Sfântul Nichifor, marele ajutător al dreptei credințe, s-a născut în Constantinopol, din părinți binecredincioși și temători de Dumnezeu, anume Teodor și Evdochia. Tatăl lui s-a învrednicit de cununa mărtu­risirii, suferind răni și îngroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au întâmplat pe vremea împărăției lui Constantin Copronim, pentru că, fiind el în dregătoria însemnării lucrurilor împărătești de taină și cinstind sfintele icoane cu bună credință, a fost clevetit la împăratul cel rău credincios, cum că se închină chipului Mântuito­rului și al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și al tuturor sfinților.

Împăratul, auzind acestea, îndată a chemat la sine pe fericitul Teodor și, cercetându-l și înștiințându-se că toate cele spuse împo­triva lui sunt adevărate, l-a silit să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Iar după ce Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii împăratului, a fost bătut și trimis în surghiun într-o cetate ce se numea Molina și acolo, fiind aruncat într-o temniță cumplită, a pătimit pentru dreapta credință. Iar după câtăva vreme, chemat fiind la Constantinopol și silit din nou la eresul împăratului, n-a voit să se supună dorinței lui, ci a petrecut nestrămutat în buna credință, alegând să primească bătăi și moarte, decât să calce legile bisericești și rânduielile Sfinților Părinți. Deci, cu porunca împăratului celui fără de lege, fiind muncit cu nemilostivire, în multe chipuri, a fost trimis iarăși în Niceea, unde a petrecut șase ani în multă chinuire și a trecut către Domnul spre veșnica și fericita viață.

Iar soția lui, cinstita Evdochia, a fost părtașă la toate primejdiile și chinurile bărbatului său, pentru că îi urma lui întru prigoane și pătimea împreună întru legături, nedespărțindu-se de dânsul cu trupul și cu duhul. Apoi, după sfârșitul bărbatului său, ea s-a întors în Constantinopol și își petrecea zilele sale cu dumnezeiască cuviință, precum se cădea unei văduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, în vremea aceea, se îndeletnicea mai întâi cu învățătura filosofiei, apoi a fost pus la curtea împărătească în locul tatălui său. Iar fericita Evdochia n-a murit până ce n-a văzut pe fiul său în rânduiala călugărească și arhierească. Deci, mulțumind lui Dumnezeu, s-a dus în mănăstirea de fecioare și s-a tunș în călugărie; și, plăcând foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, întru adânci bătrâneți.

Al unor părinți ca aceștia a fost odraslă acest fericit Nichifor, pentru care ne stă nouă înainte cuvântul. Astfel, mlădița cea sfântă a rădăcinii celei sfinte, hrănindu-se de la pieptul maicii sale în dreapta credință, a crescut în bune obiceiuri și, povățuit fiind la viața cea plăcută lui Dumnezeu, își petrecea anii tinereților sale cu întreagă înțelepciune întru mare înfrânare. Și era fericitul Nichifor plin de înțelepciunea cea din afară și dinlăuntru, adică, de cea lumească și de cea duhovnicească, știind desăvârșit nu numai cărțile filosofilor elini, ci și dumnezeieștile Scripturi. El era și ritor renumit; și, pe lângă aceasta, a fost împodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit și cinstit de toți pentru înțelegerea și bunul său obicei. Și venind în vârstă de bărbat, a fost cinstit între sfetnicii împărătești în vremea împărăției lui Leon, fiul lui Copronim. Și păzea dreapta credință în mijlocul celor răucredincioși, închinându-se sfintelor icoane și aducând și pe alții la acea cinstită închinare.

Iar după moartea lui Leon, fiul lui Copronim, s-a ținut în Niceea al șaptelea Sinod a toată lumea al Sfinților Părinți, asupra eresului cel luptător împotriva sfintelor icoane, pe vremea împărăției lui Constantin, fiul lui Leon, și a maicii lui, Irina. Atunci fericitul Nichifor, fiind în rânduiala mirenească, a ajutat mult Sfinților Părinți, ca un prea înțelept și foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură și ca cel ce era întru mare cinste, căci lui, la acel sinod, îi era încredințată socoteala voii împărătești și vorbirea cuvintelor împărătești. Deci el s-a arătat, mai înainte de arhieria sa, a fi mărturisitor și învățător al dreptei credințe, biruind pe eretici și rușinându-i; și era fericit și binecuvântat de Sfinții Părinți.

Iar după sinodul acela, Nichifor a mai petrecut câțiva ani în rânduiala și în cinstea lumească, întru sfaturile împărătești. Dar, socotind că nu-i este de folos sufletului său aceea, ca să slujească lumii celei cu multă tulburare și cu multă gâlceavă, de vreme ce vedea că în dregătoria sa cea cinstită și, trecând cu vederea toată slava cea deșartă, a ieșit din cetate, sălășluindu-se la un loc liniștit și osebit, lângă Bosforul Traciei. Acolo a început în singurătate a sluji lui Dumnezeu, în rugăciuni și în posturi, luând aminte la mântuirea sa. Iar după o vreme oarecare, zidind o biserică și adunând acolo monahi, a făcut o mănăstire; și deși era fără chipul monahicesc, se ostenea călugărește, încercându-se pe sine, dacă va putea suferi ne voința vieții celei aspre a călugăriei.

