Când prigoana împotriva creștinilor din Nicomidia ajunsese în toi, în vremea împăratului Maximian, sfinții mucenici aceștia, Trofim și Evcarpion, se găseau în oaste și fiind puternici la trup și îndrăzneți, pentru că încă nu ajunseseră să cunoască învățătura creștină, prigoneau și ei pe creștini și ajunseseră niște vrăjmași preaînverșunați ai creștinilor: îi prindeau, îi băgau la închisori și având toată puterea împotriva lor, pe care voiau îi chinuiau și pe alții îi ocoleau.

Odată, mergând să prindă pe unii dintre creștini, au văzut un foc mare, care cobora asupra lor din cer, întocmai ca un nor. Și au mai auzit și un glas, care ieșea din acest foc și care zicea: „Pentru ce vă grăbiți să aduceți nenorocire asupra robilor Mei? Să nu vă înșelați: nimeni nu va putea să înfrângă pe cei ce au crezut în Mine. Mai degrabă alăturați-vă lor și veți dobândi împărăția cerurilor”. Auzind glasul acesta, Trofim și Evcarpion, cei care mai înainte erau plini de cruzime și de îndrăzneală și care se îngâmfau împotriva creștinilor, au căzut la pământ, nemaiputând nici privi și nici auzi glasul acela care tuna din nor. Și de jos de unde se găseau, numai acest lucru grăiau: „Cu adevărat, mare este Dumnezeu, Cel ce s-a arătat nouă astăzi! Și fericiți suntem și noi, dacă ne vom face slujitori ai Lui”. Iar după ce au zis acestea plini de frică, norul cel de foc s-a despărțit în două și iarăși s-a auzit un glas din el zicând: „Ridicați-vă și pocăindu-vă, iată, vi se vor ierta păcatele!”. Și ridicându-se, au văzut stând în mijlocul norului pe cineva îmbrăcat în haină albă și cu totul frumos la înfățișare și mulțime multă stând în jurul lui, și minunându-se de această vedere, au zis ca dintr-o gură: „Primește-ne și pe noi că multe și nenumărate sunt păcatele noastre; căci ne-am pornit întocmai ca niște bețivani împotriva Ta, a adevăratului Dumnezeu și a robilor Tăi!”. După ce au zis ei acestea, norul unindu-se iarăși laolaltă s-a urcat la cer. Iar ei plângând mult, s-au întors din drumul lor; și pe toți pe care mai înainte îi închiseseră, lăsând la o parte toată frica și teama, i-au îmbrățișat ca pe niște frați, închinându-se lor și le-au spus să se ducă la casele lor.

Dar mai-marele locului aflând acestea s-a umplut de mânie împotriva lor și poruncind să fie aduși înaintea lui, i-a întrebat care este pricina de și-au schimbat purtarea. După ce ei au istorisit însă toată vedenia pe care au avut-o, în toate amănuntele, mai-marele locului a poruncit să fie spânzurați pe lemn, iar după ce s-a făcut aceasta li s-au strujit coastele cu căngi de fier și li s-au frecat rănile cu țesături de păr. Iar sfinții, vitejește răbdând toate acestea, se rugau lui Dumnezeu, bucurându-se și mulțumindu-I. Pentru aceasta, mai-marele locului, umplându-se de și mai multã mânie împotriva lor, a dat poruncă să se pregătească un cuptor aprins în mijlocul cetății și sfinții să fie aruncați în el. După ce porunca tiranului s-a împlinit, sfinții intrând în cuptor, au primit acolo cununa muceniciei.