasta, atunci ai venit tu, fratele meu Ioan; iar el îndată s-a suit la cer. Deci acum, învățându-te arătat prin această taină câte bunătăți pricinuiesc durerile pustniciei, întărește pe frați”. Acestea auzindu-le eu, am dat mare mulțumire lui Dumnezeu. După aceea, vorbind din destul cu dumnezeiescul Paisie, m-am întors la locuința mea, bucurându-mă și veselindu-mă. însă cuvântul ne va arăta și înfocata râvnă pe care o avea Cuviosul Paisie pentru credință.

Un bătrân oarecare locuia într-un sat ce se învecina cu părțile Egiptului. Acela, rătăcindu-se din neștiință, zicea că se cuvine creștinilor să cinstească și să slujească numai Tatălui și Fiului, iar Sfântului Duh să nu-i slujească, nici să-I zică Dumnezeu. Iar această rătăcire și rea cugetare au urmat-o o mulțime de oameni. Insă Domnul, voind să nu fie în deșert și să se piardă pustniceștile osteneli și sudori ale bătrânului, i-a descoperit Cuviosului Paisie relele cugetări ale aceluia și satul în care locuia.

Și îndată dumnezeiescul Paisie, făcând o mulțime de coșnițe cu trei urechi, le-a luat și le-a dus către acel bătrân. In acel ceas, se aflau acolo mulți dintre cei care erau părtași ai acelei nedumnezeiești dogme. Deci, văzând coșnițele cu trei urechi și necunoscând pe Paisie, se minunau și se mirau mult de facerea coșnițelor și întrebau ce sunt acelea și ce are de gând să facă cu ele? Iar el a zis: „Voiesc să le vând”. Atunci iarăși l-au întrebat: „De ce le-ai făcut cu trei urechi?”. El a zis: „Fiindcă sunt prieten și iubitor al Sfintei Treimi și se cade să arăt cu lucrurile cele trei fețe ale Sfintei Treimi, să o laud și să o slăvesc în trei ipostasuri, având în mâinile mele semnele Treimii, pentru că precum Sfânta Treime este o fire și are trei fețe -iar de o înțelege cineva altfel, atunci nu o înțelege drept -, tot așa se cade să socotim și aceste coșnițe, pentru că fiecare dintre dânsele are o ființă privindu-se în trei, fiindcă în fiecare din cele trei urechi se află întocmai toată ființa coșniței.

Deci așa și nematerialnica fire și dumnezeirea cea mai presus de ființă se află întocmai în trei chipuri, adică în trei fețe: în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh; și petrece toată în fiecare față și nici mai mult decât trei fețe se zice, nici mai puțin, adică nici pătrime, nici doime, ci treime, fiindcă aceasta, adică o față a Sfintei Treimi, nu este mai mult decât cealaltă, nici cealaltă mai puțină decât aceasta”.

Acestea zicându-le pe scurt dumnezeiescul Paisie, bătrânul și toți câți se aflau acolo au cunoscut adevărul și cucernicindu-se de dânsul, i-au zis: „Minunatule, spune nouă și altele mai curate despre dreapta credință, arătând și alte dovezi ca acestea descoperite, căci ne-ai înspăimântat de la începutul cuvintelor tale”. Iar dumnezeiescul Paisie, cu glas îndrăzneț a răsturnat toate cuvintele cele hulitoare ale ereticilor și le-a arătat mai neputincioase decât țesătura păianjenului, iar dreapta credință le-a arătat-o mai pe larg și cu mai multe pilde, și întipărind-o în inimile lor, i-a adus la adevărata cunoștință a Sfintei Treimi, dovedind cu multe mărturii din Scripturile cele insuflate de Dumnezeu, că și Sfântul Duh este Dumnezeu precum este și Tatăl și Fiul. Apoi, sfătuindu-i pe toți să-și mărturisească neștiința lor și să se pocăiască pentru defăimarea lor, s-a întors iarăși în pustie, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu.

Iar ajungând în pustie, a strălucit deodată o lumină înaintea lui și, privind la acea lumină, vedea cete de îngeri umplând pustia. Și pe când se minuna ce era ceea ce se arăta, a auzit pe îngerul său păzitor zicând: „Paisie, și când tu ești aici și când lipsești, noi păzim pe monahii care locuiesc într-această pustie, precum Dumnezeul tuturor ți-a făgăduit”. Iar el, cu laude mulțumitoare, slăvea pe Dumnezeu, care poartă grijă de toți. Iar despre proorocescul dar, pe care s-a învrednicit a-l lua marele Paisie, vă arăt următoarea povestire:

Fiindcă vestea despre Cuviosul Paisie s-a auzit în toată lumea și îndemna pe mulți iubitori de fapte bune să meargă și să ia binecuvântarea lui, pentru aceasta și Cuviosul Pimen, cel mare între părinți, fiind încă tânăr într-acea vreme, și dorind foarte mult a-l vedea, s-a dus la Cuviosul Pavel și l-a rugat să meargă împreună la marele Paisie; căci Pavel era cunoscut și prieten al lui Paisie și se ducea des la el. Iar părintele nostru Pavel i-a zis: „Fiul meu, mă sfiesc să te duc la el, căci ești tânăr și acela este înalt la fapta bună. Noi nu ne ducem la el așa cum se întâmplă, ci cu multă chibzuire și cu cucernicie, și nu întotdeauna îl întâmpinăm pentru folos, ci la vreme potrivită”. Pimen i-a zis: „Dar eu voi rămâne afară din chilia lui când vom merge, și numai de voi auzi dumnezeiescul lui glas vorbind cu tine, voi lua bucurie covârșitoare și voi cunoaște mare dar. Iar de va fi cu anevoie a auzi glasul lui, de voi pipăi numai chilia lui, voi dobândi mântuire; iar când vei ieși din chilia lui, voi săruta picioarele tale, care au călcat pământul acela, pe care calcă frumoa­sele lui picioare, și cu aceasta voi dobândi binecuvântare îndestulată”.

Acestea zicând Pimen, Cuviosul Pavel s-a minunat de smerenia lui și de multa credință ce avea către Paisie. Deci, luându-l împreună cu el, s-a dus la Paisie. Și, ajungând la chilia lui, Pavel a intrat singur înăuntru, iar dumnezeiescul Paisie, primindu-l părintește și priete­nește, l-a întrebat despre Pimen. Atunci Pavel i-a spus că a rămas afară, căci se sfiește a intra înăuntru. Iar sfântul i-a poruncit să intre înăuntru și a zis către Pavel: „Nu este bine a opri pe unii ca aceștia și să rămână afară când vin la noi, căci aceștia mai lesne merg în cer, zice Mântuitorul nostru”.

Zicând acestea, a îmbrățișat pe tânărul Pimen și, binecuvân-tându-l, i-a zis: „O, preaiubite Pavel, să-ți aduci aminte că acest tânăr va mântui sufletele multor oameni și prin dânsul se vor învrednici mulți a dobândi Raiul, căci mâna Domnului, Care îl păzește și îl povățuiește la dumnezeieștile porunci, se vede cu el”. Apoi a pus mâinile sale pe capul lui și, binecuvântându-l, l-a trimis înapoi cu Pavel. Deci Pimen câștigând ceea ce dorise, slăvea foarte mult pe Dumnezeu.

Odată având sfințitul Paisie douăzeci și una de zile de postire, i s-a arătat Domnul Hristos și i-a zis: „O, alesul meu, Paisie, mult rău pătimești pentru Mine!”. Iar el a zis: „Ce mare lucru este această proastă și rea pătimire, o, bunul meu Stăpân! Mai ales că bunătatea Ta îmi dă putere”. Iar Mântuitorul a zis: „Tot lucrul bun este bineprimit de Mine și, celor ce-l fac, le voi da plată întocmai cu ostenelile lor; deci urmează-Mă!”.