Și a petrecut acolo mulți ani, până la împărăția lui Nichifor. Apoi, preasfințitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, ducându-se către Domnul, a fost ales la patriarhie fericitul Nichifor, căci deși era cu chipul mirean, însă cu viața era desăvârșit monah. Din acea vreme a îmbrăcat mai întâi chipul monahicesc, apoi a fost hirotonit preot; iar după aceea, și nevrând, împăratul Nichifor l-a silit să primească scaunul patriarhal în prealuminata zi a Sfintelor Paști. Deci împo­dobea Sfânta Biserică cu cuvântul cel de învățătură și cu viața cea îmbunătățită, îndreptând pe cei răzvrătiți și întărind pe cei drepți; iar pe eretici îi gonea de la turma cea cuvântătoare, ca pe niște lupi răpitori.

In acea vreme, grecii aveau război cu bulgarii, și ieșind împăratul Nichifor la război, a fost ucis. După dânsul a luat împărăția Stavrichie, fiul lui, dar nu multă vreme, deoarece numai două luni a împărății și a murit. Iar după Stavrichie a urmat la domnie Mihail Rangave, bărbat binecredincios, care a avut mai întâi rânduială de curopalat. Pe acela, izgonindu-l Leon Armeanul după doi ani, i-a răpit scaunul împărăției grecești. Atunci Preasfințitul Nichifor a trimis pe oarecare episcopi cu cartea dreptei credințe la răpitorul acela, mai înainte de încoronarea lui la împărăție, rugând pe noul împărat ca, după obiceiul împăraților drept credincioși de mai dinainte, s-o iscălească cu mâna sa, ca să țină neschimbate dogmele sfintei credințe, care sunt scrise în cartea aceea. Iar vicleanul împărat fățărnicindu-se, se arăta prin cuvinte că este osârdnic către dreapta credință și a făgăduit că va iscăli cartea, dar nu mai înainte de încoronare, zicând: „După ce se va pune pe mine coroana împără­tească, atunci voi iscăli”. Și a fost crezută vulpea aceea. Iar înșelă­torul, lepădând iscălitura credinței celei drepte, a iscălit în taină cartea adusă lui de eretici, supunându-se mai mult lupilor răpitori celor asemenea lui, decât adevăraților păstori.

După aceea a venit în biserica cea mare a Sfintei Sofia, cu multă mândrie și cu slavă multă. Iar când se săvârșea rânduiala cea obișnuită a încoronării împărătești și când preasfințitul patriarh punea coroana pe capul lui nevrednic, Dumnezeu a descoperit arhiereului în ce fel are să fie împăratul acela; deoarece coroana cea împărătească, pe care o punea pe capul lui, s-a făcut în mâinile patriarhului ca o cunună de spini, încât înțepa mâinile arhiereului cu durere. Și a cunoscut patriarhul că aceea înseamnă prigonirea și muncirea care degrab avea să fie asupra Bisericii de la acel împărat; și spunea aceasta cu suspinuri clerului său.

Iar a doua zi după încoronare, a trimis din nou la împărat ca să împlinească făgăduința dată și să iscălească dreapta credință, precum au iscălit și ceilalți împărați dreptcredincioși dinainte. Dar el s-a lepădat cu totul, întinând de la început porfira împărătească cu minciuni. Apoi, după câtăva vreme, a început pe față a huli sfintele icoane; și astfel s-a înarmat, nu împotriva vrăjmașilor, care năvăleau de pretutindeni asupra țării grecești și o pustiau, ci asupra sfintelor icoane ale lui Hristos, ale Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, ale tuturor sfinților și asupra celor ce se închinau sfintelor icoane.

Deci adunând la el în Constantinopol pe toți episcopii și preoții care după pravilă erau îndepărtați de la slujirea Sfântului Altar pentru oarecare pricini ale lor, și dându-le locuri în palatele împărătești și hrănindu-i cu hrană îndestulată ca pe niște vieri, al căror dumnezeu era pântecele, vorbea adeseori cu ei, învățându-se eresul iconoclast și alcătuindu-și sfatul cu dânșii, cum ar putea să înnoiască acea hulitoare dogmă împotriva sfintelor icoane, care fusese lepădată la Sinodul al șaptelea a toată lumea. Deci, ca să-i înduplece pe ei mai cu înlesnire spre socoteala sa, le făgăduia să le dea lor rânduielile cele mai dinainte, din care erau lepădați, și să le adauge mai mari dregătorii și cinste.

Iar aceia, îngâmfându-se de atâta milă împărătească ce venise peste ei, au început a-i ajuta cu osârdie și astfel tulburau cu tiranie toate bisericile celor dreptcredincioși. Și mergând ei pretutindeni, adunau cărțile în numele împăratului și le cercetau împreună. Și dacă aflau vreuna ereticească, scrisă împotriva sfintelor icoane, pe aceea o primeau cu dragoste, ca pe o cinstită Evanghelie și o păstrau la dânșii. Iar dacă era vreuna scrisă împotriva eresului iconoclast, pe aceea îndată o aruncau în foc și o ardeau ca pe o urâciune.

După aceea, împăratul a poruncit ca toți episcopii greci să se adune la sinod în Constantinopol. Deci pornind fiecare episcop de la locul său și sosind în cetate, se duceau, după obiceiul lor, la Preasfințitul patriarh Nichifor, iar împăratul a poruncit să-i prindă îndată pe acei episcopi și să-i arunce în temniță. Și care dintre dânșii se temeau de groaznica mânie și de certarea împărătească și se în voiau la eresul cel de un gând cu dânsul, pe aceia eliberându-i din legături și din temniță, îi învrednicea de cinste; iar cei ce petreceau neînduplecați în dreapta credință, pe aceia, batjocorindu-i, îi chinuia cu foame și cu sete.

