Pe când Traian împărățea în Roma, se făcuse prigoană mare împotriva creștinilor, pentru că era dată poruncă împărătească, ca toți cei ce sunt sub stăpânirea lui să aducă jertfa zeilor; iar cei ce nu vor voi să facă aceasta să fie dați la munci. În acea vreme era în palatele împărătești un tânăr ales, anume Iachint, de neam din Cezareea Capadociei, având vârsta de 20 de ani. Acesta stătea totdeauna înaintea feței împăratului, fiind cu dregătoria postelnic. El era cu viață și credință întreg înțeleaptă, creștin adevărat, slujind în taină lui Hristos Dumnezeu și împodobindu-se cu curăția, cu înfrânarea, cu blândețea și cu toate lucrurile cele bune.

Și sosind o prăznuire oarecare a necuraților zei, împăratul Traian cu tot poporul aducea jertfe idolilor. Dar Iachint, tânărul cel frumos, nu s-a dus cu împăratul la idoli, ci a rămas în palatele împărătești, unde, intrând într-o mică odaie osebită, se ruga cu dinadinsul către adevăratul Dumnezeu. Văzând aceasta un alt tânăr de o vârstă cu dânsul, anume Urvechie, care avea aceeași rânduială de postelnic, și auzind rugăciunea lui, s-a dus de a spus împăratului cum că Iachint, călcând porunca împărătească, se roagă unui oarecare Iisus Hristos, numindu-l Dumnezeu. Iar împăratul Traian tocmai prânzea înaintea poporului la acea necurată prăznuire; și poruncind să aducă acolo pe Iachint, împăratul i-a dat din cărnurile cele jertfite idolilor, porun-cindu-i să mănânce înaintea lui. Dar Iachint, viteazul ostaș al lui Hristos, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis către împărat: „Să nu-mi fie mie, cel ce sunt creștin, a mânca acele bucate necurate. Eu aș fi voit ca și tu să te depărtezi de înșelăciunea idolească, de diavoleasca prăznuire și de necuratele jertfe, și să cunoști pe Unul adevăratul Dumnezeu și Aceluia să-I slujești”.

O îndrăzneală ca aceasta a tânărului Iachint văzând-o toți cei ce prânzeau cu împăratul și cei care îi stăteau înainte, s-au mâniat asupra lui cu iuțime. Iar împăratul a zis către dânsul: „Iachinte, tinerețile tale te fac mândru, și tu, nevrednicule, mă înveți pe mine ca să nu slujesc zeilor părintești, ci unui Hristos oarecare, pe Care nici noi nu-L știm, nici părinții noștri nu L-au știut”. Sfântul Iachint a răspuns: „Nu-L știi, pentru că ești nevrednic de cunoștința Lui. Acela este Dumnezeu adevărat, Cel ce a făcut cerul, pământul și marea și toate cele dintr-însele; Cel ce a orânduit luminătorii cei cerești spre luminarea oamenilor și a zidit pe om după chipul Lui. Cu adevărat spui că nu-L știi pe Acela, pe Care nici părinții tăi nu L-au cunoscut, fiind fii ai mâniei. Iar eu, fiind născut și crescut din părinți binecredincioși și iubitori de Hristos, sunt învățat a-I sluji și a mă închina Lui”.

Iar împăratul, mâniindu-se pentru un răspuns ca acesta al sfântului, a poruncit slugilor care stăteau înainte să-l bată peste gură. Iar aceia repezindu-se îndată asupra mucenicului lui Hristos, nu numai îl loveau tare peste gură și peste obraz, dar îl călcau și cu picioarele cumplit, fiind căzut la pământ, și-i ziceau: „De ce răspunzi împăratului cu așa îndrăzneală?”. Apoi împăratul a poruncit să înceteze a-l bate; și sfântul zăcea la pământ, neputând să se scoale de cumplitele lovituri și de călcările picioarelor. Iar Traian a poruncit să bage cu sila în gura sfântului, mâncări din cele jertfite. Dar sfântul mucenic al lui Hristos, strângându-și tare gura și dinții, n-a lăsat nicidecum să i se pună în gură spurcăciunea jertfită a idolilor. Deci împăratul a poruncit să-l lege cu legături de fier, să-i bage picioarele în obezi și să-l închidă în temniță.

Iar a doua zi, împăratul cu poporul, săvârșind același praznic spurcat, a poruncit să se pună înaintea lui toate uneltele cele de mun-cire, apoi să aducă din temniță pe mucenicul Iachint, la cercetare. Și adus fiind sfântul, Traian a zis către dânsul: „O, tânărule, oare te vei supune poruncii noastre, sau vei petrece încă în împotrivire? Văd că gândul tău cel mândru te va aduce la chinuri amare, dar ascultă-mă pe mine și jertfește zeilor, ca să nu pieri rău”. Iar robul lui Hristos, rămânând tare ca un diamant cu trupul și cu sufletul și având în ajutor puterea lui Dumnezeu, a zis lui Traian: „Eu sunt creștin! Cinstesc pe Hristos și Aceluia mă închin. Deci, mă aduc pe mine însumi jertfă vie, iar diavolilor tăi nu voi jertfi și nu mă tem de îngrozirile tale. Eu n-am nici o grijă de chinuri și nu vei putea să mă pleci păgânătății tale, pe mine care sunt rob al lui Hristos. Nici nu mă vei înșela, ca pentru viața cea de scurtă vreme să las viața cea veșnică; deci fă ceea ce voiești!”.

