În părțile Siciliei este un sat ce se cheamă Pretorie, aproape de cetatea Acragandiei. În acel sat s-a născut Sfântul Grigorie din părinți dreptcredincioși și îmbunătățiți. Pe tatăl său îl chema Hariton, iar pe mama sa o chema Teodotia și erau foarte milostivi către săraci, având bogăție multă din care nu puțină milostenie făceau tuturor.

Fiind botezat pruncul Grigorie, l-a primit din Sfântul Botez fericitul Patamion, episcopul Bisericii Acragandiei, iar în al optulea an al vârstei sale, copilul a fost dat la învățătura cărții la un oarecare dascăl iscusit cu numele Damian și a învățat în doi ani a citi bine toate cărțile și a scrie și a cânta cântările bisericești. Iar în al doisprezecelea an a fost dus la biserică de fericitul Patamion episcopul, care l-a încredințat lui Donat arhidiaconul, ca să-l povățuiască spre nevoințe duhovnicești și spre viața cu fapte bune.

Îndeletnicind-se băiatul cu rugăciunea și cu neîncetată citire, ziua și noaptea ședea lângă cărți, citind dumnezeieștile Scripturi și viețile sfinților părinți, aprinzându-se cu inima ca să urmeze lor. La vârsta de douăzeci și doi de ani a vrut să meargă la Ierusalim ca să se închine Sfântului Mormânt și se ruga cu stăruință către Dumnezeu ca să-i îndrepte calea spre bine.

Iar odată dormind el noaptea în casa arhidiaconului aproape de patul lui, l-a strigat oarecine, zicând: „Grigorie!”. Iar el a zis: „Iată-mă!”. Și, sculându-se, a stat înaintea arhidiaconului, zicând: „De ce m-ai chemat, stăpâne?”. Iar el a zis: „Nu te-am chemat, fiule!”. Mergând Grigorie s-a culcat și a adormit și iarăși l-a chemat a doua oară un glas, zicând: „Grigorie!”. Iar el iarăși a alergat și a stat înaintea arhidiaconului și a zis către dânsul: „Iată-mă, stăpâne! De ce m-ai chemat?”. Iar el a zis: „Nu te-am chemat, fiule!”. Și s-a spăimântat arhidiaconul, cunoscând că lui Grigorie i se face o chemare dumnezeiască și a zis către dânsul: „De te va mai chema iarăși, fiule, același glas, să-i răspunzi: „Ce este, Doamne, și ce poruncești robului Tău?”. Grigorie, culcându-se din nou pe așternutul său, a auzit a treia oară glas, zicând: „Grigorie!”. Căci îngerul lui Dumnezeu era cel care-l chema.

Iar Grigorie a răspuns precum a fost învățat și îngerul a zis: „S-a auzit rugăciunea ta! Deci să mergi la malul mării și vei afla pe cei ce te cheamă pe tine la Sfintele Locuri. Iar Grigorie, îndată sculându-se și nespunând la nimeni despre aceasta a mers foarte de dimineață la mare. Venind la mal, a aflat o corabie și întrebând pe corăbier unde vor să meargă i s-a răspuns că în Cartagina. El rugându-se să-l ia și pe dânsul în corabie l-au luat. Și plutind cu spor, în trei zile au ajuns în Cartagina, unde, petrecând Grigorie câteva zile, mergea adeseori la biserica Sfântului Mucenic Iulian.

Iar odată, mergând el în biserică și întârziind cu citirea, au intrat trei călugări cinstiți care s-au rugat cu dumnezeiască cuviință și, sfârșind rugăciunea, unul dintr-înșii a șezut jos, iar doi au stat drepți. Grigorie, văzându-i, s-a plecat înaintea lor. Călugărul care ședea, căutând la Grigorie, a zis: „Ce faci aici, robul lui Dumnezeu Grigorie, cel ce ți-ai ales partea cea bună, care, după cuvântul Domnului, nu se va lua de la tine? Iar el, auzindu-se chemat pe nume, s-a înspăimântat și, plecându-se bătrânului până la pământ, a zis: „Iartă-mă, părinte, și te roagă pentru mine păcătosul!”. Bătrânul a grăit către dânsul: „O, de-aș avea eu păcatele tale, fiule! Apoi a zis: Să știi, fiule, că milostivul Dumnezeu ne-a descoperit toate cele pentru tine. Deci, bucură-te că ne-a trimis ca să te luăm și să te ducem la Sfintele Locuri precum dorești, căci și noi acolo mergem”. Iar Grigorie a zis cu umilință: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Care rânduiește toate spre folosul nostru”.

Apoi sculându-se a mers în tăcere. Iar odată, pe cale ispitindu-l bătrânul, l-a întrebat, zicând: „Fiule Grigorie, oare nu te mâhnești pentru părinții tăi?”. Iar el a răspuns: „Domnul nostru a zis: Cel ce iubește pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic. Însă roagă-te lui Dumnezeu, părinte, ca și părinților mei să le dea mângâiere și pe mine păcătosul să mă păzească de cursele vrăjmașului”.

Deci, mergând mai multe zile, s-au apropiat de Sfânta Cetate și au intrat într-o mănăstire oarecare ce se întâmplase în cale și fiindcă sosise postul sfintelor patruzeci de zile, de aceea n-au mers mai departe, ci au petrecut în acea mănăstire până la mântuitoarele patimi.

Acolo a văzut fericitul Grigorie post și priveghere la călugări, căci mulți dintr-înșii nu gustau hrană toată săptămâna și nu dormeau deloc. Acolo a văzut oameni viețuind asemenea îngerilor și ca în cer, neîncetat binecuvântând pe Dumnezeu. A văzut pe unii vărsând lacrimi din ochii lor ziua și noaptea, stând la rugăciune și alte multe osteneli și nespuse nevoințe, încât s-a înspăimântat și își bătea pieptul, zicând: „Vai mie! Ce sunt eu pe lângă aceia? Ce voi face eu lenevosul și cum mă voi arăta feței lui Dumnezeu? Cum mă voi uni în ziua judecății cu bărbații cei sfinți?”. Și iarăși, întru adâncul deznădăjduirii grăia: „De este Domnul aproape de cei zdrobiți cu inima – precum zice David –, și pe cei smeriți cu duhul îi mântuiește, poate și pe mine să mă mântuiască, ca și pe cei care au venit întru al unsprezecelea ceas, deși nimic vrednic n-au lucrat”.

Deci, văzându-l călugării mâhnit, îl mângâiau părându-li-se că plânge după țara lui și după părinți și îi ziceau: „Nu-ți fie jale, fiule, că ai venit cu noi aici; căci nădăjduim spre Dumnezeu cum că iar te vei înapoia în țara ta și vei vedea pe părinții tăi vii”. Iar el a răspuns: „Nu este de la Dumnezeu țară străină, ci toate sunt ale Lui, și pretutindeni ne privește cu ochiul Său cel atoatevăzător. Iar eu nu de aceasta mă mâhnesc că am venit aici, nici nu doresc pe părinții mei; ci mai vârtos mă bucur de aceasta, pentru că, lăsând pe tatăl meu și pe maica mea, am aflat pe Dumnezeu, Care îngrijește de mine. Dar alta este supărarea mea, deci vă rog pe voi sfinților părinți să vă rugați pentru mine la Dumnezeu pentru smerenia mea. Iar monahii, auzind un răspuns ca acesta, au tăcut.

Sosind praznicul Învierii Domnului Iisus Hristos, au ieșit din acea mănăstire și au mers la Sfânta Cetate a Ierusalimului și, închinându-se Sfintelor Locuri, au intrat la Sfântul Macarie patriarhul, ca să fie binecuvântați de dânsul. Iar patriarhul, văzându-i pe dânșii, a zis: „Bucură-te în Domnul ava (părinte) Marcu! De unde ne-ai adus nouă pe acest tânăr plăcut lui Dumnezeu, anume Grigorie?”. Iar bătrânul a răspuns: „Nu l-am adus noi, stăpâne, ci Domnul, Care voiește să se mântuiască toți, și rugăciunile tale cele sfinte”. Și s-a mirat Grigorie că și pe bătrânul, ca și pe dânsul, l-a chemat patriarhul pe nume. Apoi s-a bucurat că a aflat numele bătrânului, căci atâta vreme umblând cu dânsul încă nu știa numele lui, nici ale celorlalți doi părinți; și nici nu a îndrăznit să întrebe pe vreunul dintr-înșii de unde sunt și cum îi cheamă, căci fericitul a tăcut.

Apoi, privind patriarhul la ceilalți doi călugări a zis: „Bine ați venit, Serapioane și tu, părinte Leontie! Mulțumesc lui Dumnezeu că v-a dat putere să veniți până aici și să aduceți pe tânărul acesta, care arde cu duhul, slujind Domnului, bucurându-se întru nădejde și totdeauna petrecând în rugăciune, precum ne-a descoperit nouă Domnul!”. Apoi a mers patriarhul în biserică să săvârșească dumnezeiasca Liturghie și s-au împărtășit toți cu preacuratele Taine.

A doua zi, ava Marcu cu cei doi frați, luând binecuvântare de la patriarhul lor, s-au dus să cerceteze pe frații care viețuiau împrejurul Sfântului Sion. Și neștiind Grigorie de plecarea lor se supăra foarte, căci rămăsese fără dânșii. Iar patriarhul, mângâindu-l, a zis: „Nu se vor duce părinții aceștia în țara lor până nu se vor întoarce mai întâi la noi”. Atunci Grigorie, plecându-se patriarhului, a îndrăznit să-l întrebe: „De unde sunt acești mari bărbați?”. Patriarhul a răspuns: „Din cetatea Romei sunt”. Și întorcându-se cuvioșii părinți de la Sion, ava Marcu a luat pe Grigorie de mână și l-a plecat la picioarele sfântului patriarh, zicând: „Părinte sfinte, și acesta este din turma lui Hristos și are a primi cârma Bisericii. El cu vâsla cuvântului o va îndrepta pe ea bine, iar tu, părinte, îngrijește de dânsul ca să-și păzească podoaba sufletului său luminată și curată de gândurile tinereților”.

