Patria Cuviosului Teofan a fost Constantinopolul, fiind născut din părinți cinstiți, Isaac și Teodotia. Isaac era rudenie împăratului Leon Isaurul (717-740) și a lui Constantin Copronim (740-775). De aceea se și numea „Isaurie”, ca unul ce era dintru același neam împărătesc și din părțile Isauriei. El se afla în dregătoriile cele mai mari ale palatului împărătesc și voievod în împărăția lui Copronim. Și era atunci eresul iconoclast contra sfintelor icoane și prigoană mare asupra dreptcredincioșilor.

Deci Isaac, împreună cu soția sa, Teodotia, fiind în taină dreptcredincioși de frică, își păzeau dreapta credință. Și s-au învrednicit a fi născători unui fiu ca acesta, care ca o rază avea să lumineze Biserica lui Hristos. Și i-au pus numele Teofan, care se înțelege „de Dumnezeu arătat”, pe de o parte, că s-a născut la praznicul Sfintei Dumnezeieștii Arătări (Bobotează), care în grecește se numește „Teofania”, iar pe de alta că, voind dumnezeiasca rânduială, pentru adeverire, l-a ales din pântecele maicii, precum altă dată pe Ieremia proorocul și, sfințindu-l, l-a arătat mare luminător al Bisericii.

Deci, se numea fericitul Teofan și după numele tatălui său, Isaac, precum despre aceea pomenește Anastasie, păzitorul de cărți. Aceasta a fost mai înainte de tunderea lui în rânduiala monahicească, către care din tinerețe ardea cu inima, precum vom vedea mai jos.

După nașterea fericitului de Dumnezeu arătatului prunc Teofan, tatăl său Isaac, viețuind numai trei ani, a trecut la viața cea fără de sfârșit. Iar înainte de a muri, a scris diata și a încredințat pe fiul său, care era numai de trei ani, împreună cu maica lui, în purtarea de grijă și în paza însăși a împăratului Constantin Copronim, ca unui neam al său. Și creștea pruncul cu anii și cu înțelegerea, învățând dumnezeiasca Scriptură și bunele obiceiuri. Ajungând la doisprezece ani, unul din senatori având o fiică de zece ani și văzând pe pruncul acesta frumos, înțelept, foarte bogat și rudă a împăratului, căuta să-i dea de nevastă pe fiica lui, la care lucru și Teodotia văduva, maica lui Teofan, se învoia.

Întrucât acel lucru nu se putea săvîrși fără voia împăratului, senatorul l-a rugat foarte mult pe împărat pentru acel lucru, căutând ca astfel să se apropie de el, însoțind pe fiica sa după nepotul împăratului. Deci, învoindu-se, s-a făcut logodna copiilor mai înainte de vârsta cea cuviincioasă de nuntă. Însă nunta s-a amânat până la anii cei desăvârșiți ai vârstei amândorura, ai mirelui și ai miresei.

În acel timp a murit împăratul Copronim, iar după dânsul a venit Leon, fiul lui cel de-al patrulea, cu același nume, care s-a numit după mamă Cazaris (775-780). Căci ea a fost fiica lui Cagan, stăpânitorul Cazarilor, care în păgânătate se numise Cazară, iar după botez Irina.

După câtăva vreme și mai înainte de nunta lui Teofan, maica lui, Teodotia, murind, lăsă fiului său o bogăție fără număr. În casa lui Teofan era o slugă oarecare, temător de Dumnezeu și înțelept, iubit de Teofan pentru obiceiul cel îmbunătățit al lui, pe care-l avea ca sfetnic bun întru toate. Cu vorbirea cea de folos a aceluia îndemnându-se și, mai ales, povățuindu-se de Duhul lui Dumnezeu, Cel ce toate le lucrează, a iubit întreaga înțelepciune și se gândea cum ar putea să-și păzească fecioreasca sa curăție, dorind cu osârdie chipul și viața monahicească.

Deci a început a-și împărți bogăția la cei scăpătați și săraci. De acest lucru înștiințându-se socrul său, chiar și nevrând, se sârguia să săvârșească nunta, pentru că acum sosise și vremea. Venind ziua cea hotărâtă și săvârșindu-se ospățul de nuntă după obicei, cel de Dumnezeu arătat tânărul Teofan toată mintea și-o avea pironită către Dumnezeu, rugându-se în taina inimii sale să-l păzească Domnul în feciorie cu darul Său.

Închizându-se în cămară, tânărul cu mireasa sa, și șezând pe patul lor, a început a-și arăta gândul său cel ascuns și cu suspinuri din inimă a zis către mireasă: „Iubita mea, oare nu știi că vremea aceasta a vieții noastre este scurtă și sfârșitul nostru neștiut? Apoi nu știi că îi așteaptă judecată nemilostivă pe acei care își duc viața în desfătări și îndestulări și adeseori mânie pe Dumnezeu? Deși nunta este rânduită de Dumnezeu, însă grijile lumești care urmează la cei căsătoriți depărtează mintea omenească de la Dumnezeu și o fac deșartă de gândurile cele plăcute Lui și nici n-o lasă să privească cu ochii sufletului spre cele viitoare.