Deci cei mai mulți, fiind siliți de frică, s-au unit la un gând cu împăratul și astfel adunarea ereticească s-a întărit foarte. Și au început mincinoșii învățători a răspândi cu îndrăzneală și fără de opreală, prin toate bisericile, învățăturile lor hulitoare, plecând poporul spre necinstirea sfintelor icoane. Iar pe învățătorii adevărați ai dreptei credințe îi izgoneau din biserici și îi necăjeau. Și se sârguiau ei să-l facă să tacă și să-l oprească de a intra în biserica sobornicească și pe însuși prea sfințitul patriarh, trâmbița cea cu dumnezeiască glăsuire.

Iar Sfântul Nichifor, slujitorul lui Dumnezeu, auzind și văzând toate cele ce se făceau, se ruga neîncetat cu lacrimi lui Dumnezeu, ca să păzească Biserica Sa fără de prihană și să ferească nevătămată de eretici turma sa. Și chemând la sine pe mulți dreptcredincioși, îi sfătuia, îi ruga și îi învăța să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor și să fugă de învățătura lor ca de mușcătură de viperă; să nu se înfricoșeze de acea cumplită vreme, nici să se teamă de îngrozirea tiranului, cel ce ucide numai trupul, nu și sufletul. Și chiar dacă tot poporul s-ar duce cu împăratul în urma eresului și ar rămâne doar puțini în dreapta credință, cei rămași însă să nu se îndoiască de puținătatea lor, știind că nu în mulțime binevoiește Domnul, ci binevoiește și caută și numai spre unul care se teme și se cutremură de cuvintele Lui, mai mult decât spre mulțimea care trece cu vederea frica Lui, precum și în Evanghelie grăiește Hristos:Nu te teme, turmă mică, că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția.

Apoi, sfințitul patriarh a chemat la sine pe arhiereii cei aleși: pe Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Senadului, pe Teofilact al Nicomidiei, pe Petru al Niceei și pe mulți alți Sfinți Părinți, între care erau și Teodor Studitul, Nichita, egumenul Midichiei, și alți bărbați binecredincioși, cu care vorbind multe din dumnezeieștile Scripturi și din așezămintele Sfinților Părinți, pentru cinstea sfintelor icoane, a mers de cu seară în biserica sobornicească a Sfintei Sofia și a început cu soborul cântarea cea de toată noaptea, rugând pe Dumnezeu pentru împăcarea Bisericii și pentru izbăvirea de eres.

Și înștiințându-se împăratul de aceea, s-a îndoit de spaimă, căci se adunase mult popor în biserică la cântarea aceea de toată noaptea; și astfel împăratul se temea ca patriarhul să nu ridice poporul spre tulburare împotriva lui, căci știa răucredinciosul că patriarhul era iubit de popor, încât toți erau gata să-l asculte pe el, de ar fi chiar să moară pentru dânsul. Deci, la cântatul cocoșilor, împăratul îndată a trimis în biserică la patriarh, zicându-i: „Pentru ce tulburi poporul și ridici vicleșug asupra împăratului, care voiește să facă pace și un gând între toți? Pentru ce ridici pe poporul cel fără de minte spre război și voiești ca, prin bătălia dintre noi, să umpli împărăteasca cetate de sânge?”. Dar preasfințitul patriarh a răspuns trimișilor împă­rătești: „Noi nu gândim nimic de acest fel din cele ce grăiți voi, nici n-a venit în mintea noastră cândva aceea pe care o socotește despre noi împăratul. Noi ne-am adunat în casa lui Dumnezeu nu pentru vreun sfat potrivnic împăratului, ci pentru lauda lui Dumnezeu, pentru rugăciuni și cereri, milostivind pe Dumnezeu ca să îngrădeas­că cu pace pe Biserica Sa, pe împărat și pe tot poporul, și să strice meșteșugirile ereticilor, ca să-i întoarcă pe toți la dreapta credință”.

Iar trimișii au zis: „Nu este astfel precum grăiești, pentru că din gură grăiești unele și în inima ta gândești altele și voiești ca cele gândite să le pui în lucru. Iar de vreme ce este arătat că aduni poporul împotriva împăratului, ca să te răscoli; deci tu însuți și cei împreună cu tine, după ce se va face ziuă, să mergeți la palatul împărătesc și să răspundeți la întrebările pe care vi le-a pus prin noi, ca și împăratul însuși să cunoască scornirile voastre”. Aceasta zicând-o trimișii, s-au dus. Deci, auzind acestea toți cei ce erau în biserică, au cunoscut ce fel de prigonire și necaz așteaptă pe slujitorul lui Dumnezeu și pe toată Biserica lui Hristos; și au început a se ruga mai cu dinadinsul cu multe lacrimi și suspinuri.

Iar după săvârșirea privegherii celei de toată noaptea, Prea­sfințitul Nichifor stând în mijlocul bisericii, a început a zice în auzul tuturor: „O, sobor adunat de Duhul lui Dumnezeu, cine se aștepta ca niște primejdii ca acestea, pe care le vedem acum, să năvălească asupra Sfintei Biserici? Cum ea primește mâhnire în loc de bucurie, și, din alinare, intră-n tulburare? Turma cea cuvântătoare, care se păștea la pășunea cea bună, rabdă răpire de la cei ce s-au răzvrătit, iar maica, care pe toți fiii săi îi sfătuiește la un cuget de obște, este ruptă în multe bucăți.