Patriarhul a zis: „Dumnezeu, Care l-a ales din pântecele maicii lui și cu frica Sa l-a îngrădit, Acela până la sfârșit o să-l păzească!”. Apoi, ridicând pe tânăr, l-a văzut plângând și i-a zis: „Fiule, dacă îți este plăcut, rămâi cu noi și Domnul nostru Iisus Hristos va rândui ție toate spre folos; iar de voiești a te duce împreună cu frații, apoi să mergi cu pace”. Iar Grigorie a răspuns: „Nu, preasfinte părinte, nu voiesc a mă mai duce de aici; însă mă rog ca să mă învrednicească Dumnezeu să mă văd iar în viața aceasta cu acești sfinți părinți”. Iar monahii aceia, cerând de la patriarh binecuvântare și rugăciune pentru cale, au ieșit din Sfânta Cetate, însă fericitul Grigorie a rămas în Ierusalim, lângă patriarhul Macarie.

Ava Marcu, cu Serapion și cu Leontie, mergând la Roma, au trecut pe lângă cetatea Acragandiei și, intrând într-însa au venit la episcopul Romei, Patamion, odihnindu-se în episcopia lui, căci sosise praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Iar ei, după praznic, vrând să plece și cerând de la episcop binecuvântarea de cale, iată au venit din sat părinții lui Grigorie, Hariton și Teodotia vrând să facă pomenire fiului lor, Grigorie, în ziua întâia a lunii iulie, căci în acea zi ieșise Grigorie de acolo și plângea Teodotia cu amar pentru fiul său, încât nu putea nimeni să o mângâie. Și a întrebat ava Marcu pe episcop, zicând: „Pentru ce plâng acești oameni, părinte?”. Episcopul, oftând din adâncul inimii, a plâns și a zis: „Acești oameni au avut un fiu pe care eu l-am primit din Sfântul Botez și fiind de opt ani au adus la mine copilul. Iar eu am poruncit să-l învețe carte și atât, dar i-a dat Dumnezeu, încât a învățat în doi ani a citi desăvârșit, a cânta și a scrie. Iar în al doisprezecelea an l-au dat părinții săi lui Dumnezeu în mâinile mele cele păcătoase și l-am sfințit pe el cleric și l-am încredințat arhidiaconului meu, ca să-l povățuiască pe calea poruncilor Domnului.

Și atât de iscusit s-a arătat copilul în Sfânta Scriptură încât nu se mai poate astăzi afla unul ca dânsul în toată Sicilia, dar nu știm ce s-a făcut și unde s-a depărtat căci, deodată, s-a făcut nevăzut și mult l-am căutat prin toată insula aceasta, prin cetăți și prin orașe, prin munți și prin peșteri și prin pustii și nu l-am putut afla; ori l-a omorât cineva și l-a ascuns în pământ sau că l-a furat și l-a dus în țară străină, nimic nu știm. Și acum ne este jale de dânsul până la moarte și părinții lui au început a face pomenire pentru dânsul în ziua în care a pierit”.

Ava Marcu, căutând la fața lui Hariton, a cunoscut că este tatăl lui Grigorie căci semăna foarte mult cu Grigorie, întru toate. Deci a zis ava Marcu către părinții lui Grigorie: „Pentru ce plângeți așa de mult pentru fiul vostru, de care mai vârtos se cuvine a vă bucura și a mulțumi lui Dumnezeu, Care rânduiește toate spre folos?”. După aceasta a zis către episcop: „Poruncește să vină aici arhidiaconul tău”. Și îndată a poruncit episcopul să-l cheme. Venind arhidiaconul, a zis către dânsul părintele Marcu: „Spune tu, omule, unde s-a dus copilul și pentru ce nu descoperi stăpânului tău episcopul măririle lui Dumnezeu cele despre copil?”.

Arhidiaconul, spăimântându-se de aceste cuvinte, s-a plecat înaintea bătrânului, cerând iertare, apoi a început a spune: „Eu, dormind noaptea pe patul meu și copilul odihnindu-se în aceeași casă aproape, l-a strigat pe el un glas străin, zicând: „Grigorie!”. Iar el, sculându-se, a venit aproape de mine. „De ce m-ai chemat, stăpâne?”. Iar eu i-am răspuns: „Nu te-am chemat eu, fiule!”. Și iarăși s-a auzit acel glas a doua oară, zicând: „Grigorie!”. El iarăși stând înaintea mea, a zis: „Iată-mă! De ce m-ai chemat?”. Dar eu am cunoscut că acea chemare nu era omenească, ci a lui Dumnezeu și i-am zis: „Fiule, de te va mai chema iarăși glasul acela, să-i răspunzi: „Iată-mă, Doamne! Ce poruncești robului Tău?”. Și mergând el la patul său, a auzit un glas, zicând: „Grigorie, auzită este rugăciunea ta! Deci să mergi la malul mării și vei afla pe cei ce te vor lua pe tine!”. Acest glas și eu l-am auzit, dar n-am înțeles ceea ce zicea și iarăși am adormit. Iar a doua zi, sculându-mă n-am mai aflat pe Grigorie. Și de atunci până acum nu știu unde se află. Eu n-am îndrăznit să spun nimănui glasul cel auzit, că m-am temut ca nu cumva să zică cineva că spun minciuni și, necrezând cuvintele mele, vor începe să zică că eu l-am omorât sau l-am vândut în țară străină”.

Acestea auzindu-le episcopul și părinții lui Grigorie, s-au mângâiat și au preamărit pe Dumnezeu. Iar fericitul Marcu a zis: „Iată că, precum citim în cartea împăraților despre Samuel, așa și în zilele noastre s-a făcut cu Grigorie. Căci precum pe copilul Samuel, dormind în biserică, l-a strigat îngerul Domnului, zicând: Samuele! Samuele! – și aceasta s-a făcut de trei ori –, tot de aceeași chemare s-a învrednicit și fericitul copil Grigorie și, cu adevărat, asemenea va fi cu prorocul Samuel. Acum ascultați și de la mine, ce voi spune despre fiul vostru.

Fiind noi în Roma am mers împreună cu acești frați la rugăciune în biserica Sfinților Apostoli Petru și Pavel și, sosind noaptea, am rămas la un monah. În acea noapte mi s-au arătat în vedenie doi bărbați preastrăluciți, asemenea Sfinților Apostoli și mi-au zis: „Scoală degrabă cu amândoi monahii și șezând în corabie, mergeți în cetatea Cartagina și acolo veți afla un copil străin cu numele de Grigorie din Sicilia care a venit acolo de la biserica Acragandiei. Deci, luați-l și duceți-l în Sfânta Cetate a Ierusalimului, la patriarhul Macarie, căruia i-am spus despre copilul acesta și i-am poruncit să-l primească, căci odihnește Duhul nostru peste dânsul, precum al lui Ilie peste Elisei”.

Acestea zicând cei ce se arătaseră, s-au făcut nevăzuți. Apoi eu, deșteptându-mă, am mers cu acești frați ai mei către liman și, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, aflând o corabie, am intrat într-însa și, plutind, am ajuns degrabă în cetatea Cartagina. Acolo, ieșind din corabie, am intrat în biserica Sfântului Mucenic Iulian și am aflat pe Grigorie în biserică citind pe cărți. Și, luându-l, ne-am dus în Ierusalim și l-am dat patriarhului”.

Acestea auzindu-le toți, se minunau tare și lăudau pe Dumnezeu. Iar Hariton și Teodotia au căzut la pământ ca niște morți și, ridicându-i fericitul Marcu, a zis: „Dați slavă lui Dumnezeu, Celui ce a descoperit vouă pe fiul vostru că este între cei vii și viețuiește în fapte bune”. Deci Hariton, lepădând împreună cu soția sa mâhnirea și fericitul episcop împreună cu toți ai săi, dădeau slavă lui Dumnezeu și mulțumeau lui ava Marcu pentru vestea adusă despre Grigorie. După aceea au fost fără supărare. Iar fericitul Grigorie viețuia în Ierusalim lângă prea sfințitul patriarh Macarie, care l-a hirotonisit diacon.

Petrecând acolo câtăva vreme, a rugat pe patriarh să-l lase să se ducă în muntele Eleonului să cerceteze pe părinții care petreceau acolo. Și lăsându-l patriarhul, a zăbovit acolo Grigorie un an, cercetând pe nevoitorii cei buni și primind de la dânșii mult folos. Apoi a vrut să meargă în pustie și și-a mărturisit sfinților părinți gândul, cerând de la dânșii binecuvântarea. Iar ei, făcând rugăciune pentru dânsul, l-au slobozit, zicând: „Să mergi, fiule, cu pace; credința și dragostea pe care o ai pentru Hristos te va mântui pe tine”.

El, pogorându-se din Muntele Eleon, s-a sălășluit înăuntrul pustiei și după trei zile, prin purtarea lui Dumnezeu de grijă, a aflat un monah rugându-se în al șaselea ceas din zi. Acela cunoscând cu duhul că tânărul Grigorie caută să se mântuiască, l-a chemat la sine și i-a zis: „Unde mergi, fiule?”. Iar el a răspuns: „Unde mă va duce Hristos în această pustie”. Iar monahul a zis: „Să mergi împreună cu mine, fiule!”. Deci, mergând ei douăzeci de zile, au venit la un loc unde monahul acela a arătat Iui Grigorie o chilie departe și doi smochini lângă dânsa. Apoi a zis: „În acea chilie petrece un părinte mare. Deci, de voiești, fiule, să te mântuiești, mergi la dânsul, iar eu voi merge în altă parte”.

