Acest fericit Petru s-a născut din creștini dreptcredincioși, în ținutul Volinskiei. Fiind încă în pântecele maicii sale, pe când se lumina spre o zi de duminică, maică-sa a avut o vedenie: i se părea că ține în mâinile sale un miel, iar între coarnele lui a crescut un pom cu frunze frumoase și cu multe flori și roade. Iar între ramurile lui luminau multe lumânări și ieșea frumoasă mirosire.

Apoi născându-se sfântul și la șapte ani dându-se la învățătura cărților sfinte, cu zăbavă învăța fericitul copil, de care lucru nu puțină mâhnire aveau părinții săi, însă aceasta s-a făcut ca să ia de la Dumnezeu înțelepciunea cărții, mai mult decât de la oameni, pe care a primit-o în acest chip: a văzut în vis pe un oarecare om în veșminte arhierești, venind și zicând către dânsul: „Deschide-ți, fiule, gura ta”. Iar el deschizând-o, cel ce i se arătase s-a atins cu mâna dreaptă de limba lui și l-a binecuvântat, apoi i-a umplut de dulceață gâtlejul lui. Deșteptându-se, copilașul n-a văzut pe nimeni, decât numai și-a simțit inima sa plină de dulceață și de veselie. Și de atunci, cât îi dădea dascălul său să învețe, degrabă primea și în puțină vreme a învățat toată Scriptura.

Iar când era de douăzeci de ani, s-a dus la o mănăstire și a primit rânduiala monahicească, fiind ascultător în lucrurile mănăstirești, aducând în bucătărie apă și lemne, spălând hainele fraților și iarna și vara, iar din pravila sa nimic nu lăsa. Căci mai înainte decât toți se afla la cântarea bisericească și mai pe urmă ieșea. Iar în biserică stătea cu frică, ascultând dumnezeieștile Scripturi, cu toată luarea-aminte, niciodată rezemându-se de perete. Totdeauna era ascultător și fraților le slujea fără lenevire, întru smerenie și în tăcere. Apoi, cu voia povățuitorului, a fost hirotonit diacon și preot. După aceea a învățat a zugrăvi sfinte icoane și, zugrăvind închipuirea acestora, se depărta cu gândirea de la cele pământești și cu totul făcându-se gânditor la Dumnezeu, cu mai multă dorire se ridica spre îmbunătățită viață.

Apoi, luând binecuvântare de la povățuitorul său, s-a dus la un loc liniștit și și-a făcut sălășluire la râul Raga, care acum se cheamă Mănăstirea Dvorți, zidind o biserică în numele Domnului nostru Iisus Hristos, și în scurt timp s-au adunat un mare număr de frați. Sfântul era bun la obicei și fără răutate, iar mai pe urmă învăța în liniște și cu blândețe pe toți. Și silindu-se spre milostenie, niciodată n-a lăsat în deșert pe sărac, pe cerșetor și străin, încât până și la voievod a mers vestea despre viața lui îmbunătățită. Pentru aceasta, de toți era cinstit și toți primeau cuvântul învățăturii de la dânsul.

În vremea aceea a venit prin locul acela arhiereul Maxim de la Constantinopol, învățând pe oameni rânduiala lui Dumnezeu, la care Petru, mergând cu frații săi să ia binecuvântare, i-a dat arhiereului icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care singur o zugrăvise. Iar arhiereul lui Dumnezeu l-a binecuvântat pe el și pe frați, iar sfânta icoană, primind-o, cu mare cinste o avea la dânsul. Apoi, nu după multă vreme, arhiereul Maxim murind, un oarecare egumen, anume Gherontie, îndrăznind, a luat arhierescul veșmânt, podoaba și toiagul păstoresc, precum și acea icoană zugrăvită de Petru și dată arhiereului; după aceea s-a dus la Constantinopol, vrând să se facă mitropolit al Rusiei. Atunci voievodul părților Volinskiei silea pe fericitul Petru, uneori singur rugându-l, alteori prin boieri îndemnându-l, ca să meargă la Constantinopol pentru alegerea la scaunul mitropoliei Kievului, căci pe Gherontie nimeni nu-l voia, pentru îndrăzneala lui, fiindcă fără sfat și alegere a alergat să răpească vrednicia, neintrând pe ușă, ci sărind pe aiurea. Iar fericitul Petru multă vreme n-a voit. Apoi fiind înduplecat de voievod, de boieri și de sfințitul sobor, s-a dus, trimițând voievodul pentru dânsul rugăminte la preasfințitul patriarh și la tot soborul lui, poftind ca să vadă pe Petru pe scaunul arhieresc.