Această Biserică pe care Hristos a câștigat-o cu cinstitul Său sânge, pe care a ferit-o curată de toată prihana, pe care îngrădind-o prin apostoli, prin prooroci, prin mucenici și prin cetele tuturor sfinților, a arătat-o ca pe un rai întărit cu ziduri și încuiat, acum câte primejdii primește de la cei care se văd a fi ai noștri cu chipul, iar cu fapta s-au depărtat foarte mult de noi și ni s-au făcut vrăjmași. Până într-atât a ajuns răutatea lor, că necinstesc împreună cu chipul și pe Cel închipuit, căci împreună cu fața lui Hristos zugrăvită pe scândură, însuși Hristos este lepădat de ei. Căci precum cinstea tot așa și necinstea cea făcută chipului se suie la însuși Acela Care este închipuit. Acum vechiul așezământ al Bisericii, cel pentru cinstirea sfintelor icoane, se șterge de vrăjmașii dreptății, și cel nou potrivnic, aflat de eretici, se așează ca o nouă lege; și sunt tulburate sufletele credincioșilor.

O, fraților și fiilor, rogu-vă pe voi să nu fim fricoși și mici la suflete! îngrozirile lor să nu înfricoșeze inimile noastre, ci să așteptăm ajutor de la Dumnezeu. Pentru că cei ce ne urăsc pe noi și se sârguiesc să piardă dreptatea din Biserică, asemenea sunt cu cei ce înoată împotriva repeziciunii râului și care, ostenind, se îneacă în adânc, pentru că dreptatea este un lucru nebiruit; pe cei ce o cinstesc, îi încununează, iar pe cei ce se luptă împotriva ei, îi biruiește. Cel ce se ține de ea – chiar de va fi fără de arme – biruiește pe împotrivitor; iar ostașul care s-a lipsit de ea, chiar de ar fi îmbrăcat și în platoșă, este biruit cu înlesnire. Iar martori a celor grăite de noi sunt aceștia pentru care grăim, căci nu au nici o cunoștință a dreptății, și se fac mai de râs și decât copiii cei ce învață literele; de vreme ce singuri sunt lor potrivnici în socotelile lor cele deșarte, și pe ale lor cărnuri și le mănâncă după asemănarea celor îndrăciți. O, fraților, oare înțelegeți cele ce am grăit?”.

Toți cei din biserică au strigat: „O, preasfințite părinte, le știm și suntem încredințați că este adevărată credința noastră cea dreptmăritoare și pentru aceasta toți suntem gata a muri!”. Patriarhul a zis: „Deci se cade, fraților, să petrecem în mărturisirea dreptei cre­dințe, uniți și cu un suflet, ca potrivnicii noștri să nu poată întoarce pe nici unul din noi la credința lor cea ereticească; pentru că suntem mai mulți decât dânșii, cu darul lui Hristos!”. Deci poporul, strigând iarăși cu glas mare, se întărea ca să apere Biserica până la moarte.

Iar preasfințitul patriarh, după ce a vorbit în biserică cu poporul din destul, luminându-se acum de ziuă, și-a pus pe umeri omoforul, și împreună cu episcopii și cu egumenii care erau lângă el, încă și cu tot clerul, s-a dus la palatul împărătesc, urmând mult popor după ei. Și ajungând ei la porțile palatului, toți au fost opriți și numai patriarhul a fost lăsat să intre. Și nu i-a dat împăratul obișnuita cinste cea cu dragoste, căci împărații grecești aveau obicei de a lua binecuvântare de la patriarhul și unul altuia sărutau dreapta, spre semnul dragostei duhovnicești. Iar răucredinciosul împărat Leon Armeanul, căutând cu groază spre patriarhul care intra, n-a vrut să ia de la el binecuvântare, ci i-a poruncit să șadă, vorbindu-i cu mânie: „Ce fel de întărâtare ați făcut între voi cu vicleșug și ridicare asupra cinstei împărătești, încât fără de știrea noastră adunați sobor, tulburați poporul și-l porniți spre gâlceavă și tulburare? Oare aceasta nu este arătată vrajbă și întărâtare, când adunați sobor fără voia și sfatul nostru și semănați în popor dușmănie, cum că noi credem rău, iar nu precum ține Biserica? Căci, de am fi voit să dezrădăcinăm așezămintele cele drepte și pe ale lor vechimi, precum ziceți, nu fără de socoteală ar putea cineva să ne hulească și să ne defăimeze și să aducă asupra noastră pricina eresurilor celor de rea credință. Iar acum, fiind cuprinși de dragostea credinței celei drepte, dorim ca să pierdem întărâtările și neunirile, și pe toți să-i aducem într-o împre­ună glăsuită credință. Deci pentru ce ne huliți pe noi și vrăjmășuiți asupra noastră și ne ziceți cum că noi facem strâmbătate Bisericii, de a cărei pace și liniște ne îngrijim? Au nu știi că mult popor s-a tulburat și s-a rupt de la Biserică pentru că icoanele se zugrăvesc și se pun într-însa? Și ei aduc cărți și arată în ele cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, prin care se oprește închinarea și cinstirea icoanelor.

Și dacă împotriva întrebărilor puse de dânșii nu vor fi răspunsuri, apoi ce oprește a se rupe credința și a nu veni niciodată într-o unire? Deci pentru cei care se învăluiesc cu mintea și se tulbură cu nedumerire, se cade ca, fără de zăbavă, să aveți întrebare cu cei ce se rup de Biserică pentru icoane. Astfel voiește și poruncește stăpâ­nirea noastră: ca ori pe aceia, biruindu-i, să-i aduceți la socoteala voastră, ori voi singuri, fiind biruiți de dânșii, să vă supuneți lor; ca și noi, văzând ce este mai adevărat, să ne plecăm spre partea cea mai bună și s-o întărim cu puterea noastră împărătească, ca astfel să poată să stea nemișcată”.