Știm pe Lazăr care, pentru vremelnica chinuire, a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam; iar pe cel bogat, care a petrecut în desfătări, îl știm aruncat în muncile iadului, neputând să capete o picătură de apă în văpaia aceea spre răcorirea limbii lui. Auzim cui sunt făgăduite și fericirile evanghelice pregătite în ceruri. Nu bogaților, care petrec în veselia lumii acesteia și în toată buna fericire. Ci celor săraci, celor ce plâng, celor ce flămânzesc, celor ce însetoșează, celor ce rabdă pentru Hristos izgonire și ocară. Și, în scurt zic, că strâmtă și anevoioasă este calea care duce la viață, iar largă este poarta și lată calea care duce la pierzare. Să știm cu adevărat că, dacă într-acest chip vom petrece cu răsfățare, în dulcețile cele deșarte, apoi cu totul, în veacul cel viitor, ne va primi veșnica amărăciune și nu se poate ca să fie în alt chip.

De aceea, iubita mea mireasă, este mai bine să ne păzim de unirea cea trupească a însoțirii și să petrecem cu un suflet în feciorie. Deci vom viețui puțin la un loc, prefăcându-ne că avem însoțire trupească, pentru că tatăl tău este cumplit; iar sub chipul însoțirii să petrecem ca fratele cu sora. După aceea, când ne va da Dumnezeu vreme cu prilej, ne vom duce în mănăstire, eu în cea de bărbați, iar tu în cea de fecioare și ne vom da în mâinile Domnului, în toate zilele vieții noastre, ca în veacul viitor să ne învrednicim în ceata sfinților Lui celor plăcuți”.

Acea sfântă mireasă, ca un pământ bun primind sămânța cea bună, a primit cuvintele cele folositoare ale mirelui, care au intrat adânc și s-au înrădăcinat în inima sa. Apoi, cu fața veselă și cu sufletul bucuros, a răspuns către fericitul Teofan: „Și eu știu, iubitul meu stăpân, cuvintele Mântuitorului nostru, Care zice în Evanghelie: Dacă cineva nu-și va lăsa pe tatăl său, pe maică, pe femeie, pe fii, pe frați și pe surori, apoi casele și satele; și cel ce nu-și ia crucea sa și nu vine în urma Mea, nu este vrednic de Mine.

Deci, ca să fim vrednici Aceluia, să lăsăm toate cele deșarte, dacă așa voiești; că ceea ce voiești tu, o voiesc și eu; ceea ce îți este plăcut ție, îmi este plăcut și mie. Voiești tu să petreci întru feciorie, voiesc și eu, ca să fim neprihăniți înaintea Mirelui ceresc, păzind nu numai sufletele, ci și trupurile noastre neîntinate. Pentru că ce folos ne va fi nouă, dacă viața cea de scurt timp o vom cheltui în deșertăciune și ne vom lipsi de veșnicele bunătăți? Dacă vom dobândi copii, apoi de mari griji ne vom umple, pentru hrana acelora și pentru rânduirea vieții lor, ziua și noaptea îngrijindu-ne și căzând în lațurile lumii cele mult împletite; apoi, venind sfârșitul cel necunoscut, unde ne vom afla nu știm. Să viețuim deci în taină în fecioria cea păzită de noi, până ce Domnul ne va duce în rânduiala monahicească”.

Niște cuvinte ca acestea ale miresei sale celei deplin înțelepte auzindu-le fericitul Teofan, s-a mirat de buna ei înțelegere. Și căzând la pământ, a mulțumit lui Dumnezeu, Celui ce prin Duhul cel Sfânt a povățuit pe acea fecioară la o învoire ca aceea potrivită scopului său. Toată noaptea aceea au petrecut-o în rugăciuni, cerând ajutor de sus, ca începutul vieții lor în nevoință să aibă sfârșit bun și desăvârșit. Iar când răsărea luceafărul, au adormit puțin și au văzut amândoi un vis. Au văzut un tânăr luminos la față, zâmbind către dânșii și cu dragoste grăindu-le: „Domnul a primit gândul vostru și m-a trimis să vă însemnez pentru o viață ca aceasta, la care acum v-ați sfătuit, ca întregi și fără prihană să vă dăruiți Lui”. Zicând aceasta, i-a însemnat pe amândoi peste tot trupul cu semnul Crucii și s-a făcut nevăzut.