Și umplându-se împăratul de mânie, a poruncit ca întâi să întindă la pământ pe acel sfânt tânăr și să-l bată multă vreme, fără de cruțare; apoi să-l pună la muncire, spânzurându-l și strujindu-i trupul cu unghii de fier. Iar mucenicul, răbdând cu vitejie, striga către împărat: „Sunt creștin! Sunt robul lui Hristos și nu mă voi lepăda de El. Iar tu, muncindu-mă pentru Hristos, îmi faci mult bine. Deci, scornește încă și mai multe chinuri împotriva mea. Eu doresc a pătimi mai mult pentru Domnul meu, până ce voi birui prin răbdarea mea tirania ta, cu ajutorul Stăpânului meu Hristos, Care ajută tuturor celor ce cu credință cheamă preasfânt numele Lui”.

Și fiind ceasul al șaptelea și toți cei din priveliște minunându-se foarte mult de răbdarea mucenicului, împăratul a poruncit să-l ia de la muncire și, legându-l, să-l ducă iarăși în temniță. Și a poruncit străjerilor să nu-i dea altă hrană și băutură decât numai din cele jertfite idolilor, ca, astfel, fiind silit de foame și de sete, să guste din ele. Iar străjerii îndeplineau porunca împăratului, căci aduceau în toate zilele mâncăruri din jertfele idolești și le puneau înaintea sfântului în temniță. Dar, venind dimineața, le găseau pe toate întregi, de vreme ce sfântul mucenic nu voia nici măcar să se uite spre acele mâncăruri jertfite idolilor, ci îi erau ca o urâciune pângărită.

Deci petrecând el multe zile în foame și în sete, se ruga neîncetat lui Dumnezeu și se veselea cu duhul, ca la un ospăț prea îndestulat, pentru că era hrănit cu darul Sfântului Duh. Iar Traian, trimițând slujitorii săi, întreba pe străjeri dacă Iachint gustă din jertfele puse înainte. Iar aceia îl încredințau că nici cu degetul nu se atinge de cele ce i se aduc lui, ci se bucură, petrecând fără hrană și băutură, și face rugăciuni către Dumnezeul său. Iar Traian, auzind aceasta, se mânia împotriva străjerilor, socotind că-i aduce hrană altcineva. Deci, îi îngrozea cu moartea pe acei străjeri, iar aceia îl încredințau cu jurământ, că nimeni altul nu vine la dânsul, deoarece ei păzesc temnița cu dinadinsul, nelăsând să se apropie cineva.

Și trecând 38 de zile, unul din străjeri a intrat, după obicei, în temniță, aducând cele jertfite idolilor, ca să le pună înaintea mucenicului. Și a văzut străjerul acela temnița plină de o lumină negrăită și doi îngeri stând lângă sfântul răbdător de chinuri. Unul acoperea trupul sfântului cu o haină prealuminoasă, iar altul îi punea pe cap o cunună preaminunată. Aceasta văzând-o străjerul, s-a umplut de mare frică și, aruncând cele aduse, a alergat la împărat și i-a spus ceea ce a văzut. Iar împăratul nu credea cele spuse, socotind că sunt oarecare năluciri făcute prin vrajă. Deci voia să chinuiască pe pătimitorul lui Hristos cu munci mai cumplite.

După două zile, Traian șezând la judecată, a trimis la temniță să-l scoată pe cel legat la muncire, zicând: „Să văd cum îi va ajuta Hristos! Oare îl va scoate pe el din mâinile mele?”. Și intrând slujitorii în temniță, au găsit pe sfântul mucenic sfârșit în Domnul, iar îngerii în chipul unor tineri prealuminoși stăteau împrejurul lui, ținând în mâini lumânări. Și se umpluse temnița de nespusă lumină și de bună mireasmă negrăită, iar slujitorii, fiind cuprinși de frică, au fugit din temniță și au spus acestea împăratului. Atunci împăratul umplându-se de rușine și de mânie, a trimis mai mulți slujitori ca să scoată afară din temniță trupul cel mort. Iar aceia, intrând în temniță, n-au văzut nimic altceva decât pe cel mort zăcând și l-au scos afară. Deci împăratul a poruncit ca acel cinstit trup al mucenicului să-l scoată afară din cetate și să-l arunce în loc pustiu spre mâncarea fiarelor, a câinilor și a păsărilor. Apoi a poruncit și străjerilor să vegheze de departe, ca să nu-l fure creștinii. Astfel zăcea trupul cel mult pătimitor, nevătămându-se de nimic, pentru că-l păzea îngerul lui Dumnezeu.