Iar Patriarhul Nichifor a grăit către împărat astfel: „Mă rog măririi tale, nu ne socoti pe noi a fi pricinuitori de întărâtări și tulburări, nici că am uneltit cu rugăciune în loc de arme împotriva împărăteștii tale stăpâniri, de vreme ce noi ne-am învățat din dumnezeiasca Scriptură a ne ruga pentru împărat, iar nu a-i dori lui rău. Noi nu răsturnăm spre socoteala ereticească și spre vătămare cuvintele și învățăturile cele sănătoase ale credinței; căci pe cei ce îndrăznesc a face unele ca acestea, poruncește învățătorul dreptății, Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, să nu-i primim în casă, nici să le zicem a se bucura. Și pe aceasta o știm cu adevărat - nu numai noi, ci fiecare, a cărui minte este luminată câtuși de puțin că pacea și liniștea este un lucru foarte bun. Iar de se face cineva pricinuitor al risipirii ei, adică al liniștii, unul ca acela, de către toți poate să se numească cu dreptate lucrător de răutăți.

Deci acel împărat este bun împărat, care știe a preface războaiele în pace și tulburările în liniște; iar tu și cu cei de un gând cu tine ați gândit a aduce război asupra Bisericii, ea fiind în pace. Și lăsând sfintele legi prin care se preamărește Crucea lui Hristos - dreapta credință strălucind luminos în toată lumea -, ai socotit să aduci asupră-i întunecata învățătură a oamenilor celor pierzători, pe care nu o primește nici o Biserică. Pentru că nici Ierusalimul, nici Roma, nici Alexandria, nici Antiohia nu leapădă icoanele lui Hristos, ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Apostolilor și ale celorlalți plăcuți ai lui Dumnezeu, ci le cinstesc cu credință, după predania Sfinților Părinți. Și care sinod din cele a toată lumea, care au întărit prin Duhul Sfânt dogmele cele ortodoxe ale credinței, a lăudat și a primit acele socoteli iconoclaste? Deci nici tu, o, împărate, nu ridica pe acel eres lepădat, nu băga în Sfânta Biserică acea blestemată socoteală; iar nouă să nu fie a ne întreba cu ereticii. Pentru că ce trebuință este a se întreba despre aceea care acum de Sfinții Părinți este sobornicește dovedită, lepădată și dată anatemei?”.

Atunci împăratul a grăit către patriarh: „Oare nu lui Moise i-a zis Dumnezeu:Să nu-ți faci ție idol și toată asemănarea, câte sunt în cer sus, pe pământ jos, și câte sunt în ape, sub pământ! Să nu te închini, nici să le slujești lor! Iar voi cu ce fel de înțelegere faceți chipurile, zugrăviți icoanele, și cinstea care se cade lui Dumnezeu o dați chipurilor și icoanelor celor făcute și zugrăvite de voi? Deci ceea ce mai înainte făceau închinătorii de idoli, aceea faceți și voi acum, nebăgând în seamă porunca lui Dumnezeu, care s-a dat lui Moise și, printr-însul, tuturor oamenilor, nu numai celor din Legea veche, dar și nouă, credincioșilor creștini din Darul cel nou”.

Patriarhul a răspuns: „Oare nu știi pentru ce li s-a poruncit israelitenilor de către Dumnezeu, după ce au ieșit din Egipt, ca să nu-și facă idoli și orice fel de asemănare? Pentru aceea că, viețuind israelitenii în Egipt, se obișnuiseră cu păgânătatea și cu închinarea de idoli cea cu mulți zei împreună cu egiptenii, dintre care unii aveau ca zei niște oameni spurcați, care muriseră încă de demult, unii păsările cerești, alții fiarele pământului, alții târâtoarele și peștii, alții pe niște sluțenii, și făceau asemănările acelea și se închinau lor ca unui adevărat Dumnezeu. Deci, voind Dumnezeu să dezrădăcineze năravul închinării de idoli de la israelitenii care se deprinseseră în Egipt la aceasta, le-a dat acea poruncă ca să nu facă idoli, nici orice asemănare, dar nu i-a oprit a face chipuri și icoane cinstite, care se fac nu spre defăimare, ci spre înmulțirea cinstei lui Dumnezeu. Căci oare nu cu porunca aceluiași Dumnezeu s-a zidit de Moise cortul mărturiei și chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, în care se păzeau tablele, toiagul lui Aaron și mana?

Asemenea și heruvimii cei de aur, oare n-a poruncit Dumnezeu ca să-i facă și să-i pună în cort deasupra chivotului? încă și pe catapetesme, pe uși și pe poalele cortului, oare nu erau cusături închipuite care se asemănau cu fețele heruvimilor? Și toate acestea, au nu se cinsteau de israeliteni, ca niște cinstiri aduse lui Dumnezeu? Și oare înaintea tuturor acelora nu se închinau israelitenii lui Dumnezeu și nu-I aduceau jertfe? Iar când se închinau și aduceau jertfe înaintea cortului, ei nu se închinau și aduceau jertfe chivotului, heruvimilor, cortului, ci se închinau și aduceau jertfe Unuia Dumnezeu, Care petrece în ceruri, iar cortul și chivotul cu cele ce erau într-însul și asemănările heruvimilor, le cinsteau ca pe niște lucruri dumnezeiești, iar nu îndumnezeite.