Deșteptându-se ei îndată, au spus unul altuia visul său, care era în același chip la amândoi. Ba încă au mirosit bună mireasmă negrăită, prin venirea cea nevăzută îngerească, și s-au mirat. Apoi, căzând la pământ înaintea lui Dumnezeu, au înălțat laude, iar bună mirosire cerească era nu numai în cămară, ci și în toată casa mirosea la mulți. Și petrecea îngerește în trup acea sfântă doime și ardeau ca două sfeșnice înaintea lui Dumnezeu prin văpaia dragostei dumnezeiești și ca doi măslini izvorau untdelemn al îndurării. Căci în toate zilele făceau neîncetat milostenii și averile lor fără cruțare le împărțeau la cei lipsiți.

După câtăva vreme, înștiințându-se socrul de viața ginerelui și a fiicei sale, cum că petrec în feciorie și că își împart bogățiile la săraci, s-a mâhnit foarte. Alergând la împărat, i-a spus lucrul acela și se jeluia asupra ginerelui: „Vai de bătrânețile mele cele ticăloase, pentru netrebnicul meu ginere, că bogățiile în deșert le cheltuiește și tinerii ani ai fiicei mele îi pierde în zadar, nepetrecînd cu dânsa ca cei însoțiți; și n-am nădejde să mă mângâi de nepoți. Pentru ce a luat-o pe ea? Pentru ce mai înainte de nuntă n-a stricat logodna și de ce nu s-a lepădat de ea, ca să nu o fi adus în această stare, tânără fiind, și n-ar fi adus bătrânețile mele într-o îndoită întristare. Pentru că de două pricini îmi este necaz pentru fiică: că fiind măritată, nu are bărbat, nici nu poate să fie mamă de fii, apoi pentru averile ce se cheltuiesc în zadar, de vreme ce nu numai bogăția sa, ci și pe cea care este zestrea fiicei mele, nu puțină a risipit”. Și rugă pe împărat să învețe și să sfătuiască pe ginerele său ca să petreacă după legea celor însurați și averile să nu le piardă în zadar.

Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a chemat la sine pe fericitul Teofan și, cu asprime căutând la dânsul, îl înfricoșa cu groază, poruncindu-i să-și schimbe o viață ca aceea; iar de nu, apoi îi va scoate ochii și-l va trimite în surghiun. Însă tânărul cel plăcut lui Dumnezeu nu băga de seamă certarea cea împărătească și nu-și părăsea viața cea curată și frumos începută în feciorie, sârguindu-se ca mai ales să câștige darul Împăratului ceresc, decât al celui pământesc. După aceasta i-a ieșit degrabă lui Teofan poruncă de la împărat să meargă în părțile Cizicului pentru oarecare trebuințe ale poporului. Însă aceea, prin scornirea socrului său, într-adins i-a fost pregătită lui, pe de o parte ca, îndeletnicindu-se cu lucrurile încredințate lui de împărat, să înceteze și să uite nevoințele cele obișnuite lui în rugăciune; iar pe de alta ca averea să nu-i fie împărțită, căreia însuși socrul i se făcuse păzitor. Iar când au ieșit spre Cizic pentru slujba împărătească, i s-a poruncit și soției lui, de tatăl ei și de împărat, ca să meargă cu dânsul. Căci nu suferea tatăl să se despartă de bărbat fiica lui, nici cât de puțină vreme.

Și s-a întâmplat să le fie calea pe un râu, care mai înainte se numea Rindacos, apoi poporul l-a numit mare, care are pe o parte latura Olimpului, iar pe alta, Sigriania. Pe acel râu a voit a merge fericitul Teofan, deși pe uscat era calea spre Cizic, însă pentru oarecare neputințe trupești ce i se întâmplaseră, a voit a merge pe apă ca pe o cale mai ușoară; dar aceasta s-a făcut după a lui Dumnezeu purtare de grijă. Deci, trimițând înainte pe uscat pe prietenii săi, cum și slugile cu caii și cu căruțele, a șezut în luntre, împreună cu fericita sa soție și cu câteva slugi. Apoi înotând, lua seama la munții cei frumoși ai Sigrianiei, la dealuri și la pustietăți și ardea cu duhul spre viața cea fără de gâlceavă. Și s-a întâmplat la un loc, cale adâncă și largă între munți și o pădure aleasă într-însa; și a iubit el foarte mult locul acela.

Rămânând acolo la mal ca să se odihnească și poruncind tuturor să rămână lângă luntre să-l aștepte, singur s-a dus în valea aceea, înconjurând locul acela pustiu, umilindu-se. Apoi, stând într-o pădure deasă, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, întinzându-și mâinile spre cer, apoi căzând la pământ cu lacrimi și făcând mulțime de închinăciuni, zicea: „Arată-mi, Doamne, calea în care voi merge!” Pentru că era cuprins cu foarte mare dorire de viața pustnicească și gândea ca îndată, lăsând toate, să se ascundă într-acea pustie.