Iar Paisie L-a urmat până ce au mers la o peșteră a pustiei. Atunci Mântuitorul a zis către el: „Intră înăuntru și vezi un bărbat cu adevărat nevoitor!”. Și intrând Paisie în peșteră, a văzut un om care se tăvălea pe pământ și care-și freca gura și fața de pământ. Deci, mirându-se de covârșitoarea nevoință a acelui bărbat, a ieșit afară, rugându-se ca să afle de la Domnul Hristos pricina nevoinței celei mari a acelui bărbat. Iar Domnul i-a zis: „Ai văzut pe nevoitorul Meu, ce fel de osteneli mari rabdă pentru Mine?”. Paisie a zis: „L-am văzut, Stăpâne, și m-am înspăimântat de ostenelile nevoinței lui; dar rog bunătatea Ta să-mi descoperi cum are atâta nevoință?”. Mântuitorul i-a zis: „Are numai două zile de postire și, iată, îl vezi în ce fel se chinuiește de foame și de sete?”.

Paisie, auzind acestea, a zis: „Și cum eu, care am douăzeci și două de zile de post, n-am pătimit nimic asemenea?”. Mântuitorul i-a zis: „Pentru că tu te întărești de darul Meu și postești fără de osteneală, iar acela ca un pătimitor, din însăși voia lui postește cu multă osteneală și, încălzindu-se de dorul pe care-l are către Mine, suferă să pătimească mai presus de puterea sa”. Apoi Paisie a întrebat pe Domnul: „Ce plată are să ia de la bunătatea Ta, pentru cele două zile?”. Domnul i-a răspuns: „Acesta va lua aceeași plată pentru cele două zile, la fel cu plata ce ai s-o iei tu pentru cele douăzeci și două de zile! Și voi zice deopotrivă: Intră în bucuria Domnului tău, și ție care ai luat cinci talanți și aceluia care a luat doi, căci întocmai ați făcut binele și amândoi v-ați arătat vrednici după puterea voastră!”. Acestea zicându-le Mântuitorul, S-a făcut nevăzut.

Deci părintele nostru Paisie, întorcându-se la chilia sa, și-a adăugat mai multe nevoințe și se ruga lui Dumnezeu să se facă mai presus de hrană. Astfel, hrana lui acum nu mai era alta, cum am zis mai înainte, decât împărtășirea în fiecare Duminică cu preacuratul Trup și cinstitul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, Iar Mântuitorul, cu iubire de oameni, i S-a arătat iarăși robului Său Paisie și i-a zis: „Ce Mă mai rogi pentru hrană, de vreme ce nu mănânci nimic? Cere altceva, dacă îți trebuie!”. El i-a zis: „Mă rog Domnului meu, când ies din această pustie și mă duc spre cercetarea fraților, să am voie să vin îndată înapoi în pustie, pentru că nu sufăr să zăbovesc în cercetarea altora și să mă lipsesc de a Ta!”. Iar Domnul i-a zis: „Nu te întrista de asta, căci atunci când ieși din pustie Eu nu mă depărtez de la tine, ci sunt cu tine”.

Pe urmă Paisie I-a zis: „Mă rog Ție, Hristoase al meu, slobozește-mă de mânie!”. Iar Domnul i-a zis: „De voiești a birui mânia și iuțimea, ia aminte să nu rănești ori să ocărăști ori să defaimi pe cineva; și, de vei păzi acestea, nu te vei mânia”. Paisie iarăși L-a întrebat, zicând: „Stăpâne, Iubitorule de oameni și îndelung răbdătorule, dacă cineva face poruncile Tale și se duce la cei ce Te iubesc pe Tine, ca să slujească la trebuințele lor, oare are câștig din aceasta, sau pagubă?”. Domnul i-a răspuns: „Precum cel ce lucrează într-o țarină, ia plată de la stăpânul țarinii, așa și cei ce fac binele și ajută sau învață pe alții, vor lua în ceruri plăți strălucite”.

Apoi Paisie L-a mai întrebat: „Domnul meu, dacă cineva se nevoiește la fapta bună și slujește și pe alții, iar altul se nevoiește numai pentru sine și pe alții nu-i slujește, se deosebește unul de altul?”. Domnul i-a răspuns: „Cel ce se nevoiește numai pentru el este ucenicul Meu, iar cel ce se nevoiește pentru el și slujește și pe alții este fiu și moștenitor al Meu!”. Paisie a întrebat iarăși: „Dacă cineva se sârguiește spre slujba altora și se nevoiește și pentru sine cât îi este cu putință, însă, fiind împiedicat de slujirea altora, nu ajunge la nevoințele celor ce au niște împiedicări ca acestea, oare unul ca acesta va lua aceeași plată ca cei care se nevoiesc mai mult?”. Mântuitorul i-a răspuns: „Da, aceeași plată va lua”. Zicând aceasta, s-a suit la cer.

În părțile Siriei era un nevoitor împodobit cu multe feluri de fapte bune. El, rugându-se odată, i-a venit un gând ca acesta: „Oare a ajuns a se face asemenea cu cineva din cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu?”. Și, gândind unele ca acestea, a auzit un glas de sus, zicându-i: „Du-te în Egipt și acolo vei găsi un nevoitor, cu numele Paisie, care se îndeletnicește cu smerenia și cu dragostea către Dumnezeu ca și tine”.

Atunci, acel cinstit bătrân n-a socotit nicidecum osteneala drumului, și a pornit îndată spre Egipt. Și ajungând în muntele Nitriei, întreba unde se găsește Paisie. Și fiindcă numele lui era propovăduit de toți, nu s-a ascuns bătrânului locul unde locuia Paisie, nici de Paisie nu s-a ascuns venirea bătrânului; căci, cum a intrat bătrânul în pustie și mergea drept spre Paisie, îndată Paisie l-a întâmpinat în drum și, cunoscându-se între dânșii prin dumnezeiescul dar, s-au îmbrățișat cu bucurie și au făcut sărutarea cea întru Hristos. Apoi, ducându-se la chilia lui Paisie și rugându-se, au șezut. Deci bătrânul, începând a grăi către dumnezeiescul Paisie, vorbea în limba siriană, iar Paisie, fiind egiptean, știa numai limba egipteană. De aceea, s-a întristat foarte mult că nu înțelegea cuvintele cele folositoare de suflet ale bătrânului și, înălțând îndată la cer ochii și mintea, a suspinat din adâncul inimii și a zis: „Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvinte al lui Dumnezeu, dă-mi darul Tău mie, robului Tău, ca să cunosc puterea cuvintelor bătrânului”. Și, o, minune! pentru cerce­tarea Domnului cea repede, îndată, împreună cu cuvântul, vorbea și înțelegea limba siriană.

Deci vorbind între ei multe, și-au povestit unul altuia vedeniile ce s-au învrednicit a le vedea fiecare, cu care părinți au vorbit și au petrecut împreună și ce fapte bune aveau acei părinți; și amândoi erau plini de bucurie pentru o împreună vorbire ca aceea. Iar după ce au trecut șase zile și au sfârșit câte aveau de vorbit, bătrânul voia a se întoarce la locul său. Atunci Paisie a chemat pe ucenicii săi și le-a zis: „Iată, o, preaiubiți fii, om sfânt, din cei desăvârșiți în fapta bună, plin de Duh Sfânt și de dumnezeiesc dar; deci luați toți binecuvân­tările lui cu cucernicie, ca să le aveți ca pe niște turnuri și strajă împotriva vrăjmașilor”. Atunci, îndată au căzut toți la pământ și, închinându-se acelui sfânt bătrân, precum se cuvenea, cereau fier­binte rugile și binecuvântarea lui. Iar acela, făcând rugăciune pentru dânșii, i-a binecuvântat și, luându-și rămas bun de la toți, s-a dus.