Asemenea facem și noi acum, și închinându-ne sfintelor icoane, și aprinzând lumânări înaintea lor, nu ne închinăm și nu așezăm candele nici scândurii, nici vopselelor, ci feței închipuite pe icoană, adică lui Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Și nu zugrăvim pe icoane dumnezeirea lui Hristos, care precum este nevăzută și neajunsă, așa și necuprinsă; ci însemnăm omenirea lui Hristos, Care a fost văzută oarecând de ochi omenești, și a fost pipăită cu mâinile. Și noi nu numim Dumnezeu icoana lui Hristos, ci închipuire a feței lui Hristos Dumnezeu. Deci lui Hristos Dumnezeu ne închinăm înaintea sfintei Lui icoane, ca lui Dumnezeu; iar pe icoana lui Hristos o cinstim ca pe un lucru dumnezeiesc, dar nu o îndumnezeim pe ea. De asemenea, tot așa putem să zicem despre icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale celorlalți sfinți, întru care Se cinstește însuși Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Lui.

Dar începând pe cele din Legea veche, încă nu le-am sfârșit. Oare n-a poruncit Dumnezeu lui Moise să înalțe șarpele de aramă în pustie ca să alerge și să privească spre dânsul oamenii cei mușcați de șerpi? Oare acel șarpe de aramă nu era un chip făcător de minuni, tămăduind cu minune pe aceia care erau mușcați de șerpii cei vii? Deci acel șarpe avea putere tămăduitoare nu de la sine, ci de la Acela, pe Care mai înainte îl închipuia; pentru că mai înainte închipuia pe Hristos, Mântuitorul nostru, Care avea să fie înălțat pe lemnul Sfintei Cruci, după cuvântul pe care însuși Hristos l-a zis în Evanghelie despre Sine:Precum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa se cade a Se înălța și Fiul Omului.

Și ce minune este dacă și acum sfintele icoane sunt făcătoare de minuni, precum și șarpele cel de aramă făcător de minuni în Legea veche? Și precum șarpele acela nu prin sine, ci prin puterea Aceluia, pe care mai înainte îl închipuia, făcea niște minuni ca acelea, tot astfel și sfintele icoane cu puterea feței celui închipuit pe ele, se fac făcătoare de minuni. Însă să ne aducem aminte și de Biserica lui Solomon. Oare Dumnezeu i-a socotit lui Solomon aceea de păcat, când a făcut în biserica pe care a zidit-o, afară de heruvimii făcuți de Moise, alți heruvimi mai mari de aur, și pe ale acelorași asemănări le-a închipuit pe pereți, pe stâlpi și pe uși; făcând și o mare de aramă așezată pe doisprezece boi? Dumnezeu nu numai că n-a socotit-o ca păcat, ci a și binevoit într-acel lucru al Lui, când singur a cercetat biserica aceea și pe cele dintr-însa; pentru că scris este:Slava Domnului a umplut biserica, încât preoții nu puteau să stea să slujească de fața norului.

Deci, o, împărate, Legea lui Dumnezeu cea mai înainte pome­nită de tine și dată lui Moise pentru nefacerea a toată asemănarea, pierde numai închinarea cea păgânească de idoli, iar nu cinstirea noastră drept credincioasă și creștinească a sfintelor icoane. Iar dacă Dumnezeu, prin porunca Lui cea dintâi, ar fi pierdut cu totul toată zugrăvirea și asemănarea, precum a acelor fețe necinstite așa și a celor cinstite, apoi ar fi fost Lui însuși potrivnic, poruncindu-i lui Moise după aceea - precum s-a zis - ca să facă cortul și cele dintr-însul, și încă să înalțe și șarpele de aramă cel ferecat.

Dar nu se cuvine să grăim așa, pentru că Dumnezeu nu este Lui însuși potrivnic și, precum este credincios în toate cuvintele Sale, tot așa este și drept în toate lucrurile Sale. El a poruncit cu Cuvântul a nu face idoli păgânești, iar a închipui sfintele icoane, spre împodobirea bisericească și spre slava lui Dumnezeu, pe aceasta a închipuit-o și învățat-o cu lucrul, povățuind singur la aceasta pe Moise, când i-a poruncit să închipuiască asemănările heruvimilor”.

O grăire împotrivă ca aceasta, atât din partea împăratului cât și a patriarhului pentru sfintele icoane, a fost mai întâi numai între ei amândoi, iar după aceea și cei ce stăteau afară la uși, episcopii și clericii, au fost lăsați înăuntru. încă au intrat și mulți senatori și ostași înarmați, care au stat acolo înainte cu săbiile trase, după porunca împăratului, spre înfricoșarea celor ce nu voiau să se învoiască cu împăratul.

Iar ce a fost acolo, ce fel de grăire împotrivă și ce fel de mărime de suflet și îndrăznire a inimilor celor neînfricate, s-a scris despre toate acestea în viața Cuviosului Teodor Studitul, prăznuit la ll noiembrie; și în viața Sfântului Nichita Mărturisitorul, care se pomenește la 3 aprilie. Deci sfârșitul a tot lucrul aceluia a fost mânia și iuțimea împăratului, precum și izgonirea fără de cinste din palatul împărătesc a patriarhului și a tuturor celor ce erau cu el. Deci episcopii care erau de partea patriarhului au fost trimiși îndată la închisoare în felurite locuri. Iar pe patriarh l-a lăsat încă la locul lui până la o vreme, pe de o parte rușinându-se să-i facă îndată rău desăvârșit, iar pe de alta temându-se de scularea poporului asupra lui și de tulburare. Astfel, închizând în temniță și în închisori pe mulți din rânduiala clericilor și a monahilor, îi muncea cu bătăi și-i chinuia cu foamea și cu setea, silindu-i pe ei la lepădarea sfintelor icoane.

