Pe vremea când Liciniu domnea la Nicomidia peste Imperiul de Răsărit (307-321), faima virtuților și a înțelepciunii întru păstorire a sfântului Episcop al Neocezareei, Pavel, a ajuns până la urechile acestui tiran și prigonitor al creștinilor. El l-a chemat pe ierarh la curtea sa și a încercat mai întâi să-l înfricoșeze cu amenințări, apoi a pus să fie biciuit. Cuviosul părinte a arătat atâta răbdare și atâta blândețe și milă față de prigonitorii săi, încât toți cei de față au fost înmărmuriți de uimire. Împăratul a poruncit apoi unui fierar să topească o cantitate mare de metal și să pună pe ea mâinile sfântului, până când metalul se va răci. Sub puterea acestei călduri insuportabile, carnea se topea, răspândind un miros înțepător, și mâinile neînfricatului atlet al lui Hristos au fost arse cu totul. El a fost apoi surghiunit într-o fortăreață aflată pe malul îndepărtatului Eufrat.

Când Sfântul Constantin cel Mare, venit de la Apus, a smuls Imperiul de Răsărit din mâna lui Liciniu (324), a poruncit să înceteze prigonirea creștinilor. Prizonierii au fost atunci eliberați, iar cei exilați, printre care se număra și Sfântul Pavel, au putut să se întoarcă în patria lor. Sfântul arhiepiscop a început iarăși să strălucească sus de tot în Biserica Neocezareei, iar în anul următor a fost chemat, dimpreună cu episcopii din întregul Imperiu, la sfântul și marele Sinod Ecumenic de la Niceea. Mulți dintre cei trei sute optsprezece Părinți ortodocși care au putut să meargă, la chemarea împăratului, în marea cetate a Bitiniei purtau, precum Apostolul Pavel și episcopul cu același nume din Neocezareea, semnele Patimilor lui Hristos (Galateni 6, 17) și și le arătau unii altora ca pe podoabele cele mai de preț și ca pe semnele biruinței lor. Unul avea nasul tăiat, altul urechile, unui al treilea i se scoseseră ochii, altuia i se tăiase alt mădular din trup prin chinuiri îngrozitoare sau pătimise cu răbdare arsurile, precum Pavel. Ei purtau astfel pe propriul trup mărturia iubirii lor pentru Mântuitorul, și de aceea au putut respinge cu toată tăria învățăturile eretice ale lui Arie, care nu recunoștea dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La una din lucrările Sinodului, împăratul Constantin a luat în mâinile sale mâinile fără viață ale Sfântului Pavel, le-a atins cu ochii săi și le-a sărutat ca pe niște sfinte moaște, spunând: „Nu mă mai satur să sărut aceste mâini care au devenit fără viață și fără însuflețire pentru Hristosul meu”. Triumfând Ortodoxia, Sfântul Pavel s-a întors în eparhia sa, unde s-a mai ostenit vreme de câțiva ani, apoi și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului.

(Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul. Viețile sfinților. Volumul IV, Editura Sfântul Ioan Casian, București, 2015, pp. 286-287)