Plecându-se unul altuia, s-au despărțit. Grigorie, apropiindu-se de chilia marelui stareț, a auzit cântând ca o mulțime de popor; și mergând mai aproape a auzit numai trei voci cântând. Iar când s-a apropiat de ușă a auzit numai pe unul singur, starețul, cântând și săvârșind al nouălea ceas și n-a îndrăznit să bată la ușă, fiind înspăimântat. Iar acel sfânt părinte, după sfârșitul pravilei sale, privind spre ușă, a văzut pe tânăr stând și îndată l-a cunoscut cu duhul cine este. Deci a strigat, zicând: „Fiule, Grigorie, intră aici!”. Iar Grigorie și mai tare s-a spăimântat, auzind că îl strigă pe nume.

Intrând în chilie, a văzut pe bătrânul singur, iar mai mult n-a văzut pe nimeni și se mira că în chilie numai bătrânul singur era, iar graiul de popor pe care l-a auzit cântând, a cunoscut că erau sfinții îngeri, care cântau împreună cu dânsul. Apoi a căzut la picioarele bătrânului cu lacrimi, zicând: „Miluiește-mă, părinte, și te roagă pentru mine păcătosul, ca să-mi mântuiască Dumnezeu sufletul!”. Iar bătrânul a zis: „Dumnezeu te va milui pe tine, fiule, și îți va da răsplătire pentru osteneala ta!”. Grigorie a petrecut la sfântul bătrân patru ani și a învățat de la dânsul multă înțelepciune duhovnicească. El a cunoscut de la dânsul taine și descoperiri ale dumnezeieștii Scripturi și s-a făcut filosof iscusit și ritor binegrăitor. Apoi, văzându-l bătrânul desăvârșit în înțelegere și în fapte bune și mai înainte cunoscând că are să fie mare luminător al lumii, n-a vrut să-l țină mai mult în pustie, ci i-a poruncit să iasă de acolo pentru ajutorul Bisericii care avea război. După aceea i-a prorocit că are să vină asupra lui o mare năpastă de la niște oameni zavistnici și l-a învățat să fie răbdător și fără de răutate. Apoi, făcând pentru dânsul rugăciune și dându-i binecuvântare, l-a slobozit cu pace.

Fericitul Grigorie, ieșind de la bătrânul acela, s-a întors iarăși la Ierusalim și l-a primit patriarhul Macarie cu bucurie. Apoi, mai petrecând în Ierusalim un an, s-a dus în Antiohia de aici în Constantinopol, unde petrecea în mănăstirea Sfinților Mucenici Serghie și Vah. Acolo, văzând egumenul nevoința lui că toată săptămâna nu gusta hrană și neîncetat se sârguia cu citirea și scrierea cărților, a vestit despre dânsul pe patriarhul Eutihie, zicând: „A venit în mănăstirea mea un diacon străin frumos cu chipul și cu viața și ales întru toate nevoințele călugărești, fără de lenevie și foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, încât mi se pare că în vremea de acum nu se mai află altul ca dânsul în toată cetatea aceasta”.

Patriarhul, auzind aceasta, s-a bucurat și, chemându-l la sine, cu cinste a vorbit împreună cu dânsul. Și văzând înțelepciunea lui cea mare a mulțumit lui Dumnezeu că le-a trimis un om ca acela în vremea viforului și a învăluirii celei mari care era în Biserică din partea ereticilor. Iar după aceasta, peste puțină vreme s-a făcut în Constantinopol Sinodul al cincilea, la care a venit toată lumea, în vremea împărăției binecredinciosului împărat Iustinian.

La acest Sinod s-a arătat Sfântul Grigorie mare apărător și sprijinitor al bunei credințe și a astupat gurile ereticilor, încât nu le era cu putință a răspunde împotriva cuvintelor pe care le grăia Grigorie din sfintele cărți. De aceea toți Sfinții Părinți se mirau de înțelepciunea lui și de darul Sfântului Duh, care era în Grigorie. Și mulți din cei ce-l ascultau, întrebau: „De unde este omul acesta care răspunde ca un înger și întocmai ca unul din Sfinții Părinți cei de demult?”. Apoi s-a bucurat pentru dânsul și binecredinciosul împărat Iustinian și toți boierii; și l-au sărutat toți Sfinții Părinți care se adunaseră la al cincilea Sinod și cu multe laude l-au fericit.

Din acea vreme îl cinstea împăratul foarte mult și pretutindeni se dusese vestea despre dânsul. Iar Grigorie, văzându-se pe sine cinstit de toți și lăudat, nu a vrut să mai petreacă în Constantinopol. Ci, fugind de slava omenească, s-a dus la Roma și, închinându-se mormântului Sfinților Apostoli și altor sfinte locuri, s-a sălășluit în mănăstirea Sfântului Sava și petrecea acolo în liniște.

În acea vreme s-a mutat către Domnul, Teodor, episcopul Acragandiei, care fusese după fericitul Patamion și era mare neunire și zarvă în poporul cetății. Pentru că unii voiau să aleagă la episcopie pe Savin, preotul; alții pe Crescent, iar alții pe Evplu, care era atunci arhidiacon; iar alții lăsaseră lucrul în voia Domnului, zicând: „Pe care îl va voi Dumnezeu, acela să ne fie episcop”. Pentru această pricină toți cei mai bătrâni ai bisericii, boierii și cetățenii cetății, adunându-se, au venit la Roma la patriarh. Acolo era între dânșii și Hariton, tatăl lui Grigorie. Și au stat înaintea patriarhului cele trei partide: unii țineau cu Savin, alții cu Crescent, iar alții cu Evplu și cu Hariton.

Deci unii cereau patriarhului pe unul, iar alții pe altul. Dar arhidiaconul Evplu cu Hariton și cu ceilalți ai lor ziceau către patriarh: „Pe care îl va descoperi Dumnezeu sfinției tale, pe acela să-l pui nouă episcop”. Iar patriarhul Romei, văzând între ei neînțelegere, le-a poruncit să iasă afară de la fața sa. Și, având grijă de aceasta, i s-au arătat lui noaptea în vedenie doi bărbați cinstiți, în chipul apostolilor și au zis: „Pentru ce te mâhnești de neunirea poporului Acragandiei, căci cei aduși de dânșii nu sunt vrednici de dragostea episcopiei. Dar este în cetatea aceasta un om străin cu numele Grigorie, care mai înainte locuia în mănăstirea Sfântului Sava, iar acum, auzind de venirea cetățenilor Acragandiei, a fugit din mănăstirea aceea și s-a ascuns la mănăstirea Sfântului Mercurie. Deci pe acela cheamă-l și-l pune episcop Acragandiei pentru că se odihnește peste omul acela Duhul lui Dumnezeu”. Și aceasta zicându-i, s-au făcut nevăzuți.

Deșteptându-se patriarhul din vedenie, a chemat la sine pe cei mai mari ai Bisericii și pe ava Marcu, care din întâmplare venise atunci din mănăstirea sa în cetate și le-a spus lor vedenia sa. Apoi îndată a trimis doi episcopi și cu alți clerici ca să caute pe Grigorie și să-l aducă cu cinste. Iar ei mergând în mănăstirea Sfântului Sava întrebau: „Unde este străinul acela, care a găzduit aici?”. Iar călugării i-au răspuns, zicând: „Mai înainte cu două zile s-a dus de aici în mănăstirea Sfântului Mercurie”. Atunci ei s-au dus și acolo. Iar Sfântul Grigorie, vrând să iasă din acea mănăstire, a văzut de departe pe acei episcopi venind și i-a cunoscut pe dânșii, căci și mai înainte îi văzuse la sinod, la Constantinopol. Deci, cunoscând cu duhul că după dânsul vin, a fugit și s-a ascuns în livadă în mijlocul pomilor.

Episcopii, intrând în mănăstire, întrebau de Grigorie, iar călugării ziceau: „Era aici un străin, dar nu știm unde s-a dus”. Iar episcopii l-au amenințat pe egumen, zicând: „De nu vei pune îndată înaintea noastră pe străinul acela, apoi de mare pedeapsă te faci vinovat!”. Egumenul îi ruga pe dânșii să-l aștepte puțin ca să-l caute. Și, căutându-l cu sârguință, l-a aflat pe Grigorie în livadă ascuns în buruieni. Apoi l-a apucat pe el cu mânie și-l mustra, zicând: „De unde ai venit aici, omule, și care sunt păcatele tale și ce-ai făcut de te caută pe tine atâția bărbați cinstiți? Ai adus mare nevoie asupra mănăstirii noastre! Mergi dar de răspunde pentru greșelile tale!”. Iar fericitul Grigorie n-a răspuns lui niciun cuvânt ci, fiind dus, mergea tăcând. Stând înaintea episcopilor, îndată l-au cunoscut pe dânsul, pentru că-l văzuseră la sinod, cum a fost lăudat de toți părinții și cinstit de împărat.

Deci, sculându-se, s-au aplecat înaintea lui și cu dragoste l-au îmbrățișat. Iar el a căzut la picioarele lor, zicând: „Iertați-mă, sfinților părinți, că sunt păcătos! Pentru ce mă căutați pe mine smeritul?”. Iar ei, ridicându-l de la pământ, l-au sărutat și i-au zis: „Preasfințitul părinte patriarh te cheamă la sine”. Egumenul s-a mirat și s-a spăimântat, văzând pe Grigorie așa cinstit de episcopi, el care îl însoțea și îl socotea ca pe un făcător de rele. Deci luând episcopii pe Grigorie, l-au dus la patriarh cu cinste.

