În vremea împărăției lui Maximilian, păgânul împărat al Romei, era în Egipt un ostaș viteaz anume Uar, care slujea în taină Împăratului ceresc, căci de frica nelegiuiților închinători de idoli a tăinuit până la o vreme credința sa în adevăratul Dumnezeu, dar pe care a descoperit-o cerului și pământului, când s-a făcut pentru Hristos priveliște îngerilor și oamenilor. În acea vreme împăratul Maximilian a pornit prigoană mare împotriva creștinilor și a trimis poruncă în toate părțile stăpânirii sale ca să fie uciși creștinii care nu vor să jertfească zeilor. Și a ajuns acea poruncă și în părțile Egiptului, vărsându-se fără cruțare sângele credincioșilor, pentru că toți cei ce slujeau Făcătorului și nu făpturii erau chinuiți în diferite feluri. Iar Uar, tăinuitul creștin, înconjura noaptea temnițele în care erau ținuți credincioșii care mărturiseau pe Hristos și, cumpărând cu aur pe străjeri, intra la dânșii, săruta legăturile sfinților mucenici, le spăla sângele și le oblojea rănile, le dădea hrană și îi rugă ca să-i mijlocească milă de la Domnul.

Fiind odată prinși șapte dascăli creștini care se ascundeau prin pustietăți, i-au adus la stăpânitorul Egiptului. Stăpânitorul, cercetându-i și aflându-i tari în credință, le-a dat multe bătăi, și legându-i, i-a aruncat în temniță. Aflând despre aceștia, Uar a alergat noaptea, după obiceiul său, la acea temniță în care erau aruncați sfinții și, dându-le străjilor aur mult, a intrat la ei. Dezlegându-le mâinile și picioarele din legături, a pus înaintea lor hrană și îi rugă ca să mănânce, căci petrecuseră opt zile flămânzi, fără hrană. Apoi, căzând la picioarele lor, le săruta și fericea pătimirea lor, zicând: „Fericiți sunteți voi, robii Domnului cei buni și credincioși, care aveți a intra întru bucuria Domnului vostru, căci ați răbdat pentru Dânsul până la sânge. Fericiți sunteți voi, nevoitorii cei buni, cărora vi se împletesc în ceruri cununile de către dreapta Celui Preaînalt, căci prin răbdare alergați la nevoința cea pusă înaintea voastră. Mâine dimineață, precum știu, cu tot dinadinsul aveți să săvârșiți pătimirea voastră. Fericiți sunteți voi, pătimitorii lui Hristos, cărora vă este deschisă împărăția cea cerească, căci pătimiți cu Hristos Cel ce a pătimit pentru voi; și dacă cu Dânsul pătimiți, cu Dânsul veți și împărăți. Deci mă rog vouă, sfinților plăcuți lui Dumnezeu, să vă rugați pentru mine Stăpânului Hristos să-mi fie milostiv; aș voi ca și eu să pătimesc pentru Dânsul, dar nu am atâta putere, pentru că mă cutremur de cumplitele chinuri pe care văd că le îndurați voi”. Iar sfinții au răspuns: „Nimeni, iubitule, nu se arată desăvârșit; nimeni nu seceră de nu va semăna, nimeni nu se încununează de nu va pătimi. Adu-ți aminte de cuvintele din Evanghelie: De se va lepăda cineva de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de el înaintea Tatălui Meu. Dacă te temi de chinurile cele vremelnice, nu vei scăpa de cele veșnice; dacă te înfricoșezi a mărturisi pe Hristos pe pământ, nu te vei sătura de vederea feței Lui în ceruri. Deci vino, frate, și călătorește cu noi pe calea cea mucenicească la Stăpânul ceresc, Cel ce privește nevoințele noastre, și să pătimești împreună cu noi, pentru că o tovărășie ca aceasta îți va fi de mare folos”.