Deci văzând prea sfințitul patriarh pe împăratul căzut cu totul din dreapta credință, Biserica foarte tulburată și rânduiala duhovni­cească prigonită și asuprită, a scris împărătesei, îndemnând-o să-l sfătuiască pe împărat ca să înceteze de la o răutate ca aceea. A scris încă și eparhului cetății, Eutihian, cel de un gând cu împăratul și cel dintâi în sfaturile lui. Și a adăugat ceva mai aspru, grăindu-le cu râvnă apostolească și cu duh proorocesc: „De nu veți înceta de a răzvrăti căile Domnului cele drepte, mâna Domnului cea răzbună­toare va fi degrabă asupra voastră”.

Dar Sfântul Nichifor n-a putut să înduplece pe cei neplecați, ci mai ales i-a pornit spre mai mare mânie. Deci împăratul a trimis pe un bărbat oarecare, cu numele Toma și cu dregătoria patriciu, ca să ia de la patriarh ocârmuirea bisericii sobornicești a Sfintei Sofia, să o ocârmuiască el, nelăsând pe patriarh să slujească în ea, nici să grăiască învățături poporului. Și era arhiereul ca și încuiat în casa sa cea patriarhală, neieșind nicăieri. Deci slăbind cu trupul, pe de o parte pentru necazuri, iar pe de alta pentru ne voințele cele multe, a căzut în boală și zăcea pe patul durerii, așteptându-și sfârșitul.

Iar adunarea ereticească nu înceta să se tulbure, căutând a se întreba cu patriarhul. Atunci împăratul și adunarea lui au trimis la patriarh un frate al împărătesei, cu numele Teofan și cu dregătoria spătar, ca să-l aducă la adunarea lor spre întrebare. Insă patriarhul a răspuns trimisului: „Păstorul cel lipsit de oi nu iese la luptă împotriva lupilor, și cel ce-și cearcă sănătatea sa nu se luptă cu fiarele. Pentru ce voi ați luat de la mine oile cele încredințate mie de Hristos și acum mă chemați la întrebare, ca să mă lupt cu ereticii ca și cu niște lupi, eu fiind unul singur? Iar de voiți aceasta, apoi să-mi întoarceți oile mele, să se libereze din legături și din temnițe clericii și preoții, și fiecare să-și primească locul său. Să se întoarcă arhiereii de unde sunt izgoniți și să-și ia scaunele lor; iar episcopii mincinoși și ereticii, care acum nu sunt ridicați după pravilă în locurile lor, aceia să se scoată. Și toți dreptcredincioșii cei izgoniți și supărați, să primească slăvire și libertatea lor cea dintâi. Atunci, voind Dumnezeu, de voi veni și eu la sănătatea mea cea mai dinainte, voi fi gata a vădi în adunare vătămările cele rele ale ereticilor. Însă se cade ca soborul și vorbirea cea despre credință să fie în soborniceasca biserică cea mare, unde însuși Hristos Dumnezeu stă de față, în Preacuratele Lui Taine, iar nu în palatul împărătesc; ca să se grăiască cele bisericești în biserică, iar în palat să se orânduiască treburile cetăților”.

Cu un răspuns ca acesta întorcându-se Teofan la cei ce l-au trimis, aceia mai mult s-au mâniat asupra sfântului. Și iarăși au trimis la el pe unii din adunarea lor, chemându-l acum nu la întrebare, ci la judecată. Acelora sfântul le-a răspuns, zicându-le: „Cine mă cheamă la judecată? Oare vreun patriarh, ori al Romei, ori al Alexandriei, ori al Antiohiei sau al Ierusalimului? Dacă aceia nu sunt în soborul vostru, atunci la cine mă voi duce? Oare voi mă chemați pe mine, cel ce sunt patriarh? Oare voi, cei fără pravilă, să mă judecați pe mine, păstorul vostru cel după pravilă? Nu voi merge la vrăjmașii mei cei arătați, care s-au gătit ca niște fiare cumplite să mă sfâșie fără de vină. Dar cum voi merge, fiind și bolnav, neputând a mă scula nici de pe pat? Decât numai cu patul dacă mă veți lua”. Astfel trimișii s-au întors deșerți.

Deci acea adunare ereticească, plină de multă răutate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, și a dat lepădării și anatemei pe Sfântul Nichifor patriarhul, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu, pe când ei singuri erau vrednici de mii de lepădări și de blesteme. Și anatema- tizând nu numai pe Sfântul Nichifor, dar și pe prea sfințiții patriarhi dreptcredincioși ce au fost mai înainte și care se duseseră către Dom­nul prin sfârșit fericit, adică pe Tarasie și pe Ghermano, și-au sfârșit adunarea lor cea vicleană. Deci fiind seara târziu, împăratul a trimis ostași ca să scoată pe Nichifor din casele patriarhicești și să-l ducă în surghiun. Deci niște ostași sălbatici au năvălit cu arme asupra caselor, făcând gâlceavă și tulburare, ocărând pe preasfințitul patriarh Nichifor, pe Ghermano și pe Tarasie, care fuseseră mai înainte patriarhi.