Fiind ostenit de rugăciuni și șezând să se odihnească, s-a făcut minune, căci a văzut pe îngerul cu chip de lumină, pe care mai înainte îl văzuse în cămară, când era împreună cu sfânta sa mireasă. Acela arătându-i cu degetul pustia aceea, a zis: „Ție aici ți se cade a te sălășlui, dar încă mai așteaptă puțin, până când se vor lua de pe pământul celor vii cei ce-ți împiedică calea, căci se vor lua degrabă, și fără de supărare vei merge oriunde vei voi”.

De acea vedenie Sfântul Teofan s-a veselit foarte și, întorcându-se la luntre, mergea vesel în calea sa. Și a văzut prin munții aceia ai Sigrianiei mănăstiri pustnicești și sihăstrești și le-a cercetat împreună cu soția cea înțeleaptă. În acele mănăstiri au aflat un stareț înainte-văzător, cu numele Grigorie, iar cu porecla Stratighie, care petrecea la un loc ce se numea Polihronie, de la care, după ce i-a descoperit gândul și dorința inimii sale, a auzit ceea ce mai înainte auzise de la îngerul, care i se arătase lui. Căci, viețuind îngerește acel stareț, se învrednicise de la Dumnezeu de darul mai înainte vederii și a zis către Teofan: „Așteaptă puțin, tânărule bun, că degrabă împăratul și socrul tău se vor duce de pe pământ, iar tu vei fi liber și vei merge după scopul tău cel bun”. Iar cinstitei lui mirese i-a spus la ureche încet, acel sfânt stareț, cum că iubitul ei frate, Teofan, va câștiga la vreme cunună mucenicească.

După aceasta Sfântul Teofan a ajuns la cetatea Cizicului și făcea lucrul cel poruncit de împărat, cu niște îndreptări ale oarecăror treburi ale popoarelor. Și ieșea adeseori cu slugile în munții Sigrianiei, care nu era departe, cercetând pe sfinții părinți de acolo și învrednicindu-se de binecuvântări și rugăciuni de la dânșii, folosindu-și sufletul din cuvintele lor cele de Dumnezeu insuflate; iar, mai ales, mergea adeseori la cel mai înainte văzător Grigorie Stratighie și la Hristofor, egumenul locașului celui mic, cum se numea acea mănăstire.

Odată, trecând prin munții Sigrianiei pentru cercetarea părinților pustnici, i s-a întâmplat de a întârziat și era o arșiță mare, pe vremea secerișului, și a însetat, împreună cu cei ce erau cu dânsul, iar locul acela era pustiu și fără de apă; apoi ziua se pleca și nevoie le era ca să nu rămână acolo, căci slăbeau toți de sete și ei și dobitoacele. Deci fericitul Teofan, rugându-se, a stat sub un deal ca să poată adormi puțin, să-și potolească setea cu somnul. Deșteptându-se el, fără de veste a curs peste capul lui un izvor de apă vie și l-a udat. Căci n-a trecut Dumnezeu cu vederea pe robul Său, Cel ce a izvorât apă din piatră în pustie neamului evreiesc celui nemulțumitor; deci, cu cât mai ales mulțumitorului Său rob bine a voit a face aceasta la vreme de nevoie.

Iar sfântul, deșteptându-se de sunetul apei celei neașteptate, s-a sculat degrabă din locul acela și a strigat pe cei ce erau cu dânsul. Toți alergând, se minunau de acea minune fără de veste și neașteptată și slăveau pe Dumnezeu; apoi au băut din destul și dobitoacele le-au adăpat. Iar după ce au rămas ei în acel loc, a doua zi nu s-a mai aflat izvorul acolo și locul era uscat și nici urmă de apă nu se afla. De care lucru mai mult s-au minunat și au mărit puterea lui Dumnezeu cea minunată, că în vreme de sete a scos izvor din pământ fără de apă, apoi, încetând trebuința, a secat apa, arătând cu faptă că în fiecare loc Dumnezeu este gata să dea cele trebuincioase aceluia care mai înainte caută Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui.

După aceea Sfântul Teofan, zăbovind în Cizic câtăva vreme și toate rânduindu-le bine, precum avea poruncă de la împărat, s-a întors în Constantinopol. În acea vreme s-a împlinit ceea ce a zis îngerul lui Dumnezeu și profeția Cuviosului Grigorie; căci a murit împăratul Leon Cazaris, fiul lui Copronim și nepotul lui Leon Isaurul, cum și socrul lui Teofan a murit.

Deci se făcură liberi amândoi, adică Teofan și sfânta lui mireasă. Și îndată fără de împiedicare și-au împărțit bogățiile și averile lor, precum au voit. După aceea, Teofan a călugărit pe mireasa sa într-una din mănăstirile de fecioare din Bitinia, dând mănăstirii aceleia averi din destul, spre chivernisirea surorii lui, căreia i-a pus numele în călugărie Irina și a bineplăcut lui Dumnezeu desăvârșit în viața monahicească, încât a făcut minuni alese; căci a luat de la Dumnezeu darul de a vindeca toate bolile și a izgoni dracii. Iar scriitor al minunilor ei a fost prea sfințitul Patriarh al Constantinopolului, Metodie, care a lăudat viața amândurora.