Iar după puțină vreme, a venit la marele Paisie un pustnic, iar ucenicii cuviosului i-au zis: „O, părinte, mare câștig ai fi nimerit, dacă ai fi venit puțin mai înainte, căci a venit la noi un om dumnezeiesc din Siria, strălucit cu mintea și cu inima, care după ce ne-a întărit cu cuvinte mântuitoare, s-a dus puțin mai înainte. Dar, dacă vrei, poți să-l ajungi, că nu este departe”. Și alergând pustnicul acela să-l ajungă, dumnezeiescul Paisie i-a zis: „Stai, pentru că acela acum a trecut cale de mai mult de l8 mile, fiind dus de un nor la locuința sa”. Auzind aceasta, toți s-au minunat și au slăvit pe Dumnezeu.

Un alt frate s-a dus la marele Paisie să-l vadă, dar găsindu-l dormind și având păzitor un înger preafrumos, s-a minunat și a zis: „Intr-adevăr Dumnezeu păzește pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul”. Deci s-a întors înapoi, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce iubește pe cei ce-L slăvesc.

Un monah foarte simplu cu socoteala minții, era ucenic al Sfântului Paisie și asculta bine de toate poruncile lui. Acesta, ducându-se odată în Egipt să vândă niște lucruri de mână, s-a găsit în cale cu un evreu și mergea împreună cu dânsul. Iar evreul, cunoscând simplitatea monahului, cu pângărita lui limbă a vărsat într-însul veninul șarpelui cel stricător de suflete, care-l avea în inima sa, zicându-i: „O, monahule, pentru ce credeți voi așa, la întâmplare, în Cel Răstignit, fiindcă nu este El Mesia cel așteptat, ci altul! Pentru că altul este acela, iar nu acesta în Care credeți voi, creștinii!”. Iar monahul, din nerăutate și din prostimea inimii sale, s-a amăgit și a răspuns: „Poate așa este, cum zici tu”.

Și îndată, vai de primejdia ce a pătimit ticălosul, căci a căzut din darul Sfântului Botez, precum se va vedea în cele următoare, căci întorcându-se în pustie și văzându-l dumnezeiescul Paisie, nu voia să-l primească nicidecum, nici chiar să-l vadă, nici a se apropia de dânsul să-i vorbească, ci se întorcea de la el. Iar ucenicul, văzând pe bătrânul său că se întoarce de la el, s-a întristat foarte mult și se mira care să fie pricina. De aceea, căzând la picioarele lui, i-a zis: „Părinte, pentru ce te întorci de la mine, ticălosul, și nu voiești să mă vezi, ci te îngrețoșezi ca de o urâciune? Acest lucru nu mi l-ai făcut niciodată!”. Bătrânul i-a zis: „O, omule, cine ești tu că nu te cunosc?”. Ucenicul i-a răspuns: „O, părinte, dar ce lucru neobișnuit ai văzut la mine că nu mă cunoști? Oare nu sunt eu cutare, ucenicul tău?”. Bătrânul a zis: „Ucenicul meu acela era creștin și avea Botez; dar tu nu ești ca acela! Iar dacă ești ucenicul meu acela, a fugit de la tine Botezul și semnele creștinilor! Spune-mi ce ți s-a întâmplat și ce ai pătimit pe drum?”.

El a răspuns: „N-am pățit nimic!”. Bătrânul i-a zis: „Fiule, du-te departe de la mine, că nu sufăr a auzi vorbe din gura omului care s-a lepădat de Hristos! Dacă ai fi fost tu ucenicul meu, te-ai fi văzut cum erai mai întâi”. Atunci el a suspinat adânc și, vărsând lacrimi care porneau pe bătrân spre milostivire, a zis: „Eu însumi sunt ucenicul tău, iar nu altul, și nu cunosc nicidecum greșeala făcută și nici că am făcut vreun rău”. Marele Paisie a zis: „Cu cine ai vorbit când te-ai dus pe drum?”. Acela a răspuns: „Cu un evreu am vorbit împreună, iar cu altcineva nu”. „Ce ți-a zis el și ce i-ai răspuns tu?” „Nu mi-a spus altceva decât aceasta, că «Hristos nu este acesta la Care vă închinați voi creștinii, ci un altul care are să vină». Eu i-am răspuns: «Poate așa este cum zici tu»”.

Iar bătrânul a zis către dânsul: „Ticălosule, dar ce este mai rău și mai urât decât aceasta care ai zis? Cu aceasta te-ai lepădat de Hristos și te-ai dezbrăcat de Sfântul Botez. Deci du-te, plânge-te pe tine cum voiești, căci cu mine nu ai parte, deoarece numele tău s-a scris împreună cu aceia care s-au lepădat de Hristos și te vei munci împreună cu dânșii!”. Acestea auzindu-le ucenicul, a suspinat din adâncul inimii și se tânguia și striga, zicând: „Miluiește-mă, părinte, pe mine, rău norocitul, că nu știu ce să mă fac! Din neluarea mea aminte, am lepădat dumnezeiescul Botez și m-am făcut bucurie diavolilor; însă alerg către tine, după Dumnezeu, nu mă trece cu vederea pe mine, ticălosul!”.

Rugându-se în acest chip ucenicul, cu lacrimi mai mult decât cu cuvinte, a pornit pe bătrân spre milostivire. Deci i-a zis: „Fiule, îngăduiește puțin să rog îndurările și mila lui Dumnezeu Iubitorul de oameni, pentru tine”. Zicând aceasta, ruga fierbinte pe Dumnezeu și cerea iertare pentru ucenicul său. Iar Dumnezeu n-a zăbovit, ci a iertat îndată păcatul ucenicului și l-a învrednicit iarăși de darul Sfântului Botez, pentru că dumnezeiescul Paisie a văzut Duhul cel Sfânt intrând ca un porumbel în gura ucenicului; iar duhul cel de hulă a ieșit ca un fum, risipindu-se în văzduh.

Astfel s-a adeverit pe deplin că și-a primit cererea sa și, întorcându-se, a zis către ucenicul lui: „O, fiule, slăvește pe Dumnezeu și mulțumește-i împreună cu mine, că a ieșit din tine duhul cel necurat al hulei și în locul lui a intrat Duhul Sfânt și ți s-a dat iarăși darul Botezului. Deci ia aminte bine să nu cazi și altădată în cursele păgânătății din neluare aminte și din lenevirea ta, nici să-ți dai sufletul să ardă în focul muncii pentru vreun alt păcat”. Astfel a îndreptat pe ucenic.

Odată, a venit la sfințitul Paisie un bătrân cu numele Ioan. Acela umblase multe zile prin pustie și, fiind obosit tare, avea trebuință de hrană și de odihnă. Deci, după ce au vorbit multă vreme unul cu altul, Paisie a zis către ucenicul său să gătească masa și să pună mâncare să mănânce împreună cu Ioan. Iar ucenicul a făcut după porunca cuviosului. Apoi Paisie a îndemnat pe Ioan să mănânce, că era flămând de multă înfrânare. Iar Ioan i-a zis: „Iartă-mă că astăzi este post și se cade să postesc pentru păcatele mele cele multe”. Dumnezeiescul Paisie, uimindu-se de hotărârea lui, s-a sculat îndată și, înălțându-și ochii și mintea la cer, a zis din adâncul inimii: „Doamne, cercetează pe robul tău Ioan, care se nevoiește cu silință pentru numele Tău”.