Iar într-o noapte, arătându-se îngerul unui preot cinstit, cu numele Timotei, care era rudenia mucenicului, i-a poruncit să ia trupul sfântului. Acela, luând niște credincioși, s-a dus la locul acela pustiu în întunericul nopții și a luat acel sfânt trup, nefiind nimeni să-l oprească, și l-a dus în casa sa, într-o cameră dinăuntru, învelindu-l cu pânză curată cu aromate. Acolo aprinzând în toate zilele o făclie lângă racla lui, îl cădea cu tămâie.

Și trăind preotul acela câțiva ani, când era aproape de sfârșitul său, a încredințat moaștele sfântului mucenic unei văduve bătrâne și cu viață sfântă. Aceea, luând cu bucurie acea vistierie fără de preț, o păzea la sine cu cinste. Și în toate zilele aprinzându-i candela și cădindu-l cu tămâie, ieșea din sfintele lui moaște o bună mireasmă, care umplea camera aceea. Dar femeia aceea n-a spus nimănui de moaștele sfântului, de vreme ce toată cetatea slujea idolilor, ci ea singură se ruga cu lacrimi lângă dânsele ziua și noaptea.

Iar după ce a trecut multă vreme și când văduva aceea era aproape de sfârșit, s-a întâmplat unui bărbat din cei vestiți, că a orbit de ochi din durerea capului. Și nu a văzut lumină vreme de un an și nu putea să afle nici un ajutor de la doctori. Aceluia arătându-i-se noaptea în vis, Sfântul Mucenic Iachint i-a zis: „O, omule, voiești să te tămăduiești de durere și de orbirea ochilor?”. Iar acela a întrebat: „Cine ești tu, cel ce-mi grăiești aceasta?”. Răspuns-a sfântul: „Eu sunt Iachint, robul lui Hristos, doctor a toate bolile”. Omul acela i-a zis: „Mă rog ție, ia toată averea mea câtă o am, numai fă-mă să văd lumina, de vreme ce sunt în primejdie și în durere, petrecând în întuneric”. Iar Sfântul Iachint i-a zis: „în dar te va tămădui Dumnezeul meu, numai să faci ce-ți voi porunci ție. Să iei trupul meu, care este la cutare văduvă care petrece aproape de tine, și să-l trimiți în patria mea, în țara Capadociei, în cetatea Cezareei. Iar ochii tăi să-i ungi cu untdelemn din candela care arde lângă racla mea, și apoi vei vedea”. Și sculându-se bărbatul acela din patul său și crezând acelei vedenii, a mers - dus fiind - în casa văduvei și i-a spus ei arătarea și porunca mucenicului. Iar văduva aceea, băgându-l pe el în camera cea dinăuntru, în care zăcea sfântul, i-a dat untdelemn din candelă, cu care, ungându-și ochii cei orbiți, îndată a căpătat vederea.

Dar uitând el de porunca dată lui de sfânt și trecând câtăva vreme, s-a pus iarăși o ceață întunecoasă pe ochii lui și a orbit. Atunci el s-a dus iarăși la moaștele sfântului mucenic, cerând tămăduire. Și intrând în camera aceea, a auzit un glas de sus, zicându-i: „Cel ce a batjocorit, batjocorit a fost”. Iar el, căzând înaintea moaștelor sfântului, grăia cu lacrimi: „O, plăcutule al lui Dumnezeu, dă-mi vedere acum și îndată voi împlini ceea ce mi s-a poruncit de tine”. Apoi, sculându-se, și-a uns ochii săi iarăși cu untdelemn din candelă și a văzut și mai luminos, căci nu numai ochii trupești i s-au deschis, dar și cei sufletești. Deci, crezând în Hristos, s-a luminat cu Sfântul Botez.

În acel timp, a murit acea văduvă fericită, iar bărbatul cel nou luminat a luat racla cu moaștele sfântului și, pecetluind-o, a trimis-o cu oameni credincioși în Cezareea Capadociei. Și le-a poruncit ca, atunci când se vor apropia de cetate, să lase liberi catârii care trăgeau căruța cu moaștele sfântului, să meargă în voie și unde se vor opri, acolo să pună moaștele sfântului, pentru că așa i-a poruncit sfântul în vedenie. Deci când oamenii cei credincioși trimiși cu moaștele au ajuns la cetatea Cezareei Capadociei și erau aproape de porțile ce se chemau „Sevastienești”, au lăsat catârii în voie. Iar aceia, nefiind duși de nimeni, au mers la casa aceea unde s-a născut mucenicul, dar acum părinții lui se mutaseră din viața aceasta. Și adunându-se toți credincioșii câți erau atunci în cetatea aceea și umplându-se de multă bucurie pentru venirea mucenicului la dânșii, au pus cu cinste în casa aceea sfintele lui moaște într-o raclă de marmură, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Mucenicul lui Hristos, Iachint, s-a sfârșit la Roma în trei zile ale lunii iulie – omorât fiind cu foamea și cu setea, dar fiind hrănit cu credința, cu rugăciunea și cu darul Sfântului Duh -, stăpânind în acea vreme păgânul împărat Traian, iar întru noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.