Iar după călugăria surorii sale, fericita fecioară Irina, Sfântul Teofan împărțind la cei ce aveau trebuință rămășița averilor ce le avea în Constantinopol, iar din aur oprind ceva, s-a dus la cel mai sus-zis, la părintele său Grigorie, cel mai înainte văzător, poreclit Stratighie, în muntele Sigrianiei, la locul ce se numea Polihronie și s-a tuns de dânsul în monahicescul chip, apoi i-a zidit acolo o mănăstire din aurul cel rămas. Și a petrecut lângă dânsul destulă vreme, deprinzându-se la nevoințele monahicești.

După aceea, cu sfatul starețului, s-a dus în insula ce se numea Calonimos, unde avea un sat mic părintesc, care-i rămăsese din averile cele vândute și împărțite. Acolo a făcut o mănăstire și a chemat pe frații din locașul lui Teodor, ce se numea „Monoheraria” și le-a pus egumen pe un bărbat bun și iscusit. Iar el singur s-a închis în chilie și scria cărți, căci era bun scriitor, și pe acelea vânzându-le, se chivernisea nu numai pe sine, ci și pe alții. Iar după câțiva ani, murind egumenul, îl supărau frații pe Cuviosul Teofan, cu multă rugăminte, ca să binevoiască să le fie egumen. Iar el, nevrând, s-a dus de la dânșii iarăși, la muntele Sigrianiei. Și aducându-și aminte de acel loc pustnicesc unde a văzut arătarea cea îngerească când călătorea pe apă spre Cizic, s-a dus acolo. Sălășluindu-se în pustia aceea, viețuia după Dumnezeu; și a umplut-o ca pe o cetate a lui Dumnezeu, de plăcuții Lui, care viețuiau în pustie. Pentru că, venind mulți la dânsul, doreau să viețuiască acolo. Și era trebuință acum să se facă și acolo o mănăstire, pentru care se afla în pustia aceea un loc al unui om lucrător de pământ, având țarină întinsă care se numea „Locașul cel mare”.

Deci, a trimis la cunoscuții săi și, împrumutând de la dânșii aur, a cumpărat locul acela și a făcut o mănăstire, ajutându-i Dumnezeu și dându-i, prin dumnezeiasca Să purtare de grijă, toate cele spre trebuință; și degrabă a dat înapoi împrumutul, căci frații care ce se adunaseră în locaș aveau îndestulare de hrană de la dânsul. Dar a fost cu neputință Cuviosului Teofan să nu ia dregătoria egumeniei în locașul acela, fiind silit de toți părinții pustnici. Deci s-a făcut egumen astfel, în ce chip Hristos poruncește în Evanghelie: Cel mai mare să vă fie vouă slugă; și cel ce voiește între voi să fie întâi, să fie vouă rob. Și slujea Cuviosul Teofan egumenul cu mâinile sale la trebuințele tuturor. Căci îi dăruise atunci Dumnezeu tărie trupească și la tot lucrul mănăstiresc el se ostenea mai mult decât alții și s-a făcut tuturor chip de viață îmbunătățită în iubirea de osteneală.

Într-acele vremi s-a adunat al șaptelea Sinod al Sfinților Părinți la Niceea (787) împotriva luptătorilor contra sfintelor icoane, pe vremea împărăției lui Constantin, fiul lui Leon, iar lui Copronim îi era nepot, cum și dreptcredincioasei Irina maica acestuia, pe vremea prea sfințitului Patriarh al Constantinopolului, Tarasie. La care sinod Sfinții Părinți au anatematizat eresul iconoclast, iar pentru sfintele icoane iarăși au întărit a le cinsti cu dreaptă credință. La acel sinod a fost chemat și Cuviosul Teofan, egumenul marelui locaș din Sigriania, și strălucea ca o stea luminoasă în mijlocul sfinților părinți, întărind dreapta credință împreună cu dânșii. Și a fost mergerea lui acolo spre folosul multora; căci unde mulți se împodobeau cu haine bune, cu care și cu cai, el a mers călare pe un asin prost, având haine vechi și cu multe cusături. Și, văzându-l într-o smerenie și sărăcie ca aceea, toți s-au umilit și s-au folosit, cei ce îi știau viața cea de mai înainte, cât a fost de bogat și de cinstit, fiind pe lângă împărat cel dintâi din suită; iar acum pentru Dumnezeu atât de mult s-a smerit și a sărăcit, socotind toate ca pe niște gunoaie.