Deci Gherontie mergând pe mare, s-a întâmplat vifor grozav și vânturi potrivnice, încât a zăbovit el oareunde nu puțină vreme. Iar fericitului Petru vântul i-a fost lin și prielnic și ca în vis a plutit pe mare. Apoi lui Gherontie i s-a arătat în vedenie icoana Maicii Domnului, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, despre care s-a vorbit înainte, zicându-i: „În deșert te ostenești tu, bătrânule Gherontie, că nu vei sui treapta arhierească pe care o cauți, ci cel ce m-a zugrăvit, Petru egumenul, slujitorul Fiului meu și Dumnezeu, acela va fi ridicat la scaunul arhieresc și pe popor bine îl va paște, pentru care Fiul meu, Hristos Domnul, Și-a vărsat sângele Său cel împrumutat din mine. Căci acela cu dumnezeiască plăcere viețuiește și în bătrâneți bune va trece, bucurându-se la Stăpânul tuturor”. Iar Gherontie, degrabă deșteptându-se, s-a înspăimântat și tuturor a spus cele ce văzuse. Iar când Cuviosul părintele nostru Petru a mers la Constantinopol, era atunci în sfânta biserică a înțelepciunii lui Dumnezeu, Sfânta Sofia, patriarhul Atanasie cel minunat, care cu bunătățile sale împodobea scaunul a toată lumea.

Intrând fericitul Petru la patriarh, s-a umplut de bună mireasmă biserica acea și patriarhul a înțeles cu duhul că pentru venirea lui Petru s-a făcut aceea bună mireasmă și l-a binecuvântat cu bucurie. Apoi, aflând pricina venirii lui, a adunat sfințitul sobor și cercetare după obicei făcându-se, Petru s-a aflat vrednic de arhierie, fiind însemnat mai înainte de nașterea sa. Drept aceea, patriarhul săvârșind dumnezeiasca slujbă, a sfințit pe minunatul Petru, a cărui cinstită față în vremea sfințirii atât de mult s-a luminat, încât toți s-au minunat și au zis: „Cu adevărat, acest om a venit la noi prin porunca lui Dumnezeu”. Deci s-a făcut tuturor veselie duhovnicească.

Iar după câteva zile a venit și Gherontie și a spus toate cele ce i se întâmplaseră. Apoi luând patriarhul veșmintele arhierești cu cinstita icoană și toiagul păstoresc de la Gherontie, a dat bisericeștile semne de dregătorie în mâinile adevăratului păstor, Petru. Și așa preasfințitul patriarh, învățând multe zile pe Sfântul și fericitul Petru și binecuvântându-l, cu slavă l-a eliberat de la Constantinopol. Iar sfântul, venind întru a sa Mitropolie, a dat pace și binecuvântare tuturor și învăța cu osârdie turma cea de Dumnezeu încredințată lui, mergând din loc în loc. Acestea binefăcându-se n-a suferit vicleanul vrăjmaș, ci a făcut împiedicare sfântului, îndemnând pe unii ca să nu-l primească. Însă după aceea s-au pocăit și au primit pe arhiereul, căruia supunându-se, i-au cerut iertare.

Apoi, după o vreme, iarăși a pornit vrăjmașul spre zavistie pe Andrei, episcopul Tverului, care ascuțindu-și limba sa, a grăit fără de lege, scriind asupra dreptului multe cuvinte mincinoase și hulitoare, pe care le-a trimis la preasfințitul patriarh Atanasie. Iar patriarhul, mirându-se, nu l-a crezut, ci, fiind cu multă pricepere, a trimis pe unul din clericii Bisericii în pământul Rusiei și s-a adunat sobor în cetatea Pereiaslaviei, fiind acolo Simeon, episcopul Rostovului, și Cuviosul Prohor, egumenul Pecerscăi, cum și domni, boieri, preoți, monahi și mulțime mare. Acolo, fiind chemat și Andrei, episcopul Tverului, s-a făcut cercetare și tulburare mare, stând înainte mincinoșii clevetitori ai Sfântului Petru. Atunci lucrătorul de răutate nu s-a tăinuit, ci a venit înaintea tuturor, pentru că răutatea lui Andrei și clevetirea lui s-a vădit înaintea tuturor, iar clevetitorul cel mincinos a fost rușinat și defăimat. Dar Sfântul Petru nimic rău nu i-a făcut, ci l-a iertat și, din destul pe toți învățându-i, i-a eliberat întru ale lor. Iar el însuși adăuga osteneli peste osteneli, înmulțind până la sută talantul cel dat lui, fiind și sărmanilor tată.