Acestea grăindu-le sfinții, Uar se aprindea cu inima spre dragostea lui Dumnezeu și spre răbdarea pentru Domnul nostru Iisus Hristos. El a petrecut toată noaptea aceea în temniță împreună cu sfinții mucenici, ascultând învățăturile lor cu bucurie. Iar a doua zi au venit slujitorii în temniță, trimiși de stăpânitor, ca să-i ia pe sfinții mucenici la judecată. Intrând, au aflat pe Uar șezând lângă cei legați și ascultând cuvintele lor, iar slujitorii, mirându-se, i-au zis: „Ce faci aici, Uare? Nu cumva ai înnebunit, amăgindu-te de basmele acestor oameni vicleni? Oare nu te temi că atunci când va spune cineva de aceasta stăpânitorului și senatorilor, nu numai dregătoria ostășiei o vei pierde, dar chiar și de viața ta te vei lipsi?”. Uar a răspuns: „Dar care din voi mă va cleveti la stăpânitor, pentru că voi îmi sunteți prieteni? Iar de mă veți cleveti, sunt gata să mor împreună cu creștinii”. Iar slujitorii, tăcând, au luat pe șase din mucenici, căci al șaptelea, slăbit de răni, murise în temniță, și sfârșindu-se așa, s-a dus către Hristos, lăsând în locul său pe Uar, ca el, împlinind locul aceluia, să săvârșească pătimirea. Fiind legați, au fost aduși înaintea stăpânitorului care ședea la judecată cu multă mândrie. Au fost siliți să jertfească idolilor, dar fiindcă nu s-au supus, i-au dezbrăcat și i-au bătut fără milă peste rănile ce le aveau dinainte. Și dându-le bătăi peste bătăi, s-a adăugat și durere peste durere, iar ei răbdau, negrăind nimic fără numai această: „Creștini rămânem!”. După aceasta stăpânitorul, privind, a zis: „Oare nu șapte erau ei? Iată acum văd numai șase! Unde este al șaptelea?”. Zicând acestea stăpânitorul, iată că și Sfântul Uar veni acolo și, umplându-se de dumnezeiască râvnă, a stat în mijloc și a zis: „Iată, eu sunt al șaptelea, pentru că acela și-a sfârșit alergarea sa și acum stă înaintea lui Hristos, iar pe mine m-a lăsat moștenitor al patimilor sale. Deci, cu ceea ce îți era dator, eu sunt gata să plătesc pentru dânsul, că în locul lui vreau să pătimesc pentru Hristos, împreună cu acești buni pătimitori, căci sunt creștin”. Iar stăpânitorul, auzind acestea, a întrebat pe cei ce erau de față: „Cine este acesta?”. Și i s-a răspuns: „Este Uar, ostașul, mai marele din trupa Tianiei”. Iar stăpânitorul, mirându-se, a zis către Uar: „Care diavol te-a îndemnat ca să te dai pierzării și să lași cinstea ostășească, lipsindu-te de leafă rânduită ție și să-ți arunci sufletul în atâtea răutăți?”. Iar fericitul Uar i-a răspuns: „Pâinea care se pogoară din cer și dumnezeiescul pahar ce cuprinde sângele cel prea scump al Domnului meu, le-am cinstit mai mult decât cinstea și leafa ta. Nimic nu îmi este mai iubit decât Hristos: nici cinstea voastră, nici lefurile cele mari și nici viața, pentru că îmi este mai de cinste să pătimesc pentru Hristos, și-mi este de mai mult folos ca să mă lipsesc de toate pentru El. Hristos îmi este viața și vreau să mor pentru dânsul”.