După săvârșirea acelui sfânt sinod, cuviosul s-a întors într-ale sale; iar acele dogme ale dreptei credințe care s-au hotărât la Sfântul Sinod le avea ca pe o înfrumusețare prea aleasă în locașul său. Și se îndeletnicea în nevoințele cele obișnuite lui, prin chipul vieții sale celei îmbunătățite luminând nu numai acel locaș, ci și toate părțile acelea. Pretutindeni străbătea vestea despre el și s-a preamărit Tatăl ceresc pentru el. Apoi i s-a dat de la Dumnezeu darul facerii de minuni, pentru curăția vieții lui, și tămăduia bolile în oameni și izgonea diavolii.

Odată, adormind cuviosul, diavolul, vrând să-i facă rău și închipuindu-se în asemănare de porc sălbatic, a mușcat cu dinții degetul cel mare al mâinii sfântului, încât l-a durut foarte tare. Deșteptându-se îndată, a văzut pe degetul acela semnele dinților vrăjmașului, care a voit să i-l smulgă, și-l durea rana tare; dar luând mir, din care avea la sine de la făcătorul de viață lemn al Crucii, a uns cu el degetul său cel bolnav și îndată s-a vindecat. În acea vreme a luat stăpânire asupra diavolilor și-i izgonea cu cuvântul din oamenii care pătimeau și se aduceau la dânsul.

Odată, plutind cu corabia undeva și fiind învăluire și furtună, acest părinte cuvios a schimbat-o în liniște. Iar celor ce veneau la locașul lui, adică mulțime de străini și de săraci, împărțindu-le fără cruțare pâine și toată hrana, le-a făcut a nu se împuțina, precum altădată Ilie a umplut vasul de făină al văduvei. Altă dată, chelarul cârtind asupra sfântului pentru împărțirea de hrană la cei ce veneau - pentru că celor ce viețuiau în mănăstire, zicea el, nu le va ajunge spre trebuință -, sfântul i-a poruncit aceluia ca toate cele ce sunt în cămară de mâncare să le cântărească și să le numere. Și a găsit că nu scăzuseră cât de puțin. Atunci toți frații au preamărit pe Dumnezeu, iar cârtitorul, căzând înaintea lui, și-a cerut iertare.

După aceasta, cuviosul s-a îmbolnăvit, fiind de cincizeci de ani, iar boala lui era că avea piatră în pântece și în coapse și se chinuia foarte rău. Și din acel ceas toată cealaltă vreme a vieții sale a petrecut-o pe patul durerii. Și, cel ce cu rugăciunea tămăduia bolile altora, lui însuși nu cerea de la Dumnezeu tămăduire trupească, ci răbda cu mulțumire. După acea boală trupească, i-a sosit vremea sfârșitului celui de mărturisitor pentru dreapta credință, după proorocia celui mai înainte văzător, Grigorie, pe care o zisese încetișor la urechea sfintei fecioare, mireasa lui Teofan, zicând că, la vremea sa, va câștiga cunună mucenicească. Căci, trecând ani mulți și cuviosul îmbătrânind, iar câțiva împărați grecești trecând, după aceea Leon Armeanul a luat sceptrul împărăției grecești (813-820). Acela a ridicat eresul contra sfintelor icoane și a tulburat iarăși Biserica lui Hristos, izgonind din scaun pe sfântul, dreptcredinciosul patriarh Nichifor, ca și pe Cuviosul Teodor Studitul, împreună cu ucenicii lui, iar pe mulți alții îi muncea cumplit și-i ucidea pentru cinstirea icoanelor.

Se scrie despre Sfântul Teofan și aceasta. Că Sfântul Nichifor, patriarhul Constantinopolului, pe când se ducea cu corabia pe mare în surghiun, a trecut prin dreptul acelui loc în care era locașul lui Teofan. Aceasta văzând-o Cuviosul Teofan sufletește, cu ochii cei mai înainte văzători, a poruncit ucenicului să aducă cărbuni aprinși în cădelniță. Apoi, aprinzând lumânarea și punând tămâie pe cărbuni, s-a închinat până la pământ, vorbind ca și către o persoană care trecea alăturea. Și întrebând ucenicul: „Ce faci, părinte? Spre cine vorbești, închinându-te?” Cuviosul i-a răspuns: „Iată, prea sfințitul Patriarh Nichifor, izgonit cu nedreptate pentru dreapta credință, se duce în surghiun și trece cu corabia prin dreptul acesta; pentru dânsul am aprins lumânarea și tămâia, să-i dăm cinstea cea cuviincioasă patriarhului”.