Iar sfârșitul rugăciunii sfințitului Paisie a dat lui Ioan bun și preaslăvit dar, pentru că a venit în uimire și i s-a părut că a văzut un tânăr care ținea în mâini hrană și băutură și îi dădea lui; apoi Ioan, venindu-și în sine, era plin de bucurie și sătul de hrană. După aceea, netrebuindu-i lui hrană trupească, fiind sătul de cea îngerească, s-a sculat și, mulțumind lui Dumnezeu și dumnezeiescului Paisie, s-a dus iar în pustie, adăugând astfel altă postire la cea dintâi. Și își zicea în sine: „Ioane, ai mâncat cu saturare, deci se cade să postești cu toată osârdia”. In acest chip se lupta viteazul și biruia cu rugăciunea Sfințitului Paisie.

Alt monah nou începător locuia în pustie deosebi și, supărân-du-se mult de gânduri, s-a dus la marele Paisie și i-a zis: „Te rog, cuvioase părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, prostul, că sunt luptat cumplit de draci”. Iar cuviosul, cunoscând că el își face voia sa și urmează cu osârdie diavolului desfrânării și al slavei deșarte și voind a-l opri de a se purta fără rânduială și după voia sa, a zis către dânsul: „O, fiule, nu te lupți cu diavolii, precum socotești, fiindcă aceia încă n-au simțit că ai venit în pustie; ci te lupți cu gândurile tale. Deci du-te și te nevoiește cu bună rânduială și roagă pe Dumnezeu să te cerceteze, că ai să te ispitești cumplit de diavoli, și atunci vei cunoaște bine asuprelile lor și ce fel de rele pătimesc cei ce se luptă cu dânșii”.

Zicând acestea, a trimis pe tânăr la locuința lui; apoi a rugat pe Dumnezeu cu tot sufletul să-l păzească nevătămat. Iar mai marele diavolilor, răcnind ca un leu, s-a arătat cuviosului, zicându-i: „O, silă! Ce ai cu mine, Paisie, de mă izgonești și mă nedreptățești, eu nesupărându-te pe tine?”. Iar cuviosul i-a zis: „Fugi de la monahul cel tânăr și nu-l supăra cu gânduri viclene”. Diavolul i-a răspuns cu obrăznicie și cu multă mândrie: „Crede-mă, că încă n-am știut că a venit acest tânăr în pustie, nici nu l-am supărat vreodată, dar el se luptă cu lenevirea sa; însă de acum înainte să se gătească să încerce ispitele mele cumplite și asuprelile ce am socotit să i le dau”. Cuviosul i-a zis: „Dumnezeu să te certe, vrăjmașule al adevărului și să te arunce pe tine în focul cel nestins al muncii”.

Și așa vicleanul diavol s-a făcut nevăzut. Insă aflătorul răutății n-a încetat răutatea sa, ci cele ce a zis, le-a făcut și cu fapta. Și pornind război împotriva tânărului monah, a arătat tot felul de meșteșugiri viclene. Iar tânărul, ispitindu-se de măiestriile vrăjma­șului și neputând suferi, a năzuit iar la turnul cel neclintit, adică la marele Paisie și, povestindu-i ispitele vrăjmașului, îi spunea că nu poate suferi relele ce-i face.

Iar cuviosul i-a zis: „O, fiule, nu ți-am spus că vrăjmașul încă nu știe că ai venit în pustie?”. Apoi, certându-l și sfătuindu-l cum să petreacă, s-a întors la rugăciune, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, să nu lași zidirea Ta să o piardă vrăjmașul, ci ajută-i lui din cer, că puterea Ta este nebiruită și toate sunt supuse ei!”. Și îndată i-a stat de față un înger al Domnului, având pe diavolul legat cu lanțuri și a zis: „Ia-l pe acest pierzător și ceartă-l precum vrei. Iată, ți s-a dat legat acela care are mulți oameni legați cu meșteșugirile lui viclene”. Atunci diavolul a zis către Sfântul Paisie: „Vai mie, până când mă muncești cu rugăciunea ta și păzești prin ea pe toți cei ce locuiesc în pustia aceasta? Ticălos voi fi și multe voi pătimi, dacă voi mai ședea aici, ca să-i pândesc; de aceea mă voi duce departe de aici numaidecât”.

Iar dumnezeiescul Paisie i-a zis: „Depărtatule și vrăjmașule al neamului omenesc, spune-mi pentru ce superi și ispitești pe acest tânăr, luptându-l cumplit? Pentru care pricină lupți de la început cu atâta nebunie și sălbăticie împotriva celor ce se nevoiesc? Diavolul a răspuns: „Eu nu mă apropii de noii începători, când încep nevoințele faptei bune; căci darul lui Dumnezeu nu-mi dă loc să mă apropii de dânșii, fiindcă atunci se nevoiesc cu mare fierbințeală. Iar după ce, pentru lenevirea lor, se duce de la dânșii dumnezeiescul dar, atunci mă apropii de dânșii și îi stăpânesc ca pe un vânat gata și astfel îi am jucărie precum voiesc; de aceea nu-i lupt de la început, pe de-o parte pentru că mă ard de fierbințeala și osârdia ce o au spre fapta bună, precum și de dumnezeiescul dar; iar pe de alta, pentru că-i defaim, așteptând să înceteze osârdia aceea, să cadă în lenevire, și atunci să-i lupt, neavând nici o împiedicare. Deci la început nu-i lupt pentru pricinile cele zise; iar când îi văd mult mai fierbinți și mai osârdnici, sporind spre cele dinainte, atunci nu-i mai ispitesc, ca să nu se unească cu darul lui Dumnezeu prin osârdia cea de-a pururea a nevoinței și a sporirii lucrurilor celor bune, și să se facă nebiruiți”.

Acestea le zicea diavolul fără voia sa, apoi îndată a fugit. Iar de atunci monahul a scăpat de supărarea diavolului și n-a mai putut zavistnicul să-l ispitească. Deci, întărindu-se fratele prin rugăciunile sfințitului Paisie, a săvârșit cu plăcere de Dumnezeu pustnicească petrecere și s-a odihnit în liniște.

În vremea când m-am dus eu - zice Cuviosul Ioan, scriitorul acestei vieți -, către dumnezeiescul Paisie ca să mă îndulcesc de dânsul, au venit la el câțiva monahi, ca să se mângâie de cuvintele lui cele folositoare, zicând: „Spune-ne nouă, părinte, cuvânt mântuitor de suflet”. Iar el le-a zis: „Păziți predania sfinților și mai mult decât cele rânduite să nu căutați să faceți”. Monahii au zis: „Mai spune-ne și altceva de suflet folositor din cele ce se potrivesc monahilor”. Iar dumnezeiescul Paisie, văzând cu ochii săi cei prevăzători și cunoscând cugetele și gândurile lor, i-a spus fiecăruia dintre dânșii ce gândea și care dintre cele ce gândeau erau bune și care rele și din ce pricină le-au venit lor niște gânduri ca acestea. Iar monahii, minunân-du-se de aceasta, mi-au spus mie aparte: „într-adevăr, părinte Ioane, toate patimile inimilor noastre, pe care numai singur Dumnezeu le cunoaște, ni le-a arătat nouă una câte una”.

Atunci eu le-am spus din cele ce m-am adeverit de multe ori: „Credeți-mă că cele ce le-am gândit în mintea mea și cele ce le-am făcut eu singur, mi le-a arătat de multe ori cu bucurie, când ne întâlneam, și toate mi le spunea, ca și când ar fi fost împreună cu mine”. Deci monahii au zis: Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui! și s-au dus.