Stăpânitorul, căutând cu ochi mânioși spre cei șase sfinți mucenici, le-a zis: „Al vostru este acest lucru, necuraților înșelători. Voi ați amăgit pe un ostaș ca acesta al împăratului, voi l-ați înnebunit cu farmecele voastre. Deci, mă jur pe marii mei zei că vă voi pierde pe voi mai înainte decât pe el și voi răzbuna asupra voastră necinstea adusă zeilor noștri, căci sunteți nevrednici a fi între cei vii, fiindcă nu numai că îi huliți pe nemuritorii zei, dar și pe alții îi aduceți la aceeași răutate, prin amăgire”. Iar sfinții au răspuns: „Nu am înșelat pe Uar, ci l-am izbăvit din înșelăciune. Nu l-am înnebunit, ci l-am înțelepțit, iar Dumnezeu i-a dat tărie și îndrăzneală spre nevoință, ca împreună cu noi să biruiască atât puterea voastră cea slabă, cât și neputința zeilor voștri. Puțin să aștepți și vei vedea bărbăția ostășiei lui, pentru că l-am rânduit pe el între ostașii îngerești. Te lauzi că ne vei pierde pe noi, află că ne este de folos nouă ca să ne punem capetele pentru Domnul tuturor”. Iar stăpânitorul a zis: „Îndată voi sfărâma trupurile voastre, dacă nu vă veți închina zeilor egipteni”. Iar sfinții au răspuns: „Să piară zeii cei mincinoși care n-au făcut cerul și pământul”. Iar fericitul Uar, stârnind mai mult pe stăpânitor, a zis către dânsul: „De ce faci supărare sfinților, grăind cele nebune și nefolositoare? Or nebunul cele nebune grăiește, zice Isaia proorocul. Iată, înaintea ta zac trupurile lor întinse, fă ce voiești!”.

Mâniindu-se, stăpânitorul a poruncit ca să-l spânzure gol pe Uar de un lemn și să-l chinuiască. Iar către sfinți, a zis: „Vom vedea care pe care va birui: ori voi pe noi primind chinuri, sau noi pe voi, punând munci asupra voastră? Cu adevărat, de ne veți birui pe noi prin răbdarea voastră, mă voi lepăda de zeii mei și voi începe a crede în Hristos al vostru”. Iar sfinții au răspuns: „Încearcă la unul din noi puterea ta și de vei birui pe unul, poți să ai nădejde și de ceilalți”. Iar Uar, începând a pătimi, a zis către sfinții mucenici: „Binecuvântați-mă pe mine, robul vostru, răbdător de chinuri, ca să mă învrednicesc părții voastre și rugați pentru mine pe Mântuitorul Hristos ca să-mi dea răbdare, pentru că El știe firea noastră, că duhul este deștept, iar trupul neputincios”. Sfinții, ridicând ochii spre cer, cu tot dinadinsul se rugau pentru dânsul. Apoi slujitorii au început a-l bate pe Uar peste tot trupul cu toiege și cu bețe. Iar când îl băteau pe sfântul, a zis stăpânitorul: „Acum să-mi spui, Uare, ce folos ai de la Hristosul tău?”. Uar, cu vitejie i-a răspuns: „Mai mare folos am, decât ai tu de la diavolii tăi”. Iar sfinții au strigat către Uar: „Îmbărbătează-te, Uare, și să se întărească inima ta, căci, iată, îți stă de față Hristos nevăzut, întărindu-te pe tine”. Uar a răspuns: „Cu adevărat am simțit ajutorul Stăpânului meu, căci socotesc întru nimic chinurile”.

După aceasta îl sfâșiară cu unghii de fier pe coaste. Apoi, pironindu-l cu capul în jos pe un lemn, i-au jupuit pielea de pe spate și cu brice îi tăiară carnea; iar pe pântece l-au bătut cu toiege ghimpate, atât de mult, până ce s-au rupt toate măruntaiele dinlăuntrul lui și au căzut pe pământ. Sfinții mucenici, văzând măruntaiele lui, au plâns. Apoi, văzând judecătorul că mucenicii plângeau, a strigat cu mare glas: „Iată, sunteți biruiți, iată, ați slăbit, iată că plângeți, temându-vă de chinuri și nu vă trebuie mai mult decât să cunoașteți că Hristos nu vă izbăvește pe voi din mâinile noastre; deci, lăsați-l pe El și să vă închinați zeilor noștri”. Iar sfinții au răspuns: „Fiară ce ești! Nu suntem biruiți, căci noi vom birui prin Iisus Hristos, Cel ce ne întărește pe noi, și n-am plâns temându-ne de munci, ci din firească dragoste către fratele nostru, pe care îl ucideți fără de omenie. Noi ne bucurăm cu duhul, văzând acum gata cununa bunului răbdător de chinuri”. Iar stăpânitorul a poruncit ca să-i ducă pe ei în temniță și Uar văzând de acolo de unde era spânzurat pe lemn, cum trăgeau pe sfinți cu lanțurile la temniță, a strigat: „Învățătorii mei, dați-mă pe mine mai degrabă lui Hristos, că iată iese din trup duhul meu, și vă mulțumesc vouă, că v-ați făcut pricinuitorii vieții mele celei veșnice”. Fiind muncit Sfântul Uar încă cinci ceasuri, și-a dat în acele chinuri cinstitul și sfântul său suflet în mâinile Domnului. Iar chinuitorii, socotind că este încă viu, tot mai băteau și chinuiau trupul cel mort. Apoi, văzând că murise, l-au coborât de pe lemn, și după porunca judecătorului l-au scos afară din cetate, și l-au aruncat spre mâncare câinilor, acolo unde se adună stârvurile celor necuvântătoare.