Intrând Grigorie la patriarh și, plecându-se până la pământ, acesta a zis: „Bine ai venit la noi, fiule Grigorie! Bine este cuvântat Dumnezeu, Care te-a arătat pe tine nouă!”. Apoi, sculându-se, l-a sărutat cu sărutare sfântă și a zis: „Fiule Grigorie, Domnul nostru Iisus Hristos te cheamă pe tine la episcopia Bisericii Sale, care este în Acragandia, ca prin tine să se mântuiască poporul acela!”. Iar el a răspuns: „Iartă-mă, stăpâne, că nu sunt vrednic de o treaptă ca aceasta!”. Atunci patriarhul a zis: „Nu fii neascultător, fiule, ci teme-te de Dumnezeu și-ți adu aminte că mulți prin neascultare au mâniat pe Cel Preaînalt”. Iar Grigorie a răspuns: „Dă puțină vreme robului tău, prea sfințite părinte, ca să mă socotesc și apoi voi răspunde despre aceasta prea sfinției tale”. Iar patriarhul l-a încredințat până la o vreme lui ava Marcu.

Văzând părintele Grigorie pe părintele Marcu, s-a bucurat și a căzut la picioarele lui cu lacrimi, zicând: „Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit a te mai vedea într-această viață, pe tine părintele meu cel iubit”. Apoi a mers la gazdă ava Marcu împreună cu dânsul și toată noaptea aceea au petrecut-o fără somn, zăbovind în vorbe duhovnicești. Iar Grigorie voia să fugă în Spania, mai ales că s-a înștiințat că tatăl său Hariton a venit acolo în Roma. Dar l-a oprit ava Marcu, zicând: „Fiule, nu mânia pe Dumnezeu și, în loc de binecuvântarea Lui, să-ți aduci blestem!”. Iar el de atunci a tăcut.

După aceasta, chemând patriarhul pe acragandieni, i-a întrebat: „Ați ales în unire pe cineva din voi la episcopia cetății voastre?”. Iar ei tăceau. Atunci arhidiaconul Evplu împreună cu Hariton au zis: „Noi, stăpâne, nu avem ce răspunde, pentru că nădejdea noastră am pus-o în Dumnezeu și în sfintele tale rugăciuni; și pe care ți-l va descoperi Domnul, pe acela să-l dai nouă episcop și noi îl vom primi cu dragoste”.

Luând seama patriarhul la Hariton, l-a cunoscut după asemănarea feții cum că este tatăl lui Grigorie. Apoi a zis: „Să mergem în biserică și să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne arate pe cine știe El că este vrednic a fi episcop”. Deci, când săvârșea patriarhul rugăciunile împreună cu episcopii și cu tot clerul în biserica Sfinților și marilor Apostoli Petru și Pavel, era acolo împreună cu dânșii și fericitul Grigorie. Atunci s-a arătat în altar un porumbel zburând deasupra Sfintei Mese și a șezut pe capul Sfântului Grigorie, încât toți s-au spăimântat de acea minune preaslăvită. Iar patriarhul a zis: „Iată ne-a arătat Dumnezeu pe care l-a ales vrednic de treapta episcopiei!”.

Deci, l-a sfințit pe el episcop al bisericii Acragandiei și toți cetățenii s-au bucurat de dânsul și l-au iubit ca pe un ales de Dumnezeu. Atunci a cunoscut Hariton că Grigorie este fiul său și înălța mulțumire lui Dumnezeu că l-a învrednicit a vedea pe fiul său viu și într-o dregătorie așa de înaltă. Apoi, nu după multe zile, oamenii trimiși din Acragandia, luând binecuvântarea de la patriarh, s-au întors împreună cu episcopul lor cel nou. Mergând pe lângă cetatea Panormiei, i-a întâmpinat episcopul cetății aceleia cu clerul și cu tot poporul, primindu-i pe ei cu dragoste; căci auziseră de viața cea îmbunătățită a lui Grigorie, pe care l-a rugat să intre în biserică și să dea binecuvântarea poporului.

Intrând Sfântul Grigorie în biserica Domnului, a alergat către dânsul un monah lepros și striga, zicând: „Miluiește-mă pe mine, robule al lui Hristos, și te roagă lui Dumnezeu ca să mă ușureze, de această boală de lepră!”. Iar sfântul a zis către dânsul: „În numele Domnului, fii sănătos de boala ta!”. Și îndată s-a tămăduit monahul și s-a curățit de lepră, făcându-se trupul lui ca de copil curat și toți lăudau pe Dumnezeu, zicând: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce face minuni prin plăcutul Său!”. Ieșind din Panormia, s-a apropiat de Acragandia și l-a întâmpinat egumenul mănăstirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, care era înaintea cetății. Iar când a intrat Sfântul Grigorie în mănăstirea aceea, a căzut înaintea picioarelor lui un monah surd și mut; dar egumenul îl dădea în lături de la picioarele Sfântului Grigorie. Însă Sfântul a zis către egumen: „Lasă-l, frate, să ne spună de ce are nevoie!”. Iar egumenul a zis: „Este nebun, stăpâne, și nici nu grăiește și nici nu aude”.

Sfântul, oftând și ridicându-și mâinile spre cer, s-a rugat. Apoi, ridicând pe monah de la pământ, a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a poruncit duhului celui surd și mut să iasă din zidirea Sa, grăiește, frate, și auzi și laudă pe Dumnezeu, Cel ce te-a făcut pe tine!”. Iar monahul îndată a grăit și a auzit și a început a striga: „Mari sunt lucrurile Tale, Doamne, Care le-ai făcut prin dreptul acesta!”. Și a întrebat fericitul pe monah: „Câți ani sunt de când n-ai auzit și grăit?”. Iar călugărul cel tămăduit a răspuns: „Nu-mi aduc aminte, stăpâne, să fi grăit cândva sau să fi auzit”. Egumenul a zis: „Douăzeci de ani sunt, stăpâne, de când l-am călugărit; pe atunci fiind de opt ani, și până astăzi a fost mut și surd, iar acum s-a vindecat cu rugăciunile tale”. Și i-a cuprins frica pe toți de ceea ce se făcuse și mulțumeau lui Dumnezeu că le-a dat episcop ca acesta, făcător de minuni. Apoi Sfântul Grigorie s-a odihnit până a doua zi în acea mănăstire.

A doua zi a purces către cetate. Și auzind poporul că vine episcop nou, se întrebau unul pe altul: „Cine este episcop? Savin, Crescent sau Evplu?”. Înștiințându-se că nici unul dintre aceia nu s-a învrednicit de episcopie, ci un bărbat străin cu numele Grigorie, s-au mirat. Apoi, auzind că este făcător de minuni și că a vindecat pe un călugăr surd și mut, s-au înfricoșat. Deci, a ieșit toată mulțimea poporului întru întâmpinarea lui și el îi binecuvânta, punându-și peste toți mâinile sale.

Atunci a ieșit în întâmpinare și Teodotia, maica lui, împreună cu bărbatul, neștiind că episcopul este fiul ei. Văzându-l pe el, l-a cunoscut și a zis: „Iată cu adevărat fiul meu este acesta care era pierdut și s-a aflat”. Iar Sfântul Grigorie, văzând pe maica sa, a zis: „Bucură-te, doamnă Teodotia, maica mea!”. Iar ea, umplându-se de nespusă bucurie, a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul Cel ce te-a ales pe tine, ca să paști pe poporul Său și pe mine m-a învrednicit a te vedea, dulcele meu fiu!”. După aceasta a intrat în biserică cu cântări, împreună cu tot poporul. Și când săvârșea Sfântul Grigorie dumnezeiasca Liturghie, au văzut oarecare din cei vrednici darul Sfântului Duh, coborându-se peste dânsul în chip de porumbel și umbrindu-l pe dânsul, precum s-a făcut și când l-a hirotonisit arhiereu. Atunci au fost aduși în biserică mulțime de bolnavi, peste care punându-și mâinile Sfântul Grigorie le-a dat sănătate, încât se minunau toți și ziceau: „Cu adevărat acesta este asemenea Sfântului Grigorie, făcătorul de minuni al Neocezareii”. Deci s-a făcut mare bucurie în cetate.

Sfântul Grigorie, începând a paște Biserica lui Dumnezeu, avea mare purtare de grijă pentru săraci, iar pe cei bolnavi îi tămăduia și izgonea duhurile cele viclene. Iar tatăl său Hariton, nu se îndepărta de la biserică ziua și noaptea, slujind lui Dumnezeu în post și în rugăciune. Asemenea și maica sa Teodotia, lepădând toată grija vieții, lua aminte la mântuirea sa și slujea bolnavilor; iar pe cei ce sufereau în sărăcie, pe aceia cu mâinile sale îi hrănea și-i învăța. Astfel, Sfântul Grigorie împreună cu părinții săi înfrumusețau Biserica lui Hristos, făcându-se pildă tuturor prin viața cea plină de fapte bune.

După câteva zile a ieșit fericitul să vadă cetatea și să cerceteze pe cei bolnavi și pe cei săraci. Și câți din cetățeni aveau bolnavii lor, îi puneau pe cale, pe unde avea să treacă bunul doctor, Sfântul Grigorie, și tot felul de boli luau vindecare numai prin atingerea mâinilor lui. Atunci preotul Savin avea o fiică slăbănoagă, care zăcea pe pat, neavând deloc tărie trupească, încât nici nu putea să se miște, ci alții o întorceau.