În acea vreme s-a arătat un eretic oarecare, Seit, care nu se supunea învățăturii sfântului. Pe acela arhiereul lui Dumnezeu l-a dat blestemului și a pierit rău. După aceasta a mers plăcutul lui Dumnezeu în slăvită cetate Moscova, stăpânind într-însa atunci binecredinciosul și marele domn Ioan Daniilovici, cel bine împodobit cu toate lucrurile, milostiv spre săraci și preoți, iubitor de cinstea bisericilor și de Sfintele Scripturi ascultând. Deci foarte mult l-a iubit arhiereul și a rămas mai mult decât în alte locuri întru acea cetate. Apoi a sfătuit pe binecredinciosul domn ca să zidească o biserică de piatră, în numele Preasfintei Stăpâne Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, zicându-i așa: „Dacă mă vei asculta și vei ridica biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, apoi te vei preamări mai mult decât alți domni, cetatea ta va fi slăvită și arhierei vor locui într-însa. Apoi se vor birui vrăjmașii și Dumnezeu într-însa se va preaslăvi, iar oasele mele aici se vor pune” .

Voievodul, ascultând sfatul sfântului, a avut sârguință către biserică și punându-se temelie, din zi în zi se înălța și singur sfântul se silea ca în toate zilele să sporească lucrul. Și, mai înainte văzându-și ieșirea sa din viață prin descoperire dumnezeiască, și-a făcut singur mormântul, aproape de jertfelnic. După săvârșirea mormântului, i s-a făcut iarăși vestire de la Dumnezeu despre moartea lui. Atunci, cu totul umplându-se de bucurie, a mers în biserică și a săvârșit Sfânta Liturghie, rugându-se pentru toți credincioșii împărați și domni și pentru al său fiu sufletesc, dreptcredinciosul domn Ioan, cum și pentru toți binecredincioșii creștini de pe pământul Rusiei. După aceea a făcut mare pomenire pentru cei răposați și s-a împărtășit cu Sfintele Taine.

Venind din biserică, a chemat tot clerul și, învățându-i după obicei, i-a eliberat. În aceea vreme multă milostenie făcea la săraci, la scăpătați, la biserici, la mănăstiri, la preoți, dar slăbea cu trupul.

Sosind ziua plecării lui din viață, a chemat pe mai-marele cetății, Protasie, neîntâmplându-se atunci a fi voievodul în cetate, și i-a zis lui: „Fiule, iată eu mă duc din viața aceasta și las fiului meu, iubitului domn Ioan, milă, pace și binecuvântare de la Dumnezeu și seminției lui până în veac”. Apoi, dând alte așezăminte, i-a încredințat lui punga, ca să cheltuiască pentru săvârșirea bisericii și, dându-le tuturor pace, a început a cânta Vecernia. Și încă fiind rugăciunea în gura lui, sufletul său s-a dus la Domnul, el singur ridicându-și mâinile spre Dumnezeu. Iar voievodul, auzind despre moartea sfântului, degrabă a mers mâhnit în cetate cu toți boierii, și tot poporul plângea și se tânguia pentru moartea Sfântului Petru. Apoi, punând pe pat cinstitul său trup, l-a dus în biserică precum este obiceiul.

În acea vreme un om, cuprinzându-se de necredință către sfânt, a mers în mijlocul poporului și în gândul său defăima, zicând: „Cine este acesta căruia însuși domnul cu poporul îi merge înainte și îi urmează și i se dă atâta cinste?”. Acestea gândindu-le, îndată a văzut pe sfânt pe pat, binecuvântând poporul de amândouă părțile, până ce a fost dus la mormânt, și s-a încredințat omul acela de sfințenia plăcutului lui Dumnezeu. Apoi cele văzute le-a spus poporului. Iar sfintele lui moaște fiind duse, au fost puse în mormântul pe care singur și l-a zidit, unde și acum zac, făcând felurite minuni celor ce cu credință se apropie de ele.

Un tânăr oarecare avea din naștere mâinile slăbănoage și cu totul nemișcate, încât nici la gură nu-i era cu putință a le duce. Mergând el la mormântul acelui sfânt, rugându-se cu lacrimi, îndată i s-au întărit mâinile și s-a însănătoșit. Apoi pe un gârbov și pe un surd i-a făcut sănătoși. Încă și unui orb de mulți ani, care a venit și s-a rugat, îndată i-a deschis luminile ochilor. Și multe alte minuni, celor ce cu credință merg la dumnezeiasca raclă, izvorăsc și până acum, întru cinstea și slava Celui în Treime slăvit, Dumnezeu în veci. Amin.