Acolo era o văduvă, pe nume Cleopatra, de loc din Palestina, al cărei bărbat fusese căpitan și murise în Egipt. Cleopatra avea un fiu pe nume Ioan, care încă era un copil. Pe când Sfântul Uar era chinuit, Cleopatra privea de departe la pătimirea lui și, fiind creștină, suspina și își bătea pieptul ei. Apoi, după ce au aruncat trupul lui Uar afară din cetate, ea, sculându-se noaptea, împreună cu niște slugi ale sale, și ducându-se acolo, au luat mult chinuitul trup al Sfântului Uar și, ducându-l în casa sa, a săpat mormânt în cămara sa, lângă pat, și l-au pus acolo pe el.

A doua zi, stăpânitorul a scos din temniță pe ceilalți mucenici și, chinuindu-i mult, i-a tăiat cu sabia și i-a aruncat afară din cetate ca și pe Uar; iar trupurile lor, luându-le noaptea alți tăinuiți creștini, le-au îngropat. Cleopatra, în toate zilele, aprindea lumânări deasupra mormântului Sfântului Uar și-i ardea tămâie, avându-l pe el de mare folos și de bun mijlocitor către Dumnezeu.

Trecând câțiva ani, și mai potolindu-se prigoana împotriva creștinilor, Cleopatra a voit să se întoarcă în patria sa, și se gândea cum ar putea să ducă cu sine moaștele Sfântului Uar; și gătind un dar oarecare, a rugat pe stăpânitor, printr-un mijlocitor, zicând: „Bărbatul meu a fost mai mare în oaste și a murit aici în slujba împăratului. Nefiind încă îngropat până acum stă deasupra mormântului, căci este cu neputință ca în țară străină să i se facă lui îngropare, precum se cuvine unui cinstit povățuitor de oaste; iar eu, fiind văduvă și străină, voiesc să mă întorc în patria mea, la rudeniile mele. Deci, stăpânul meu, să-mi dai voie să-l îngrop la moșia mea în mormântul strămoșilor mei, pentru că vreau ca și după moarte să nu mă despart de el”. Iar femeia aceea a făcut astfel, pentru ca, aflând creștinii că duce din cetatea lor moaștele sfântului mucenic, să nu o oprească și să ia de la dânsa acea comoară de mare preț. Stăpânitorul, luând darul, a poruncit ca să i se îndeplinească cererea, iar ea, în locul oaselor bărbatului ei, a luat moaștele Sfântului Uar și le-a sădit pe ele ca pe o vie din Egipt în Palestina, așezându-le lângă ale părinților ei, în satul ce se numea Edra, care era aproape de Tavor. Apoi în toate zilele mergea la mormântul lui, tămâia și aprindea lumânări, lucru pe care văzându-l ceilalți creștini care viețuiau acolo, au început a merge împreună cu dânsa la mormântul sfântului și a aduce pe bolnavii lor care, cu rugăciunile mucenicului Uar, câștigau tămăduiri. Aflând de veste toți creștinii dimprejur despre Sfântul Uar, mulți alergau cu credință la mormântul lui.