Auzind maica ei că episcopul are să treacă pe la casa lor, a scos pe fiica sa afară din ogradă și a adus-o pe cale. Apropiindu-se Sfântul Grigorie, femeia a căzut la picioarele fericitului, plângând și zicând: „Miluiește-mă, robule al lui Dumnezeu, și te milostivește spre fiica mea că este slăbănoagă!”. Sfântul a întrebat-o: „A cui soție ești?”. Și ieșind preotul Savin și închinându-se, a zis: „Roaba ta este, stăpânul meu, și soția mea”. Iar sfântul l-a întrebat, zicând: „De când bolește fiica voastră?”. Ei au răspuns: „Sunt nouă ani, stăpâne, de când este slăbănoagă”. Iar Sfântul, făcând rugăciune, a însemnat pe copilă cu semnul Sfintei Cruci și a zis: „În numele lui Iisus Hristos, scoală, fecioară și stai pe picioarele tale!”. Îndată fecioara s-a sculat și a dat mulțumire doctorului său. Iar poporul care era în urma lui s-a înspăimântat de acele minuni preaslăvite ce se făceau de dânsul.

După câțiva ani, diavolul, care urăște binele, a ridicat război asupra Sfântului, vrând să-l izgonească de pe scaun prin acel preot, Savin, pe a cărui fiică o tămăduise, și prin Crescent, pentru că amândoi erau preoți în acea cetate și fiecare ar fi dorit să fie episcop. Aceștia aveau mânie între ei; dar în zilele acelea s-au întovărășit și s-au răsculat cu vrajbă împotriva Sfântului Grigorie, întărâtați fiind de zavistia diavolului.

Apoi ziceau între dânșii: „Până când ne vom supune acestui vrăjitor, care cu vrăjile sale făcând minuni, face pe oamenii cei proști a se minuna? Au doar nu știm că, fugind de aici, a petrecut la un vrăjitor oarecare și a învățat de la dânsul acel meșteșug al vrăjitoriei? Și acum, venind, amăgește poporul, crezându-se a fi omul lui Dumnezeu, pe când el este al diavolului; căci nici nu mănâncă nici nu bea, precum face și diavolul”.

Niște hule și minciuni ca acestea grăiau din zavistie asupra dreptului. Și ademenind către sfatul lor cel rău și un număr oarecare de clerici și de cetățeni, s-au jurat unul către altul ca să nu se odihnească până când nu vor izgoni din cetate pe Sfântul Grigorie; iar în locul lui să pună pe un oarecare Eleusie ereticul care era căzut din treapta de preot și blestemat de Sinodul cel din Laodiceea. Acest eretic venise pe ascuns în Acragandia și locuia la un cetățean anume Teodor, neștiind despre dânsul Sfântul Grigorie. Pe acest Eleusie îl întâlnise mai înainte Sfântul Grigorie în răsărit și disputase împreună cu dânsul despre întruparea lui Hristos și-l biruise.

Acesta, după o ascundere de trei luni în cetatea Acragandiei, a ridicat spre zavistie și spre mânie pe acești preoți, precum și un număr oarecare de oameni înrăutățiți, împotriva Sfântului Grigorie. Și sfătuindu-se vrăjmașii, au îndemnat o femeie tânără și frumoasă la față cu obiceiuri rușinoase, anume Evdochia, ca să zică în fața episcopului și înaintea poporului cum că a păcătuit cu dânsa. Ea la început nu voia să facă aceasta, zicând: „Nu mă vor crede cetățenii, pentru că toți îl au ca pe îngerul lui Dumnezeu și mă tem a grăi unele ca acestea asupra lui, ca să nu mă ucidă poporul cu pietre”.

Iar ei au făgăduit că o vor păzi fără de vătămare și cu mulțime de aur au silit-o să se unească la sfatul lor cel viclean. Deci căutau vreme cu prilej când să aducă asupra lui năpasta și ura. Iar într-o noapte, fiind Sfântul Grigorie în biserică la cântarea cea de la miezul nopții, Savin și cu Crescent, luând pe Evdochia cea desfrânată, au adus-o în taină la casa episcopului, unde au găsit străjerul păzind ușile și, dându-i mult aur, l-au sfătuit să tacă. Iar pe femeie au dus-o în camera Sfântului, închizând-o acolo, și au ieșit. Episcopul nu știa nimic și, întârziind în biserică până la sfârșitul Utreniei, s-a făcut ziuă. Când a ieșit din biserică, îl urma poporul care fusese acolo, pentru că așa aveau obiceiul de petreceau în toate zilele pe episcopul lor de la biserică până la casa lui. Ajungând la ușa casei sale, se întorcea și îi învăța pe ei; apoi, dându-le binecuvântare, se duceau pe la casele lor. Acolo se afla Savin împreună cu Crescent și cu ceilalți care erau de un cuget cu dânșii.

Aceștia, alergând în camera lui, au scos pe femeie înaintea episcopului și înaintea a tot poporul ce venise și au strigat: „Vedeți, oamenilor, ce face episcopul nostru? Oare așa se cade lui a face? Noi îl avem ca pe un sfânt, și acum iată-l desfrânat! Deci nu mai este vrednic de scaunul episcopal”. Aceasta văzând poporul s-a înspăimântat și au rămas toți ca niște pietre fără glas, neștiind ce să răspundă. Apoi s-a mirat și Sfântul Grigorie de această năpastă neașteptată, dar tăcea. Iar poporul a întrebat pe femeie, zicând: „A păcătuit cu tine episcopul?”. Iar ea a răspuns înaintea tuturor, zicând: „Adevărat, a păcătuit cu mine în această noapte!”. Iar arhidiaconul și alții din cei de casă o întrebau: „În ce ceas de noapte a fost cu tine?”. Iar ea a răspuns că după pavecerniță (slujba de seară) a fost cu dânsa; pentru că așa era învățată să zică de începătorii răutății. Atunci cei ai casei au strigat: „Viu este Dumnezeu că nedrept grăiește această femeie mincinoasă”. Iar viclenii ziceau: „Voi sunteți ai lui și nu sunteți vrednici de crezut pentru că acoperiți faptele cele rele ale stăpânului vostru”. Iar un diacon cu numele Filadelf a zis: „Mute să fie buzele cele viclene, care grăiesc fărădelege asupra dreptului cu mândrie și defăimare!”. Crescent, auzind aceste vorbe, a alergat și a lovit peste obraz pe Filadelf. Și mulți s-au înspăimântat și au crezut minciuna, văzând pe femeia scoasă din camera lui și zicându-i în față cum că a păcătuit cu dânsa. Iar alții nu credeau. însă a biruit partea celor vicleni și, apucându-l pe episcop, l-au scos afară din casa lui și l-au dus în temnița în care odinioară pentru Hristos, a stat sfințitul Mucenic Grigorie, episcopul Liviei.

Acolo au închis și pe Sfântul Grigorie, punându-i picioarele în butuci (legături) și punând oaste de strajă. Apoi îndată au trimis scrisoare către exarhul patriarhului, care era în părțile acelea, vestindu-i cele ce s-au întâmplat și rugându-l să vină în cetatea lor ca să judece pe Grigorie. Și a străbătut vestea nu numai în cetatea Acragandiei, ci și în toate cetățile și satele dimprejur și în toată latura Siciliei, cum că Grigorie episcopul a fost prins cu o femeie.

Atunci s-au adunat la temniță mulțime de credincioși care aveau dragoste către Sfântul și care nu credeau clevetirea cea mincinoasă și ședeau lângă temniță, plângând. Iar Sfântul mulțumea lui Dumnezeu, Celui ce l-a învrednicit a pătimi, fiind nevinovat. La miezul nopții, pe când se ruga, a strălucit o lumină mare în temniță, căci îngerul Domnului, venind, a desfăcut din butuci picioarele lui și, întărindu-l cu cuvinte de răbdare, s-a făcut nevăzut. Apoi s-au deschis singure ușile temniței. Iar poporul, văzând minunea ce se făcuse, a intrat înăuntru și s-a închinat sfântului, zicând: „Acum cunoaștem că Dumnezeu este cu tine și că mincinoasă este clevetirea cea urzită asupra ta”. Și voiau să meargă să ucidă pe Savin și pe Crescent; dar i-a oprit sfântul și i-a certat, ca să nu îndrăznească să ridice război și să verse sânge, ci să aștepte judecata care se va face asupra lui.

Venind exarhul în cetate, a adunat tot soborul cetății și, șezând la judecată, a pus înainte pe Sfântul Grigorie. Dar au stat și potrivnicii împreună cu desfrânata, pe care a întrebat-o exarhul: „Oare, adevărate sunt cele grăite? A păcătuit episcopul cu tine?”. Iar ea a zis: „Așa, stăpâne, adevărat este că a păcătuit cu mine”. Zicând acestea, îndată a căzut dracul asupra ei și, aruncând-o la pământ, a început a o bate, încât se tăvălea ticăloasa și striga înfricoșat, chinuită fiind de necuratul. Atunci i-a cuprins frica pe toți și ziceau: „Nevinovat este Grigorie de acel lucru rău; căci iată a căzut mânia lui Dumnezeu asupra celei ce a mințit asupra lui”. Iar clevetitorii nu se rușinau a grăi: „Dar n-am zis noi că este vrăjitor și fermecător, căci, iată, cu vrăjile sale a făcut pe femeie de se îndrăcește?”. Auzind despre aceasta soția lui Savin împreună cu fiica sa pe care o tămăduise Sfântul Grigorie de slăbănogire, a alergat degrabă în sobor și a început a striga cu mânie asupra bărbatului său, zicând: „Ticălosule, și cu totul înrăutățitule! Dar ai uitat facerea de bine a acestui sfânt bărbat care a vindecat pe fiica noastră și acum aduci clevetire asupra acestui om nevinovat? Du-te din casa mea că de-acum nu mai vreau să trăiesc împreună cu tine”. Și, căzând la picioarele sfântului, a zis, plângând: „Miluiește-ne pe noi, robule al lui Dumnezeu, și nu pomeni răutatea pe care ți-au făcut-o acești necurați!”. Atunci s-a făcut gâlceavă în popor. Unii strigau că este nevinovat, iar alții credeau minciuna, zicând că, cu vrăjitorii a adus pe drac asupra celei ce a păcătuit cu dânsul. Iar exarhul, având mâinile pline de bani, ajuta lui Savin și lui Crescent. Însă, văzând poporul tulburat, s-a temut și, sculându-se la judecată, a ieșit, zicând: „Se cuvine mai cu luare aminte a cerceta pricina aceasta”. Iar fericitul Grigorie s-a dus singur în temniță și, șezând acolo ca un osândit, aștepta să vadă ce sfârșit va avea lucrul.