Un frate, urmând voii sale și făcându-și socoteala sa, a lăsat pustia și s-a dus aproape de o cetate și s-a sălășluit acolo. Dar, pentru că adeseori mergea în cetate să-și vândă lucrul mâinilor sale, i s-a întâmplat de a întâlnit o femeie evreică care ardea de îndrăgirea satanicească ce o avea spre el. Iar monahul, amăgindu-se de gânduri prin lucrarea diavolească, s-a prins în cursele evreicei și a căzut. O, dar cel mai cumplit este că s-a lepădat de credința creștinească și a luat credința evreiască; și a locuit împreună cu femeia și atât de mult a urmat sfatul ei, încât s-a făcut asemenea cu ea la păgânătate. Iar acea femeie de trei ori blestemată a căzut într-o așa pierzare fără de fund și a ajuns întru atâta nerușinare, încât de multe ori punea capul ticălosului aceluia în brațele sale și, deschizându-i gura, curăța cu un lemn subțirel dinții lui ca să nu se întâmple să fi rămas vreun mărgăritar din Sfânta Impărtășire a Preacuratelor Taine. O, ce nedumnezeire!

Știu că v-ați întristat și v-a durut inima, fraților, auzind unele ca acestea, dar eu mă înspăimânt de îndelungata și marea răbdare a lui Dumnezeu! Căci vă voi spune și lucrul cel preaslăvit ce s-a făcut cu dânsul, ca să vă minunați de nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu și de dumnezeiasca lui cercetare cu care ne cercetează de sus.

Deci omul acela, care cu neascultarea lui s-a despărțit de creștini pentru păgânătatea sa, mai pe urmă - după o vreme oarecare -, luminându-se de lumina dumnezeieștilor iconomii, și-a venit în sine și s-a căit de ceea ce a făcut, dintr-o pricină ca aceasta. Câțiva monahi care locuiau în pustia aceea, în care pustnicea și el mai înainte, mergând în orașul acela pentru trebuințele lor, au trecut pe lângă casa acelei evreice, iar el văzându-i pe dânșii, s-a rănit la inimă, aducându-și aminte de vechea și sfințita viață de obște a monahilor. Deci i-a întrebat pe ei de unde sunt, cum se numesc și pentru care pricină au venit în acel oraș. Iar monahii au răspuns că sunt ucenici ai dumnezeiescului Paisie din Nitria și au venit în oraș pentru oarecare trebuință. Atunci acela i-a rugat să spună marelui Paisie să roage pe Dumnezeu pentru el, ca să-L îmblânzească cu rugăciunile lui și să fie slobozit de măiestriile vrăjmașului. Iar monahii i s-au făgăduit că vor face porunca lui și vor ruga pe marele Paisie să se roage lui Dumnezeu pentru mântuirea lui.

Deci întorcându-se monahii în pustie, au arătat dumnezeiescului Paisie cele întâmplate acelui ticălos și cele ce i-a rugat. Iar cuviosul, auzind acestea, a suspinat din adâncul inimii și a zis: „Vai, fiii mei iubiți, câți oameni mari au căzut din dumnezeiescul dar, din pricina femeilor! Aducerea aminte a acelora o avem în dumnezeiasca Scriptură de la strămoșii noștri cei de demult. Pentru că nu poate vrăjmașul a ridica altă unealtă mai îndemânatică pentru a pierde pe oameni decât femeia; căci, uneltind această armă, adică pe femeie, obișnuiește a birui pe oamenii cei mari, precum știți că prin femeie a biruit pe marele David, pe strămoșii și nepoții lui. De aceea, se cade să rugăm și noi de-a pururea pe Dumnezeu, ca să ne izbăvească de niște ispite ca acestea ale vrăjmașului”.

Acestea zicând Cuviosul Paisie, a făcut rugăciune pentru cel ce a căzut, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, nu lăsa zidirea mâinilor Tale să piară până în sfârșit, ci caută cu nerăutate spre dânsul, din cereștile Tale locașuri și primește rugăciunile ce-Ți aduc, pentru cel ce s-a lepădat de Tine mai înainte și acum a venit iarăși întru sine și își cunoaște greșeala ce a făcut-o. Deci rog bunătatea Ta, să-l chemi din nou la pocăință!”.

În acest chip rugându-se cuviosul multe zile și înduplecând bunătatea lui Dumnezeu ca să se milostivească spre zidirea Sa, rugăciunea sa a fost auzită și Mântuitorul, arătându-se lui, l-a întrebat - El, Care pe toate le știe - pentru cine Il roagă, zicând: „Nu cumva sluga Mea, Paisie, se roagă pentru acela care s-a lepădat de Mine, care a ieșit din rânduiala Mea și s-a dus cu potrivnicii Mei, acela care într-o vreme era monah și acum s-a făcut evreu?”. Cuviosul a răspuns: „Pentru acela mă rog, Iubitorule de oameni, Doamne, căci, căutând la îndurările Tale Care totdeauna chemi pe toți la pocăință și nu voiești moartea păcătosului, ci aștepți întoarcerea lui, am îndrăznit să rog bunătatea Ta pentru el. Deci Te rog, auzi-mă pe mine, robul Tău, și ca un milostiv ce ești, cheamă iarăși oaia Ta cea rătăcită”.

Atunci Mântuitorul a zis către el: „Dacă voiești să miluiesc pe acest păcătos și lepădat de credință și din nou să-l chem la pocăință, se cuvine să primești tu ca să iau din răsplătirile și plățile ce ai să iei pentru nevoințele tale și să dau în locul acestora iubirea Mea de oameni lui, care este vrednic de nenumărate munci”. Paisie i-a răspuns: „Da, Doamne, primesc cu bucurie! însă eu nu știu de se află în mine vreun lucru care să fie bine plăcut înaintea Ta! Dar din a Ta bunătate mai ales, prin care și mie făcându-mi-se bine în fiecare zi, mulțumesc Ție; revarsă peste el mila Ta, pentru că eu de aici mă mulțumesc să mă muncesc în locul aceluia și el să se mântuiască, decât să mă îndulcesc de ale Tale faceri de bine, iar acela să se muncească!”.

Și îndată a zis Mântuitorul: „Vrednică de mirare este buna socoteală și dragostea ce o ai către aproapele tău, Paisie, fiindcă urmezi dragostei ce o am Eu către oameni! Deci de vreme ce ai ales să cazi din vrednicia ta pentru mântuirea păcătosului, iată, nu vei cădea din vrednicia ta și păcătosul se va mântui, după rugămintea ta!” Acestea zicându-le Mântuitorul, S-a suit la cer. Iar după puțină vreme, acea femeie rea a murit, iar Isaac - acesta era numele monahului cel căzut - s-a dus iarăși în pustie și, fiind catehizat de marele Paisie, a primit credința sa creștinească cea de mai înainte și a petrecut cu mare osârdie viața cea pustnicească. Și trecând rămășița vieții sale în ascultare, în nevoință cinstită și în statornicie îmbunătățită, s-a odihnit în Domnul. Și așa acela a dobândit mântuire cu rugăciunile sfințitului Paisie, iar noi, auzind preaslăvitele lui minuni, se cuvine a slăvi și a mări pe Dumnezeu.

În mănăstirea marelui Paisie era un preot care avea cuget lumesc și când ceilalți monahi voiau să meargă la cuviosul ca să audă cuvintele lui cele folositoare de suflet, se ducea și el și auzea dumnezeieștile cuvinte; dar nu lua nici un folos din ele, pentru că nu avea scop bun, nici inimă curată. Și nu numai că nu se folosea, dar și batjocorea cuvintele cuviosului și le strica cu alte cuvinte lumești. Deci, ceilalți monahi scârbindu-se, s-au dus la un bătrân iubitor de Dumnezeu și cârteau împotriva acestui preot; iar bătrânul acela s-a dus împreună cu ei la marele Paisie, urmându-le și preotul acela. Deci bătrânul, ducându-se la cuviosul, i-a zis deosebi: „Să știi, părinte, că acest preot pricinuiește vătămare și sminteală fraților; deci se cuvine să oprești pornirea lui cea fără de rânduială și să o îndreptezi cu certări”. Iar marele Paisie i-a zis: „De mult aș fi făcut ceea ce-mi zici, de aș fi cunoscut că s-ar fi folosit; dar iată, diavolul stă gata să-l târască în pierzare și când va auzi de la mine vreun cuvânt aspru, va fugi dintre frați și se va duce în lume. Atunci mă voi arăta eu vinovat și pricinuitor al pierzării lui, pentru că n-am putut să rabd un frate ce este luptat de vrăjmașul; însă se cade să rugăm pe Dumnezeu să-l scape de o patimă ca aceasta”.