A văzut aceasta cu duhul și prea sfințitul Patriarh Nichifor, fiind în corabie; căci fără de veste plecându-și genunchii, s-a închinat sfântului stareț și, întinzând mâinile în sus, îl binecuvânta. Iar unul din cei ce erau cu prea sfințitul Patriarh în corabie, l-a întrebat: „Pe cine binecuvintezi, prea sfințite părinte, și înaintea cui te-ai închinat în genunchi?” A răspuns prea sfințitul: „Iată, Teofan Mărturisitorul, egumenul marelui locaș, s-a închinat nouă și ne-a cinstit cu lumânări aprinse și cu tămâie. Deci m-am închinat lui, căci și el asemenea cu noi va pătimi, nu după multă vreme”. Lucru care s-a și împlinit.

Căci după aceea, răucredinciosul împărat Leon Armeanul, vrând să înșele pe Cuviosul Teofan spre a lui rătăcire, a trimis la dânsul, chemându-l cu cinste în Constantinopol și cu vicleșug zicând: „Război îmi stă înainte cu vrăjmașii și mi se cade mai înainte de a ieși la război să mă înarmez mai întâi cu sfintele tale rugăciuni; pentru aceea, să nu te lepezi a veni la noi, cinstite părinte”. Iar Cuviosul Teofan, cu toate că a cunoscut vicleșugul împăratului și era cuprins de grea boală trupească, însă a binevoit să meargă, dorind să pătimească pentru dreapta credință. Intrând în corabie, a ajuns la împărăteasca cetate; însă nu s-a dus înaintea împăratului, fiindcă împăratul se rușina de cinstita lui față și se temea de mustrările lui. Ci a trimis la el bărbați cinstiți, amăgindu-l prin multe făgăduințe spre a sa rea credință, zicând: „Dacă vei fi de un gând cu noi, voi înălța mănăstirea ta cu ziduri de piatră și cu toată îmbelșugarea o voi îmbogăți, iar tu mai cinstit decât toți vei fi cu mine; și cei ce îți sunt rudenii de aproape, pe aceia cu mari boierii îi voi cinsti”.

Apoi a adaos și cuvinte îngrozitoare, zicând: „Dacă vei fi potrivnic nouă, te vei face pricinuitor de mare necinste ție însuți”. A răspuns sfântul prin trimișii aceia: „Eu nu am trebuință de nimic din bogățiile lumii acesteia. Pentru că, dacă în tinerețile mele, aurul, argintul și averile cele multe câte le-am avut, le-am lăsat pentru dragostea lui Hristos, apoi oare la bătrânețile mele să le doresc pe acelea? Să nu fie! Iar pentru mănăstire și pentru cei de aproape ai mei, Dumnezeu, Purtătorul de grijă, este mai mare decât împărații și boierii pământești. Și pentru ce împăratul mă înfricoșează pe mine cu certări, ca pe un prunc mic cu vargă? Pregătească asupra mea tot felul de munci, aprindă foc, apoi, deși nu pot umbla singur de sine, precum mă vedeți, însă în foc voi sări pentru dreapta credință”.

Acestea și mai multe cuvinte cu multă îndrăzneală zicându-le sfântul, s-au dus trimișii la împărat și i-au spus cele ce auziseră. Iar împăratul se minună de o îndrăzneală ca aceea a lui, fără de frică, și a poruncit oarecăruia Ioan sofistul, isteț în cuvinte, plin de meșteșuguri și de vrăji, ca să se întrebe cu cuviosul. Dar și acela, împotriva gurii celei de Dumnezeu grăitoare a cuviosului părinte, a rămas ca un mut și, biruindu-se, s-a întors cu rușine la cel ce l-a trimis pe el.

Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe Cuviosul Teofan să-l închidă într-o casă oarecare întunecoasă și strâmtă, lângă palatul ce se numea Elevteria, și să pună străjeri lângă dânsul. În acea strâmtă închisoare cuviosul, bătrân fiind și bolnav, a petrecut doi ani; și în toate zilele, uneori cu momeli, iar alteori cu certări îl îndemna spre lupta împotriva sfintelor icoane, rău făcându-i și de rău grăindu-l, prin oarecare eretici, pe care îi trimitea la dânsul într-adins.

Odată, împăratul a trimis la sfântul cu momeli, că doar ar iscăli lepădarea icoanelor. Și a scris sfântul către dânsul astfel: „Știi, o, împărate, pe Acela ce ți-a dat împărăția, prin Care împărații împărățesc și tiranii stăpânesc pe pământ. Știi că Dumnezeu, fiind nescris împrejur, a voit însă a se tăia împrejur, luând firea noastră omenească asemenea nouă în toate, afară de păcat, și prin acea fire îndumnezeită, a înviat morții, a luminat orbii, a curățit pe cei stricați și celelalte minuni ale Sale pe rând le-a făcut. Și, prin aceeași fire, a suferit moarte de bunăvoie de la iudeii cei pizmași și, a treia zi înviind, cu slavă S-a înălțat la cer și de Tatăl niciodată nu Se desparte.