Exarhul, văzând că nu poate să facă nimic Sfântului Grigorie, a socotit ca să-l trimită la patriarhul de la Roma. Deci a poruncit să pregătească o corabie și a făcut o scrisoare în care arăta vina lui Grigorie; apoi aștepta noaptea pentru ca în taină să-l trimită pe Grigorie. După aceea au scris și clevetitorii către patriarh precum le-a plăcut. Deci, venind noaptea și poporul împrăștiindu-se, exarhul cu Savin și cu Crescent, luând pe Sfântul Grigorie, l-au trimis la corabie. Și mergând în urmă-i părinții lui și cei de casă ai lui plângând și tânguindu-se pentru dânsul, el îi mângâia și-i sfătuia să nu mai plângă, încredințându-i că iarăși îl vor vedea sănătos pe scaunul său.

Deci, punându-l potrivnicii în corabie, l-au încredințat unui corăbier cu numele Procopie, căruia i-au dat și scrisorile către patriarh. Iar Evplu, arhidiaconul, împreună cu alți diaconi, apropiindu-se de exarh l-au rugat ca să le dea voie să meargă și ei împreună cu părintele și învățătorul lor. Dar el nici n-a vrut să-i asculte, ci numai pe un diacon dintre dânșii cu numele Platonic l-a lăsat a merge cu dânsul. Fiind pornită corabia, a început să plutească, iar cei de casă ai sfântului împreună cu părinții lui, plângând mult pe mal, s-au întors la casele lor.

A doua zi s-a adunat în temniță mulțime de popor împreună cu cei mai mari ai lor și neaflând pe Sfântul Grigorie păstorul lor s-au tulburat și au început a plânge și a striga asupra judecății nedrepte. Apoi învinuind pe exarh îl întrebau: „Ce ați făcut, preasfinte părinte, cu părintele și păstorul nostru cel bun? Au doar l-ați omorât?”. Iar el zicea: „Nu, fraților, nu i-am făcut nici un rău, ci cu pace l-am trimis la patriarh precum singur a dorit”. Iar ei, chemând pe arhidiaconul Evplu și pe alți diaconi, îi întrebau, zicând: „Voi știți unde este sfântul vostru episcop, că voi aseară ați fost cu dânsul în temniță. Deci spuneți nouă adevărul, unde este acum?”. Iar ei au răspuns că exarhul l-a trimis noaptea la patriarhul din Roma.

Exarhul, văzând că se face turburare în popor s-a temut foarte și a fugit din cetate. Iar poporul luând foc au aprins casele prea răufăcătorilor preoți Savin și Crescent și-i căutau și pe dânșii ca să-i omoare; dar ei au fugit în biserică și poporul a alergat în urma lor. Iar tatăl sfântului, Hariton, stând în ușile bisericii, ruga poporul întărâtat să nu facă vărsare de sânge pentru fiul său; căci dacă vor fi adevărate, zicea el, cele grăite de dânșii apoi veți fi voi vinovați și judecați. Iar ei, ascultând pe Hariton s-au întors înapoi. Apoi, trimițând în cetatea Siracusei, la domnul Siciliei și către episcopul acelei cetăți le-a vestit acelora toate cele ce s-au întâmplat lui Grigorie episcopul lor. Iar aceia, auzind, s-au minunat și foarte rău le-a părut pentru dânsul; căci știau viața lui plină de fapte bune. Și trimițând dregători de la ei au încredințat dregătoria bisericii lui Evplu arhidiaconul, până la o vreme, până când se va îndrepta Sfântul Grigorie înaintea patriarhului și se va întoarce la scaunul său.

După câtăva vreme iarăși s-au adunat potrivnicii și căutau să ucidă pe Evplu. Însă el, văzând răutatea lor cea neîmblânzită, a fugit din cetate și s-a ascuns până la venirea lui Grigorie. Iar Savin și Crescent cu clevetitorii lor, luând pe cel mai sus pomenit Eleusie, l-au așezat în episcopie. Boierii cei mai mari ai cetății fiind rugați de Hariton au încetat cu tulburarea lor iar mai vârtos au tăcut atunci când li s-a vestit de dânsul, că vrând Dumnezeu iarăși se va întoarce Sfântul Grigorie la scaunul său. Deci, pășteau în acea vreme fiarele cele sălbatice cum voiau. Pentru că Elevsie ereticul luând moaștele sfinților care erau în altar a vrut să le ardă cu foc, dar nu s-a atins deloc focul de dânsele și a poruncit ca să le arunce noaptea în mare, neștiind nimeni.

Ajungând fericitul Grigorie în cetatea Romei, coborând, a dat patriarhului cărțile trimise de la exarh și de la clevetitori, pe care citindu-le s-a umplut de mare iuțime și mânie asupra lui Grigorie; și nevoind a vedea măcar fața sa nici a-l întreba, a poruncit să-i ferece mâinile și picioarele. Asemenea și pe Platonic, diaconul lui să-l închidă într-o temniță deosebită. Deci, șezând sfântul în temniță și rugându-se, a strălucit peste el, noaptea, o lumină și s-au deschis ușile temniței și au intrat la dânsul doi bărbați prea străluciți în chipul apostolilor, zicând către dânsul: „Bucură-te, robule al lui Hristos și iubitul nostru Grigorie! Domnul ne-a trimis ca să te dezlegăm și să te ajutăm în nevoile tale, pentru care, văzând bărbăția și răbdarea ta, ne bucurăm, că voiește Dumnezeu ca și în această cetate să facă prin tine minuni”.

Zicând acestea, s-au atins de legăturile lui și îndată au căzut lanțurile, iar sfântul a stat în picioare dezlegat, închinându-se lor până la pământ. Atunci ei s-au sărutat și s-au făcut nevăzuți. Apoi s-au arătat și diaconului Platonic, pe care, scoțându-l din închisoare, l-au dus la Grigorie. Și erau amândoi Grigorie și Platonic, lăudând împreună și binecuvântând pe Dumnezeu. Iar străjerul avea un singur fiu în vârstă de douăzeci de ani, pe care de șase ani îl chinuia un diavol cumplit, izgonindu-l pe drumuri și prin pustietăți. De multe ori, prinzându-l tatăl său, îl lega cu lanțuri de fier și-l închidea în casă, însă el, rupând legăturile și sfărâmând ușile, fugea.

S-a întâmplat în una din acele zile de l-a prins tatăl său, legându-i puternic mâinile, picioarele și grumajii de un stâlp. Iar el, sfărâmând fiarele, la miezul nopții a fugit și aflând ușile temniței deschise a intrat acolo, apoi șezând la picioarele Sfântului Grigorie, se tăvălea. Atunci Sfântul, ridicându-și mâinile către cer, s-a rugat la Dumnezeu, apoi a zis diavolului: „Domnul nostru Iisus Hristos îți poruncește duh necurat să ieși din zidirea Sa”. Și îndată a ieșit diavolul din copil. Iar tatăl său, sculându-se, îl căuta cu sârguință și, văzând temnița deschisă, s-a spăimântat foarte crezând că au fugit legați.

Intrând înăuntru, a văzut pe Sfântul împreună cu Platonic stând și cântând și pe fiul său împreună cu dânșii deplin sănătos. Atunci străjerul a căzut îndată la picioarele sfântului, zicând: „Cu adevărat omul lui Dumnezeu ești tu, iartă-mă că am greșit spunând și punând mâinile mele asupra ta”. Din acel ceas străjerul temniței slujea ziua și noaptea Sfântului cu frică, cinstindu-l pe dânsul ca pe un înger al lui Dumnezeu.

În acea vreme o femeie avea o fiică gârbovă și, auzind că pe fiul străjerului l-a tămăduit fericitul Grigorie, a alergat împreună cu fiica sa la dânsul în temniță. Și, îngenunchind înaintea lui, l-a rugat ca să-i tămăduiască pe fiica ei, însă el i-a răspuns: „Nu este lucrul meu acesta, ci al lui Dumnezeu, Aceluia, Care pe toate cu cuvântul poate să le facă”. Iar ea nu se depărta supărând pe sfântul și rugându-l. Atunci el, făcând rugăciune, și-a pus mâna sa pe cea gârbovă și îndată s-a îndreptat.

Apoi mulțumind maica și fiica lui Dumnezeu și, închinându-se sfântului, s-au întors la casa lor, bucurându-se. Iar vecinii o întrebau: „Cine a tămăduit pe fiica ta?”. Iar dânsa a răspuns: „Un episcop străin din Sicilia care zice că este osândit pentru o vină și șade în temniță. Acela a vindecat pe fiica mea și tot acela a vindecat mai înainte pe fiul străjerului.