Acestea zicând, au făcut rugăciune pentru preot către Dumnezeu și îndată au izgonit dintr-însul pe diavolul obrăzniciei și al nerușinării. Și îndată preotul s-a umplut de pocăință și, având mustrarea conștiinței, se întrista mult. Deci, mărturisindu-și greșelile sale mai mult cu lacrimi decât cu cuvinte, cerea iertare pentru cele făcute, făgăduind să se îndrepteze. Și de atunci înainte s-a făcut cucernic și blând, și asculta cu evlavie dumnezeieștile cuvinte ale cuviosului și le împlinea cu bucurie. De aceea, covârșind pe mulți în faptele bune, s-a făcut pustnic iscusit, cu lucrarea rugăciunilor sfinți­tului Paisie și cu ajutorul mult îndelungatei răbdări a lui Dumnezeu.

Iar acum noi vom povesti altă minune prea înfricoșătoare, prea slăvită și mai înaltă decât toate povestirile. Odată rugându-se Sfântul Paisie în chilia sa, a mers la el Hristos cu doi îngeri, precum a mers și la patriarhul Avraam, și i-a zis: „Bucură-te, Paisie, astăzi trebuie să ne găzduiești!”. Iar Paisie, urmând patriarhului, i-a primit cu osârdie, însă nu se silea să pregătească mâncări și băuturi ca Avraam, ci a găzduit pe Acela ce este pretutindeni cu socoteală curată. Apoi, punând apă în spălătoare, a spălat - o, minune! pentru pogorârea cea desăvârșită a Domnului - preacuratele Lui picioare. Astfel, Paisie se silea cu osârdie la primirea de străini, iar Mântuitorul îi arăta lui cu iubire de oameni dragostea Sa cea mare. Și fiindcă din bunătățile primirii de străini nu este alta mai bineprimită decât a spăla cineva picioarele celor ce vin la el, și aceasta a săvârșit-o Paisie, de aceea Mântuitorul a zis către dânsul: „Pace ție, slugii Mele”, apoi S-a făcut nevăzut.

Iar dumnezeiescul Paisie, învăpăindu-se de dumnezeiasca dragoste a acelei vorbiri cu Mântuitorul, și urmând pe Cleopa, adică având ca acela inima arzând, a alergat la apa aceea care a spălat picioarele Lui, pe care i-o lăsase Hristos ca un lucru mare și vrednic de credință, și a băut-o cu osârdie și mare poftă, lăsând puțin și ucenicului său, care era dus în Egipt. Iar acela venind foarte ostenit din călătorie, cuviosul i-a zis: „Du-te fiule, la spălătoare și bea apa ce este într-însa ca să stingi setea ce o ai din pricina arșiței soarelui”. Iar ucenicul a zis că va face după porunca lui, însă gândea altceva în inima sa, zicând în sine: „Eu am venit cu atâta arșiță și bătrânul, în loc să mă trimită la izvor ca să beau apă curată și rece, îmi porun­cește fără socoteală să beau apă din spălătoare, care este murdară!”. Acestea le gândea ucenicul, iar cuviosul a zis iarăși: „Du-te, fiule, la spălătoare și bea!”. Iar ucenicul a zis: „Mă duc”, însă nu s-a dus. Iar cuviosul i-a zis pentru a treia oară să bea, dar n-a ascultat. Atunci i-a zis cuviosul: „O, fiule, ai luat plata neascultării tale, adică te-ai lipsit de dumnezeieștile daruri!”.

Acestea auzind ucenicul, s-a întristat foarte mult și alergând la spălătoare, n-a mai găsit nimic și a zis către bătrân: „Părinte, nu găsesc apă în spălătoare ca să beau”. Iar dumnezeiescul Paisie a zis către el: „Cum este cu putință să mai afli, făcându-te nevrednic? Pentru că neascultarea alungă darul de la cel neascultător, precum și ascultarea îi aduce darul celui ascultător”.

Iar ucenicul, întristându-se de cele ce a auzit, a întrebat: „Ce era acel mare dar de care m-am lipsit, și cum s-a șters din spălătoare?”. Iar cuviosul i-a povestit după aceea toate cele făcute, precum am spus mai înainte, zicându-i lui încă și aceasta: „De vreme ce ai rămas în neascultare și n-ai primit a bea apa aceea, pentru care ți s-a poruncit de trei ori să bei, pentru aceasta s-a pogorât din cer un înger al Domnului și, luând cu toată cucernicia acea sfântă apă, s-a suit iarăși la cer”. Auzind ucenicul aceasta, s-a înfricoșat și s-a cutremurat de acea povestire, rămânând multă vreme fără glas. Apoi, venindu-și în sine, plângea și se tânguia de acea primejdie, strigând: „Vai mie, ticălosul, ce bunătate mare am pierdut! Acea bunătate, zavistnicul diavol nu m-a lăsat s-o dobândesc!”.

Iar după ce, cu niște cuvinte ca acestea, s-a plâns și s-a căit, cerea cu lacrimi ca să afle milă. Deci bătrânul, milostivindu-se spre dânsul, i-a zis: „Fiule, Adam a căzut din Rai pentru neascultarea sa și în locul vieții veșnice a câștigat moartea; deci a fost izgonit ca un nevrednic pentru slava aceea și pentru bunătățile lui. In același fel ești și tu. Fiindcă n-ai ascultat porunca mea, ai căzut din darul care aveai să-l dobândești! Dar, de vreme ce te întristezi mult și te pocăiești, ridică-te din căderea neascultării și fă ascultare, îmblânzește cu fierbințeală pe Dumnezeu și cere de la Dânsul iertarea ta; căci Dumnezeu Se milostivește spre cei ce se pocăiesc și miluiește pe cei ce-L roagă”.

Astfel s-a mângâiat ucenicul de cuvintele bătrânului său și a răbdat puțină vreme. Dar el, aducându-și aminte iar de răul ce a pătimit, se întrista cu totul și nu avea mângâiere. Atunci s-a dus iarăși la bătrân și i-a zis: „Părinte, nu am odihnă nicidecum din pricina gândurilor. Cum îmi aduc aminte de darul ce l-am pierdut, plâng nefericirea mea și nu știu ce să fac; pentru că, din pricina gândurilor, mă cufund în deznădejde. Deci dă-mi voie să mă duc la vreun bătrân iscusit, la care vei crede de cuviință, doar voi găsi odihnă de gânduri, și mă voi slobozi de întristare”.