Iar patriarhul, auzind acelea, a lăcrimat și a mulțumit lui Dumnezeu, că s-a învrednicit a auzi niște ocări ca acelea pentru dreapta credință. Iar Toma, patriciul cel mai sus pomenit, căruia i se încredințase de împăratul soborniceasca biserică a Sfintei Sofia, acela fiind atunci și păzitor al caselor sobornicești, a certat pe ostași și le-a poruncit să înceteze gâlceava. Apoi, încuind tare ușile intrării în casele patriarhicești, s-a dus la împăratul, zicându-i: „Stăpâne, nu este trebuință de mulțime de ostași, ca nu cumva, simțind poporul gâlceava, să se strângă și să facă vreun rău. Ci numai doi oameni să trimiți și câteva slugi cu ei ca să-l ducă cu mâinile, de vreme ce, fiind foarte bolnav, nu poate să meargă singur”.

Și așa a făcut împăratul. A poruncit ostașilor trimiși mai înainte să se depărteze de casele patriarhului. Apoi, după un ceas, a trimis doi oameni din palatul său și a scos pe patriarhul Nichifor din casele sale. Și dorind el să se roage în biserica cea mare, în Sfânta Sofia, scaunul său, a intrat într-însa sprijinindu-se de doi oameni, și poruncind să aprindă lumânări și să cădească cu tămâie, s-a întins pe pământ la rugăciune, în chipul crucii; și astfel s-a rugat multă vreme cu tânguire și a udat pământul cu lacrimi. Iar după multă rugăciune, sculându-se de la pământ, a văzut pe unii din cei dreptcredincioși care într-acea vreme alergaseră acolo și plângeau pentru dânsul. Deci binecuvântându-i și dându-le sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: „Fiilor, creștini dreptcredincioși v-am găsit, creștini dreptcredincioși vă las!”, și a ieșit din biserică.

Iar ostașii, punându-l într-o căruță, l-au dus pe el la malul mării, pe la miezul nopții, când toți dormeau. Și ajungând acolo, l-au pus în corabie și l-au dus în Hrisopoli la un loc oarecare ce se numea Volus, unde era și o mănăstire. Astfel a fost izgonit fără nici o vină de la scaunul său marele plăcut al lui Dumnezeu, Prea Sfințitul Patriarh Nichifor, care a păstrat dreapta credință și a păstorit Biserica lui Hristos nouă ani.

Apoi, nu după multă vreme, a fost trimis mai departe la insula Proconis, la o mănăstire a Sfântului Marelui Mucenic Teodor. Iar când îl duceau în corabie spre insula aceea și treceau prin partea unde era Cuviosul Teofan, egumenul marelui lăcaș, s-au văzut unul pe altul cu ochi înainte văzători și s-au închinat unul altuia astfel:

Cuviosul Teofan fiind în chilia sa, a poruncit ucenicului său să aducă în cădelniță cărbuni aprinși și să aprindă lumânarea; apoi, punând tămâie pe cărbuni, s-a închinat până la pământ și vorbea ca și către o față oarecare ce trecea alăturea. Atunci ucenicul l-a întrebat: „Ce faci, părinte? Cui vorbești, închinându-te?”. Cuviosul a răspuns: „Iată, Prea Sfințitul Patriarh Nichifor, fiind izgonit cu nedreptate pentru dreapta credință, se duce la închisoare și trece cu corabia prin partea aceasta; deci pentru dânsul am aprins lumânarea și tămâia, ca să dăm patriarhului cinstea cea cuvenită”.

Aceasta a văzut-o și Prea Sfințitul Patriarh Nichifor pe când era în corabie; căci, plecându-și genunchii deodată, s-a închinat și el sfântului stareț și l-a binecuvântat, întinzându-și mâinile în văzduh. Iar unul din cei ce erau cu patriarhul în corabie l-a întrebat: „Pe cine binecuvintezi, preasfințite părinte, și înaintea cui te-ai închinat în genunchi?”. Patriarhul a răspuns: „Iată, Teofan Mărturisitorul, egu­menul marelui lăcaș, ni s-a închinat nouă și ne-a cinstit cu lumânări aprinse și cu tămâie; deci m-am închinat și eu lui, căci nu după multă vreme va pătimi și el cele asemenea cu noi”.

Iar acest lucru s-a și împlinit degrab. Deci, ajungând arhiereul lui Hristos, Nichifor, la locul cel numit lui, a petrecut treisprezece ani în izgonire, în strâmtorare, în lipsa celor de trebuință și în bolile cele dese, după care s-a dus către Domnul spre odihna cea veșnică. Iar când își dădea obștescul sfârșit, a zis cu bucurie aceste cuvinte ale lui David:Bine este cuvântat Domnul, Cel ce nu ne-a dat pe noi spre vânarea dinților lor. Sufletul nostru s-a izbăvit ca o pasăre din cursa vânătorilor; cursa s-a sfărâmat și noi ne-am izbăvit.

După ce a zis acestea, și-a dat sufletul în mâinile Domnului său. Și se tânguiau după dânsul toți credincioșii, iar ereticii se bucurau. Apoi trupul lui cel cinstit s-a îngropat în biserica Sfântului Mare Mucenic Teodor. După aceea, murind începătorii de eresuri, a încetat tirania asupra sfintelor icoane și a început a străluci iarăși alinarea și dreapta credință. Iar cinstitele lui moaște s-au adus în Constantinopol, pe vremea împărăției lui Mihail, fiul lui Teofil, și a maicii lui. Teodora, și cu cinste s-au pus în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofia, în slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.