Astfel, au ajuns în auzul multora minunile lui Grigorie, cum că a tămăduit numai cu cuvântul pe un copil îndrăcit și pe o copilă gârbovă. De atunci aduceau la dânsul pe mulți neputincioși, iar el îi tămăduia.

După ce a trecut un an, patriarhul și-a adus aminte de Grigorie, care zăcea în temniță și a trimis de a chemat pe ava Marcu, despre care de multe ori s-a pomenit mai sus. Venind Marcu de la mănăstirea sa, a zis către dânsul: „Nu știi, frate, că Grigorie, episcopul bisericii Acragandiei a fost adus aici legat și șade închis în temniță, căci a făcut desfrânare?”. Iar părintele Marcu, oftând, a răspuns: „O, de-aș avea și eu parte împreună cu dânsul în ziua înfricoșatei judecăți!”. Iar patriarhul auzind acest cuvânt s-a schimbat la față și a zis: „Vezi scrisoarea cea trimisă mie pentru dânsul de la exarhul meu pe care-l am în părțile acelea”. Iar ava Marcu, citind scrisoarea, a zâmbit, zicând cu voce tare: „Viu este Domnul că esfe minciună clevetirea aceasta adusă asupra bărbatului nevinovat, care cu viața și cu facerea de minuni este deopotrivă cu părinții cei mari de demult, precum și tu singur, stăpâne, știi”. Atunci patriarhul a zis: „Știu că înainte de greșeală era într-însul darul lui Dumnezeu; iar după ce a greșit, s-a luat darul de la dânsul”. Iar Marcu a răspuns: „Domnul știe pe cei ce sunt ai Săi”.

Atunci patriarhul a zis: „Dar ce vom face cu dânsul și cum mă sfătuiești?”. Iar ava Marcu a zis: „Ascultă-mă pe mine, stăpâne, și primește sfatul robului tău. Adună sinod, cheamă episcopi nu numai din apus, ci trimite și la răsărit, ca să nu fie judecata lui Grigorie fără știrea împăratului și a patriarhului de acolo. Ci și binecredinciosul împărat, ca și patriarhul Constantinopolului să trimită oamenii săi. Apoi trimite și în Sicilia să aducă pe clevetitori și pe femeie; după aceea ce ne va povățui Dumnezeu aceea vom face”. Iar patriarhul a zis: „Bun este sfatul tău, părinte”. Apoi a scris o epistolă către binecunoscutul și credinciosul împărat Iustinian și către prea sfințitul patriarh al Constantinopolului, vestindu-i și rugându-i să trimită la sinod bărbați cinstiți. Totodată a scris și exarhului său, care era în Sicilia, precum și la boierii și cetățenii Acragandiei, poruncindu-le ca îndată să trimită la dânsul în Roma pe toți clevetitorii lui Grigorie până la unul și pe femeia care zice că a păcătuit cu Grigorie.

Citind împăratul și patriarhul cărțile de la patriarhul Romei, s-au mirat de clevetirea adusă asupra lui Grigorie și, necrezând-o, le-a părut rău pentru că de atâta vreme șade Grigorie în temniță, fiind nevinovat. Deci au trimis degrabă bărbați cinstiți; împăratul a trimis un boier al său, cu numele Marchian, iar patriarhul a trimis trei episcopi: al Ancirei, al Cizicului și al Corintului, precum și pe Constantin Hartofilaxul. Toți aceștia din Constantinopol și Sicilia s-au adunat la Roma, după al doilea an al șederii lui Grigorie în temniță.

Marchian, apropiindu-se de Roma ca la optsprezece stadii, a căzut într-o boală cumplită, încât toți deznădăjduiseră de viața lui. Și erau în mare supărare pentru dânsul episcopii care veniseră împreună cu dânsul și abia cu mare nevoie au venit la Roma. Deci erau toți îngrijorați pentru Marchian, căci nici un doctor nu putea să-i ajute la boala lui. Iar într-o seară s-a întâmplat a trece pe lângă curtea în care avea gazdă Marchian femeia aceea a cărei fiică era tămăduită de Sfântul Grigorie și a auzit plângerea slugilor, apoi a întrebat pe unul dintre dânșii pentru ce plâng, iar el a zis: „Stăpânul nostru moare și de aceea plângem”. Iar ea a zis: „Dacă voiți ca stăpânul vostru să fie viu și sănătos apoi duceți-l și eu vă voi arăta un doctor, care numai cu cuvântul îl va tămădui; pentru că și pe fiica mea și pe mulți a tămăduit în cetatea aceasta și nu este nici un neputincios care să fi ieșit de la dânsul fără vindecare”. Ei, crezând-o, au luat pe stăpânul lor cu patul și l-au dus după femeie. Iar Marchian nu știa ce-i fac slugile sale pentru că îl cuprinsese foarte mare fierbințeală și nu simțea nimic.

Ducându-i pe dânșii femeia la temniță, unde era Sfântul Grigorie, a zis: „Aici șade doctorul acela care cu cuvântul tămăduiește bolile”. Apoi ducând slugile pe stăpânul lor în temniță, l-au pus înaintea Sfântului Grigorie și l-au rugat plângând să dea vindecare stăpânului lor. Sfântul a strigat pe Marchian de două ori, iar el nu putea să-i răspundă. Deci, lăcrimând fericitul, și-a pus mâna peste bolnav și îndată a adormit bolnavul pentru că nu dormise de 25 de zile. Iar la miezul nopții s-au apropiat de dânsul slugile lui și pipăindu-l n-au mai aflat fierbințeală într-însul; atunci au lăudat pe Dumnezeu. Deci, sfârșindu-se noaptea și Sfântul cântându-și cântarea înaintea dimineții s-a deșteptat Marchian și s-a sculat sănătos, încât se mira unde se află. Apoi văzându-l pe Sfântul Grigorie l-a cunoscut și a căzut la picioarele lui, căci a priceput că, cu rugăciunile lui s-a vindecat de boală. Făcându-se ziuă, au venit episcopii să cerceteze pe Marchian și nu l-au aflat. Apoi, înștiințându-se că l-au dus la Grigorie în temniță, au mers acolo. Și văzând pe Marchian sănătos, șezând și vorbind împreună cu Grigorie, s-au mirat și au zis către Sfântul: „Binecuvântat ești, Părinte Grigorie, că te-ai învrednicit de darul lui Dumnezeu a tămădui bolile omenești”. Apoi sărutându-l cu dragoste l-au întrebat de câtă vreme este în temniță. Iar el a zis: „De doi ani și patru luni”. Atunci ei s-au mâniat foarte asupra patriarhului că de atâta vreme ține în temniță pe nevinovatul bărbat, necercetând pricina lui cu dinadinsul. Ei voiau să-l scoată din temniță, însă el nu voia, zicând: „Nu-mi este cu trebuință și cu putință a ieși din locul acesta fără judecată și fără poruncă”. Iar ei, mergând au vestit patriarhului toate ce se făcuseră și el s-a mirat și a fost cuprins de mare spaimă.

Deci, a poruncit patriarhul Romei să se adune sinodul în biserica Sfântului Ipolit, care era aproape de temniță și s-au adunat 150 de episcopi, precum și călugări de prin mănăstiri, încât nu mai era cu putință a încăpea toți în biserică. Apoi au fost aduși clevetitorii în număr de 110, cu Savin și cu Crescent. După aceea au trimis și la Sfântul Grigorie trei episcopi și cinci preoți. Iar episcopul Răsăritului și hartofilaxul, văzând pe Sfântul Grigorie stând la judecată cu mare smerenie, ca un osândit, au lăcrimat.

Deci, a început patriarhul a întreba pe clevetitori, zicând: „Care este vina pe care o aduceți episcopului vostru?”. „Stăpâne, l-am aflat cu o femeie păcătuind”. Zis-a lor patriarhul: „Dar cu ochii voștri l-ați văzut pe el păcătuind? Sau femeia v-a spus vouă?”. Ei au zis: „Noi, stăpâne, am intrat să ne închinăm după obicei și am aflat pe femeie dormind în patul lui. Și am întrebat-o pe dânsa, iar ea a mărturisit înaintea exarhului și a tot poporul fărădelegea ce a făcut”. Apoi au zis episcopii să se aducă femeia ca să declare înaintea sinodului. Iar ei au zis: „Cum poate să-l declare pe el, de vreme ce este îndrăcită, căci de când a greșit cu dânsa a ajuns-o pedeapsa lui Dumnezeu și acum o chinuie dracul”.

Trimițând, au adus femeia cea îndrăcită înaintea sinodului, fiind ținută de doi oameni și neștiind unde stă, căci era ieșită din minți. Apoi a zis patriarhul către clevetitori: „Nu se întreabă la judecată cei îndrăciți și cei fără de minte, ci voi, ticăloșilor, spuneți adevărul!”. Iar ei au zis: „Noi acum am spus: Întrebați-l și pe cel care a făcut răul, ca să spună singur despre sine”.

Iar Sfântul Grigorie a oftat din adâncul inimii și a spus: Sculatu-s-au asupra mea mărturii nedrepte; de cele ce nu știam m-au întrebat, răsplătitu-mi-s-au mie rele pentru bune. Acestea zicând el, a căzut femeia la pământ, chinuindu-se de drac și se tăvălea înaintea picioarelor lui, spumând și stând înțepenită, încât s-au înspăimântat toți cei ce o vedeau. Iar Sfântul, rugându-se în sine, a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos și pentru Sfinții Părinți care sunt adunați aici, ieși duhule necurat din făptura lui Dumnezeu ca venindu-și femeia în minte să spună adevărul despre mine!”. Și îndată a scuturat-o duhul și a ieșit dintr-însa. Iar femeia zăcea ca o moartă. Și, luând-o Sfântul de mână, a ridicat-o.