Iar dumnezeiescul Paisie, luând puțină pâine, a dat-o ucenicului lui și i-a zis: „Ia pâinea aceasta și du-te în cutare cetate și, lângă zidul cetății în partea dreaptă, vei afla un om sărac șezând pe niște gunoi, batjocorit și lovit cu pietre de copii. Acelui om dă-i pâinea și vei auzi de la dânsul, cu dumnezeiasca cuviință, cele de folos ție!”. Atunci ucenicul, luând pâinea, îndată a plecat și, ducându-se în cetatea aceea, a găsit pe acel om și aștepta să înceteze jocurile copiilor, ca să se apropie de dânsul. Dar acela, văzându-l, îndată i-a zis: „Vino aproape și-mi dă binecuvântarea - adică pâinea - ce mi-a trimis-o bătrânul tău!”. Și apropiindu-se ucenicul, săracul acela a luat pâinea în mâinile lui și, sărutând-o, îl întreba: „Cum se mai află sfințitul Paisie, că mult doream să aflu despre dânsul. Iar tu, fiule, de ce te îndoiești de câte îți zice ție și nu te pleci la poruncile lui? Nu știi că, pentru neascultarea ta, te-ai lipsit de apa aceea dumnezeiască și de darul ce urma să-l iei dintr-însa? Și tu încă nu-l asculți și nu te pleci sfatului lui, ci vii către altul? Eu te asemăn cu cel ce ține în mână apă curată și rece și nu bea dintr-însa, ci merge în alte părți și caută să afle apă ca să-și potolească setea sa. Deci du-te și supune-te bătrânului tău, marelui Paisie, că cine nu se supune lui, acela nu se supune nici poruncilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos!”. Acestea auzindu-le ucenicul, s-a întors slăvind pe Dumnezeu și de aici înainte făcea ascultare la toate poruncile Sfințitului Paisie.

Dar n-a trecut multă vreme și iarăși, aducându-și aminte de darul de care s-a lipsit, își plângea paguba sa și iarăși ruga pe marele Paisie să-i dea voie să meargă la cel ce ședea pe gunoi. Iar Cuviosul Paisie îi zicea să nu plece, dar fiindcă nu se supunea, ci dorea să meargă iarăși la dânsul, pentru că era supărat de gânduri, i-a zis: „Fiule, omul acela s-a odihnit întru Domnul! Dar, fiindcă te văd că ai nădejde doar către omul acela și te pleci sfatului lui, îți dau voie. Deci du-te în partea dinspre miazănoapte a cetății și, găsind acolo un mormânt, intră într-însul și vei afla acolo îngropate trei trupuri de bărbați sfinți, care s-au învrednicit de daruri proorocești. Aceia, cunoscându-și mai înainte sfârșitul vieții lor, s-au dus și s-au așezat în mormântul acela. Acestea văzându-le, zi celui ce zace în mijlocul celor doi: «Robul lui Dumnezeu, Paisie, cu puterea lui Iisus Hristos, Care a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile, îți poruncește să te scoli ca să-mi spui cele cuviincioase și de folos pentru mine!»”.

Atunci ucenicul, alergând cu osârdie, s-a dus în partea dinspre miazănoapte a cetății și, aflând mormântul, a intrat înăuntru. Și a zis către cel adormit, după porunca bătrânului. Și, o, minune! îndată mortul s-a sculat și a zis: „Pentru ce nu te-ai plecat mie, care ți-am zis să te supui poruncii bătrânului tău? Deci du-te și te supune lui fără îndoială. Și ascultă cuvintele lui, de voiești a te mântui; căci cel ce nu se supune cuvintelor lui, cu adevărat se împotrivește poruncilor lui Hristos!”. Acestea zicându-le mortul, iarăși a adormit; iar ucenicul, minunându-se, s-a întors către sfințitul Paisie și i-a povestit toate. De aici înainte s-au împăcat gândurile lui și avea grijă să câștige prin ascultare bunătățile ce le pierduse prin neascultare. Astfel el creștea în sporirea faptei bune și a desăvârșirii.

Altădată au venit la marele Paisie doi frați și au locuit împreună cu frații aceluia. Și făcând destulă vreme ascultare, adeseori rugau pe cuviosul să le dea voie să locuiască deosebi în pustie. Iar acela, văzând osârdia lor, le-a dat voie. Deci, ducându-se la dorita liniște, se nevoiau mult în pustnicie, izgonind de la dânșii asupririle vrăjma­șului. Dar diavolul, urătorul binelui, ca un mult iscusit, a pornit război împotriva lor prin alți monahi, astfel: Din lucrarea vicleanului, un oarecare hoț a furat lucrurile unuia ce locuia în pustie și, cercetând el să afle cine i le-a furat, a auzit de un bătrân ce avea darul mai înainte vederii și poate să-i arate pe hoț. Deci s-a dus la dânsul, căutând să afle cine i le-a furat.

Dar bătrânul acela nu era cu adevărat înaintevăzător din dumnezeiescul dar, ci proorocea din lucrarea diavolească. De aceea a zis către cel ce-l întreba: „Acei doi monahi ce au venit acum nu demult și s-au sălășluit în această pustie, aceia ți le-au furat; deci să nu-i lași, până ce nu ți le vor da”. Acestea auzindu-le el, s-a dus la egumenul lavrei și, luând strajă, s-a dus la cei doi frați și, târându-i și bătându-i, i-a adus în lavră și i-a pus la închisoare, și ca pe niște făcători de rele și hoți i-a osândit la moarte.

Iar cuviosul Paisie, cunoscând prin dumnezeiescul dar ispita fraților, s-a sculat îndată și s-a dus la lavră; și aceasta înștiințându-se, s-au dus toți părinții la dânsul și împreună cu dânșii era și acel rătăcit bătrân, care se socotea înaintevăzător. Iar după ce au dat toți cuviincioasa sărutare cuviosului, i-a întrebat: „Ce ați făcut, fraților, cu acei doi tineri ce petreceau în liniște?”. Aceia i-au răspuns: „Sunt hoți, părinte, și pentru necuviincioasa lor faptă au fost puși la închisoare”. Cuviosul i-a întrebat: „Și cine v-a spus vouă cum că sunt ei hoți?”. Atunci ei au răspuns: „Acest bătrân înainte văzător ne-a spus”. Iar cuviosul a întrebat pe bătrân, dacă acei tineri sunt cu adevărat hoți! Și acela i-a răspuns că sunt hoți cu adevărat, căci proorocia lui este dumnezeiască. Atunci dumnezeiescul Paisie i-a zis: „Dacă ar fi fost de la Dumnezeu darul proorocie tale și nu din amăgire diavolească, atunci nu s-ar fi arătat diavolul în gura ta!”.

Acestea auzindu-le părinții, s-au tulburat și s-au înfricoșat tare, deoarece cuvintele sfințitului Paisie erau adevărate și fără nici o îndoială. De aceea, ocărând pe bătrânul acela, l-au îndemnat să-și ceară iertare de greșeala sa. Iar acela, înfricoșându-se, a căzut la picioarele cuviosului, zicând: „Iartă-mă, sfințite părinte, și te roagă pentru mine, rătăcitul!”. Și rugând cuviosul pe Dumnezeu pentru dânsul, îndată a ieșit din gura lui diavolul slavei deșarte și s-a arătat tuturor ca un porc. Deci, ieșind cu multă mânie și turbare, s-a repezit asupra cuviosului, voind a-l rupe cu dinții; dar dumnezeiescul părintele nostru Paisie, certându-l, l-a aruncat în prăpastie și l-a pierdut.

Iar acel bătrân rătăcit, nu numai că a scăpat de diavol, dar a văzut și amăgirea ieșind dintr-însul și, prihănindu-se pe sine, s-a po­căit. Deci, tânguindu-se și plângând mult pentru greșeala sa, tăvălin-du-se pe pământ, ruga pe cuviosul să-i ierte greșelile cele făcute în trecut, fiind amăgit. Asemenea și ceilalți monahi care printr-însul se rătăciseră, ocărându-se pe sine, și-au cerut iertare. Apoi au chemat și pe cei doi tineri pe care îi clevetiseră, și și-au cerut iertare pentru necinstea și pedeapsa ce le-au făcut. Iar părintele nostru Paisie, întristându-se pentru toți aceia, i-a sfătuit cele cuviincioase și potrivite. După aceea, luând la o parte pe egumen, i-a arătat locul unde se aflau lucrurile cele furate ale pustnicului, nespunând pe hoț, și s-a întors în pustie.