Acea fire omenească ce este în Hristos Dumnezeu, de vreme ce Sfânta Evanghelie ne încredințează, cu cinste o primim pe ea; și primind cartea Evangheliei cu cinste și cele scrise întru dânsa crezându-le, faptele cele minunate ale lui Hristos le credem ca și când pe Însuși Hristos Îl cinstim în acea carte. Și dacă pentru cartea Evangheliei, în care sunt scrise faptele lui Hristos, nu suntem osândiți că o primim pe dânsa, apoi cum vom fi osândiți primind și cinstind istoria cea închipuită în icoane a acelorași cuvinte evanghelicești? Prin aceste icoane chiar și barbarii cei ce vin la noi cu credință cunosc lesne toată petrecerea lui Hristos, Care a fost pe pământ cu oamenii, cum și minunatele Lui fapte, cu înlesnire le cunosc.

Încât mulți necărturari privind cu ochii spre icoane, văd minunile cele zugrăvite ale lui Hristos și patimă Lui cea de bunăvoie, apoi preamăresc pe Domnul, Cel ce a pătimit pentru noi; a căror mântuire tu ai zavistuit-o, lepădând închipuirile icoanelor. Care sinod cândva a vestit aceasta, că a cinsti sfintele icoane este păcat și necurată furare de cele sfinte? Au nu singur Hristos a trimis chipul cel nefăcut de mână al feței Sale spre vindecarea lui Avgar, domnul Edesei? Au nu Sfântul Evanghelist Luca ne-a dat nouă icoana Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, cu vopsele închipuită? Și ce împotrivire vei face predaniei și învățăturii Sfinților Părinți? Căci Vasile cel Mare, cercătorul tainelor celor negrăite, a zis: „Cinstea cea dată icoanei se suie la chipul cel dintâi, a căruia este”. Asemenea și Sfântul Ioan Gură de Aur a zis: „Eu am iubit și pe acel sfânt chip ce este din ceară făcut”. Asemenea și Chiril, alăuta Sfântului Duh, strigă: „Adeseori, văzând închipuirea patimilor lui Hristos pe icoană, nu fără de lacrimi am trecut cu vederea acea închipuire și celelalte”.

Deci, dacă cele dintâi șase Sinoade ecumenice a toată lumea, care au fost mai înainte de cel de al șaptelea, n-au oprit sfintele icoane a le cinsti, nici le-au lepădat, oare ți se pare că ești mai înțelept decât dânșii? Al tău lucru este, o, împărate, ca să faci război împotriva celor de alt neam; iar dogmele bisericești și legile Sfinților Părinți nu împăraților se cuvine a le cerceta”.

Acea scrisoare a Cuviosului Teofan citind-o împăratul, s-a umplut de negrăită mânie și îndată a trimis pe un cumplit dregător spre părțile Sigrianei ca să strice mănăstirea cuviosului, ce se numea „Locașul cel mare” și să o ardă desăvârșit; iar pe ucenicii lui, pe toți fără de milă bătându-i, să-i izgonească. Iar pe alt dregător, tot așa de cumplit, l-a trimis la cuviosul în închisoarea cea întunecoasă unde era ținut de doi ani, lângă palatul Elevteriei. Acesta, dezbrăcând pe sfântul stareț, care avea trupul obosit de multe postiri și de boala cea lungă, l-a bătut fără de milă cu vine de bou pe spate și pe pântece; apoi, dându-i trei sute de lovituri iarăși într-aceleași legături închizându-l, s-a dus. A doua zi același muncitor, mergând din porunca împărătească și scoțând din închisoare pe cuviosul mucenic, l-a bătut din nou fără de milă; apoi l-a trimis în surghiun în insula Samotraciei. Pe aceasta cuviosul, cu ochii mai înainte văzători, a văzut-o cu câteva zile mai înainte și ascultătorului ce-i slujea mai înainte îi spusese că în acea insulă au să-l ducă.

Acolo Cuviosul Teofan mergând, numai douăzeci și trei de zile a trăit și a trecut din izgonirea cea pământească la pomenirea cea cerească, cu cununa cea de mărturisitor al pătimirii împodobindu-se; și s-a așezat cinstitul lui trup acolo, în raclă de lemn. Iar Dumnezeu a preamărit pe sfântul și plăcutul Său nu numai în viața lui, ci și după moarte. Căci a dăruit cinstitelor lui moaște putere tămăduitoare și mulțime de bolnavi câștigau tămăduiri, atingându-se de cinstita lui raclă.

Iar după ce s-a ucis răucredinciosul împărat Leon Armeanul, ucenicii Sfântului cei izgoniți, iarăși întorcându-se la al lor locaș, în muntele Sigrianiei, și mănăstirea cea arsă împodobind-o, au adus sfintele moaște ale Cuviosului Teofan, părintele lor, de la insula Samotraciei în locașul său care se numea „Marele locaș” și le-au așezat în biserică cu cinste și făceau minuni fără număr, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.