Stând ea înaintea tuturor, a întrebat-o: „Cum te cheamă?”. Iar ea a zis: „Evdochia mă cheamă”. Zis-a ei hartofilaxul: „Dar cunoști pe episcopul tău?”. Iar ea a zis: „Adevărat îl cunosc foarte bine că de multe ori l-am văzut umblând prin cetate, cercetând pe cei săraci, pe cei bolnavi și pe cei sărmani și dându-le multă milostenie, precum și eu ticăloasa de multe ori m-am învrednicit a lua milostenie din mâinile slugilor lui”. Și iarăși a întrebat-o pe ea: „Dar făcut-a episcopul vreodată păcat cu tine?”. Iar ea, oftând din adâncul inimii, a lăcrimat și, ridicându-și glasul său, a zis: „Viu este Domnul Puterilor că nu m-a cunoscut pe mine niciodată; ci acești oameni vicleni care stau înaintea voastră, Savin și Crescent, m-au silit pe mine ca să clevetesc pe bărbatul cel drept, făgăduindu-mi multă avere. Dumnezeu să le răsplătească lor pentru păcatul sufletului meu, căci m-au adus la o nevoie ca aceasta. Că de când m-au înșelat viclenii și am ascultat de sfatul lor, de atunci a intrat dracul în mine și m-a chinuit până acum”.

Acestea zicând, s-a aruncat la picioarele Sfântului Grigorie, plângând și zicând: „Miluiește-mă, robule al lui Dumnezeu și mă iartă pe mine ticăloasa, care am greșit ție, că viu este Domnul Dumnezeu, că nu mă voi scula de la picioarele tale, până când nu-mi vei făgădui iertare”. Iar el a zis către dânsa: „Nu este al nostru a ierta păcatele, ci numai al Preamilostivului Dumnezeu, iar nouă se cuvine a ne ruga pentru iertarea păcatelor. Drept aceea și eu mă voi ruga bunătății Lui pentru tine, ca să-ți ierte păcatele tale”. Deci, a ridicat-o pe ea de la pământ și i-a cuprins frica pe toți cei ce erau de față la sinod, încât, mirându-se, ziceau: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeu, Care a arătat nevinovat pe robul Său, iar clevetirea a arătat-o a fi mincinoasă!”. Atunci patriarhul și toți episcopii s-au mâniat foarte asupra clevetitorilor și au început a-i certa cu cuvinte aspre a-i și defăima. Apoi a poruncit să-i despartă în două: pe clerici împreună cu Savin și cu Crescent de o parte, iar pe mireni de altă parte. Iar pe femeia care mințise asupra dreptului a lăsat-o liberă de pedeapsă, cu porunca lui Dumnezeu, doi ani și jumătate fiind chinuită de dracul. Iar pe începătorii răutății i-a judecat să-i surghiunească: pe Savin în Tracia, iar pe Crescent în Spania; apoi pe ceilalți clerici i-a judecat să-i trimită cu necinste în Ravena, ca acolo în legături și în mari nevoi să-și petreacă viața lor. Iar pe mireni i-a încredințat să-i judece Marchian boierul, trimisul împăratului. Acesta a poruncit să-i închidă pe toți în temniță, vrând să-i pedepsească mai pe urmă cu diferite chinuri.

Începând ostașii a-i duce pe ei la temniță se tânguiau cu toții și au strigat către sfântul cu mare glas, zicând: „Miluiește-ne, Părinte, robul lui Hristos, pe noi care am greșit ție, și nu ne da la chinuri cumplite!”. Iar Sfântul Grigorie, fiind cu adevărat fără răutate, a căzut înaintea patriarhului și a tot sinodul, rugându-i cu lacrimi pentru vrăjmașii săi, ca să-i miluiască și să nu-i chinuiască pentru dânsul. Și până într-atât a stăruit la dânșii cu rugăciunea cea cu osârdie și cu multe lacrimi, căzând la picioarele lor, încât, plângând toți, au zis: „Dacă tu singur îi ierți, apoi nici noi nu avem să-i chinuim”. Deci au poruncit ostașilor să-i lase. Apoi, stând toți clevetitorii înaintea sinodului, s-a făcut un vifor mare și s-a cutremurat pământul, întunecându-se pământul și văzduhul, acoperindu-i pe toți cu o negură; și erau în mare frică, căci socoteau că, desfăcându-se pământul, îi va înghiți pe toți. Și tot sinodul, ridicându-și mâinile, striga: „Doamne miluiește-ne!”. Apoi, încetând viforul și văzduhul iarăși luminându-se s-a arătat pedeapsa lui Dumnezeu peste clevetitori. Pentru că s-au înnegrit fețele lor ca funinginea, iar lui Savin și lui Crescent, nu numai că li s-au înnegrit fețele, ci și gura li s-a încleștat, încât nu le era cu putință a vorbi. Și astfel i-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu! Tot sinodul, văzând o minune ca aceea, zicea: „Acum am cunoscut că a mântuit Domnul pe unsul Său, l-a auzit pe el din cerul cel sfânt al Său, întru putere este mântuirea dreptei lui”.

După aceasta, patriarhul a zis către clevetitori: „Auziți, ticăloșilor! Iată că v-ați făcut cu înnegrirea feței voastre, asemenea tatălui vostru diavolul, cel demult înnegrit, pentru că ați adus clevetire mincinoasă asupra acestui bărbat drept și sfânt. Deci și noi poruncim vouă ca din ziua de astăzi să fiți robi episcopului Acragandiei precum și episcopilor care vor fi după dânsul, voi și fiii voștri și neamul vostru până în veac. Și din neamul vostru să nu fie niciodată preot ori cleric. Apoi episcopul care va îndrăzni să facă din neamul vostru preot ori diacon sau orice fel de cleric, știind fărădelegea lucrului vostru, de acum acela să fie blestemat”.

Deci a plăcut la tot sinodul judecata aceea. Iar femeia care clevetise pe Sfântul, șezând și căzând cu fața la pământ, striga cu plângere către episcop, zicând: „Miluiți-mă, Sfinților Părinți, și lăsați-mă într-o mănăstire de fecioare; căci de acum nu mă voi mai întoarce în cetatea mea”. Deci a fost dată la mănăstirea Sfintei Mucenițe Cecilia și au îmbrăcat-o în chip călugăresc în care a petrecut nevoindu-se douăzeci și doi de ani, răposând întru adevărată pocăință. Apoi s-a făcut mare bucurie în tot sinodul pentru îndreptarea Sfântului Grigorie.

Când a sosit ceasul al nouălea din zi, patriarhul a poruncit Sfântului Grigorie să săvârșească dumnezeiasca Liturghie. Iar când slujea, mulți din episcopii cei vrednici au văzut darul Sfântului Duh pogorându-se asupra lui Grigorie. Iar după Sfânta Liturghie, patriarhul a dat o masă tuturor și s-au ospătat, dând slavă lui Dumnezeu.

În acea vreme s-a întâmplat la Roma un lucru. Niște copaci foarte frumoși și mari, în număr de zece, ce erau spre podoaba bisericii Sfinților Apostoli Petru și Pavel, au venit pe râu și au stat în mijlocul apei, ca și cum ar fi fost înfipți sau întăriți acolo. Pentru această pricină le era greu corăbierilor a trece, căci opreau râul prin lungimea lor și de multe ori, adunându-se cetățenii, încercau să-i tragă afară, dar nu puteau pentru că erau ținuți cu oarecare putere nevăzută. Deci a rugat patriarhul pe Sfântul Grigorie ca să miște el cu rugăciunea acei copaci din locul acela. Și a mers acolo Sfântul Grigorie, urmând după dânsul mulțime de popor.

Venind până la râu, a văzut un cuptor aprins, și abătându-se din cale, a luat cărbuni aprinși în poalele mantiei sale și s-a dus. Sosind la acei copaci, a pus tămâie peste cărbuni și, făcând rugăciune, a cădit cu poalele mantiei ca o cădelniță, fiind pline de cărbuni aprinși, încât se mirau toți, văzând că mantia sfântului nu se ardea de foc, precum odinioară rugul care ardea fără mistuire. Iar după sfârșitul rugăciunii a poruncit oamenilor ca să tragă copacii la mal, care îndată s-au mișcat și s-au făcut ușori, mai presus de fire, încât fără osteneală i-au tras. Apoi au aflat pe ei o scrisoare scrisă astfel: „Cinci copaci sunt ai Sfântului Apostol Petru, iar cinci copaci sunt ai Sfântului Apostol Pavel”.

După aceea, iarăși a adunat patriarhul Romei pe episcopi de au judecat pe Eleusie, ereticul mai sus pomenit, ca să-l trimită în surghiun în Spania, iar pe Sfântul Grigorie l-a slobozit cu cinste la scaunul său; însă el a mers mai întâi la Constantinopol, unde a fost primit cu cinste de împărat și de patriarh, apoi s-a întors în Sicilia.

Cetățenii Acragandiei, înștiințându-se de venirea păstorului lor, i-au ieșit în întâmpinare cu psalmi și cu cântări, bucurându-se de întoarcerea lui și l-au primit cu mare cinste. Iar Sfântul n-a intrat în biserica profanată de eretici, nici în episcopie. Ci a zidit degrabă altă biserică preafrumoasă în numele Sfinților Apostoli Petru și Pavel și alte case și-a făcut pentru locuința lui. Apoi a viețuit ani îndelungați, păscând bine turma lui Hristos, El a scris multe cuvinte de învățătură și a făcut minuni fără număr. Apoi, ajungând la adânci bătrânețe, a lăsat această viață pământească și a început pe cea cerească și veșnică, împreună cu Hristos Domnul, a Căruia este slava în veci. Amin.