Și auzind câte a arătat Dumnezeu oamenilor prin Cuviosul Pavel, s-a dus la dânsul. Deci, întâlnindu-se unul cu altul, erau nedespărțiți și se ajutau unul pe altul. Și erau ca un zid tare, îndulcindu-se cu bucurie de bunătățile liniștii și în fiecare zi aflau noi nevoințe de pustnicie și de mai înaltă petrecere. Sfințitul Paisie era bătrân și de o vârstă cu dumnezeiescul Pavel; iar după suflet era prea osârdnic, și de aceea zicea dumnezeiescului Pavel: „Să ne nevoim de-a pururea și să ne ostenim până avem vreme; pentru că, atât cât trăim, Domnul nostru nu se mulțumește să încetăm vreodată de la lucrarea celor bune; și o să ne fie frică și rușine dacă vom fi găsiți leneși în vremea morții noastre”. Iar sfințitul Pavel, auzind cu bucurie dumnezeiasca lui sfătuire, a zis: „Iată eu, o, preabunule între părinți, urmez sfătuirii tale; căci, având îndrăzneală la rugăciunile tale, cred că Dumnezeu ne va învrednici să săvârșim această viață după socoteala ta, în lucrarea faptelor bune”.

Deci amândoi erau făcători de minuni, doctori iscusiți ai sufle­telor și ai trupurilor, rugători către Dumnezeu pentru toți și tuturor mijlocitori de mântuire. Insă povestirile dumnezeiescului Pavel fiind multe, le lăsăm altuia să le povestească. Asemenea și ale Sfințitului Paisie, fiind prea multe și necuprinse, am spus puține din cele multe, ca să îndemnăm pe ascultători spre urmarea lor; căci nu ajunge cuvânt să arate cu de-amănuntul preaînalta petrecere a Sfântului Paisie și nici el nu voia să se cunoască isprăvile lui, pentru smerenia lui cea desăvârșită. Chiar și celor ce-l întrebau: „Care faptă este mai înaltă decât toate faptele bune?”, el le răspundea: „Acea faptă este mai bună, care se face în ascuns”. Altădată, fiind întrebat cu aceeași întrebare, a răspuns: „Mai înaltă decât toate faptele bune este a urma cineva sfatului altora și nu voinței sale”.

El trecea și vremea liniștii și vremea vieții împreună cu bine și cu plăcere de Dumnezeu. In liniște iubea dumnezeiasca suire și prietenie; iar în petrecerea împreună cu alții dorea mântuirea celorlalți. Dar cel mai minunat este că n-a lăsat vreodată să înțeleagă cineva revoința lui în viața de obște și când urma să fie slăvit pentru vreo faptă a sa, o lăsa îndată și uneltea alta, ca să se păzească nevătămată cea mai dinainte și să nu se prăpădească cu laudele; căci, după adevăr, lauda de la oameni este mare primejdie și puțin câștig au cei ce se nevoiesc pentru laudă. Pentru aceasta și Domnul ne poruncește, zicând: Să nu cunoască stânga, ce face dreapta ta. Dar de aici înainte este vremea ca să vorbim și despre fericitul sfârșit al Cuviosului Paisie.

Ajungând la adânci bătrâneți și strălucind cu faptele bune ca o stea luminoasă, acest mare om al lui Dumnezeu a fost chemat de Dumnezeu către fericirea cea din ceruri. Trupul lui l-au îngropat cu cinste mulțimea monahilor, iar duhul lui s-a suit la viața veșnică. După aceea, n-a trecut multă vreme și s-a dus și pururea pomenitul Pavel la viața veșnică și la strălucirea sfinților, acolo unde avea ceata dumnezeiescului Paisie, ca împreună să se îndulcească fericitele lor suflete de odihna aceea, precum și în această viață de acum au pătimit împreună în ostenelile pustniciei. Dar nu numai sufletele lor sunt unite în cer, ci și trupurile deși s-au despărțit și s-au pus în locuri osebite, însă n-a trecut multă vreme, și s-au unit iarăși, punându-se în același loc, după cum urmează. Deci se cuvine ca cititorii să ia aminte la această povestire, că li se va arăta o minune preaslăvită.

După ce s-a săvârșit marele Paisie, dumnezeiescul Pavel s-a dus în pustia cea mai dinăuntru. Acolo, după puțină vreme, s-a săvârșit și el și a fost îngropat cu evlavie și cu cinste. Apoi, auzind părintele nostru Isidor despre moartea marelui Paisie, a intrat într-un caic și s-a dus la locul unde zăceau sfintele moaște ale Cuviosului Paisie. Deci, luându-le cu toată cinstea și sărutându-le, le-a pus într-un sicriu ce-l avea gata, ca pe un lucru mare și vrednic de cinste și mai scump decât toată vistieria și s-a întors înapoi, aducându-le cu el în caic, ca să îmbogățească cu dânsele patria sa, Pisidia.

Iar după ce a mers destulă cale pe mare, călătorind cu laude și cu prea mare bucurie, a ajuns în dreptul pustiei, unde erau sfintele moaște ale Cuviosului Pavel. Acolo caicul s-a oprit și nu mai mergea înainte; ci, ca și când ar fi fost viu și însuflețit, se abătea în altă parte și se tot pornea spre pustia dumnezeiescului Pavel; deoarece și Sfințitul Paisie cerea obișnuita petrecere împreună cu Cuviosul Pavel. Iar oamenii caicului, silindu-se a porni mai departe, au încercat două zile în tot felul, dar n-au putut; de aceea au cunoscut că erau ținuți acolo de Dumnezeu, iar nu din altă pricină. Și neștiind ce să facă, s-au liniștit și au lăsat caicul necârmuit ca să meargă încotro s-ar porni. Iar caicul, cârmuindu-se de mână nevăzută, a mers și a stat nemișcat la uscat, așteptând să ia povara sa. Văzând aceasta, cei ce erau în caic aveau mare întristare și nedumerire.

Dar, într-acel ceas, a venit la mal un bătrân din părinții cei vestiți ai pustiei aceleia, care se numea Ieremia, și a zis către ei: „O, oameni buni, pentru ce vă luptați împotriva dumnezeieștii minuni, pe care o vedeți, căci este peste fire! Pe prietenul și împreună pustnicul său, pe dumnezeiescul Pavel îl cheamă marele Paisie și, vrând a se aduce și a se pune cinstitele moaște ale aceluia împreună cu ale sale, a adus caicul aici. De aceea, ieșind degrabă și căutând sfintele lui moaște și găsindu-le, să le luați, ca să fie împreună și sfintele lor trupuri”. Iar cinstitul părintele nostru Isidor și cei împreună cu el, înconjurând pustia aceea, căutau sfintele moaște ale dumnezeiescului Pavel și, găsindu-le, le-au luat și le-au adus la caic, avându-le ca pe o vistierie mai strălucită decât aurul și decât pietrele cele de mult preț.

Și minune s-a făcut atunci, căci cu adevărat erau cârme acești doi mari părinți, Pavel și Paisie. Ei cârmuiau caicul în toată calea aceea și-l izbăveau de toată împiedicarea, până l-au dus nevătămat la Pisidia. Iar marele Isidor a adus cinstitele moaște ale sfinților cu toată cântarea de laudă și cu cinste la mănăstirea ce o zidise. Și câți erau supărați de diavoli, ori pătimeau de vreo altă neputință, alergau la sfintele lor moaște și, numai apropiindu-se de ele, se vindecau. De atunci înainte câte preaslăvite minuni a lucrat Dumnezeu prin ei, nu este cu putință a le număra cineva. Iar eu, smeritul Ioan, am povestit numai aceste puține din cele multe, spre slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.