Atunci Cleopatra, văzând că se adunau creștinii pentru rugăciune la mormântul lui, a gândit să zidească o biserică în numele sfântului și ceea ce a gândit, a și început. Iar fiul ei Ioan, fiind în vârstă, Cleopatra se străduia să-l trimită în oastea împăratului și prin oarecari mijlocitori a cerut de la împărat o cinstită dregătorie pentru fiul ei, pe care a și câștigat-o. Căci în vremea zidirii bisericii s-a trimis fiului ei de la împărat scrisoare de a fi primit în oaste și brâu pentru cinstita dregătorie ostășească. Iar ea a zis: „Să nu se îmbrace fiul meu în haine ostășești și nici să nu meargă în slujbă ostășească, până ce nu se va sfârși biserica lui Dumnezeu, pentru că doresc ca să ducă împreună cu mine moaștele sfântului mucenic și după aceea va face împărăteasca poruncă”. Sfârșindu-se biserica, a chemat episcopi, preoți și călugări și, luând din mormânt cinstitele moaște ale sfântului mucenic, le-a pus pe un pat de mult preț, iar deasupra moaștelor a pus brâul și haina ostășească în care avea să se îmbrace fiul ei, ca să fie sfințite de moaștele sfântului. Și cu tot dinadinsul s-a rugat mucenicului, ca să fie ajutător fiului ei, pe care l-au binecuvântat toți arhiereii și preoții cei adunați acolo. Apoi s-a adunat multă mulțime de popor creștinesc acolo. Astfel, Cleopatra cu fiul ei luând patul cu moaștele, l-au dus în biserică. Biserica, fiind sfințită, au pus moaștele sfântului la jertfelnic și, săvârșindu-se dumnezeiasca Liturghie, Cleopatra a căzut înaintea moaștelor sfântului Uar, zicând: „Rogu-mă ție, purtătorul de chinuri al lui Hristos, să-mi ceri mie de la Dumnezeu, ceea ce va fi Lui plăcut și mie de folos, asemenea și unuia născut fiului meu. Pentru că nu îndrăznesc să cer mai mult decât ce voiește Domnul, căci El știe ce ne este de folos și voia Lui cea bună și desăvârșita în noi să se săvârșească”.

După sfârșirea sfintei slujbe, a făcut ospăț mare celor adunați, și ea împreună cu fiul ei slujeau, poruncind fiului ei să nu guste nimic, până ce se va săvârși ospățul, și după aceea să mănânce din resturile care vor rămâne. Dar slujind ei, copilul s-a îmbolnăvit foarte greu și a mers la patul său. Apoi sculându-se toți de la ospăț, a strigat pe fiul ei ca să mănânce împreună, din rămășițele de la ospăț. Ioan, însă, nu putea să grăiască nici un cuvânt, fiind foarte aprins de friguri.

Văzând Cleopatra pe fiul ei bolnav, a zis: „Viu este Domnul, că nici eu nu voi pune bucate în gura mea, până ce nu voi vedea ce se va face cu fiul meu”. Și ședea lângă el, răcorindu-i pe cât îi era cu putință căldura bolii; dar ea mai mult se aprindea înăuntru, având mai mare mâhnire de unul născut fiul său. Apoi, în miezul nopții a murit copilul, lăsând nemângâiatăpe mama sa, care plângea cu amar. Aceasta a alergat în biserica Sfântului Uar și căzând la mormântul lui, striga: „Oare astfel mi-ai răsplătit mie, care atâta m-am ostenit pentru tine, o plăcutule al lui Dumnezeu? Oare asemenea ajutoare mi-ai dat mie, care am oropsit trupul bărbatului meu pentru tine și pentru aceasta m-am nădăjduit în tine? Ai omorât pe unul născut fiul meu, ai surpat nădejdea mea și ai luat lumina ochilor mei! Deci, cine mă va hrăni la bătrânețe? Cine mă va îngriji la moartea mea? Sau cine va da trupul meu mormântului? Mai bine era să mor eu, decât să văd mort pe fiul meu iubit, care era tânăr și acum este ca o floare vestejită mai înainte de vreme. Deci, sau pe fiul meu dă-mi-l, precum odată Elisei pe al sunamitencii, sau și pe mine îndată să mă iei, pentru că nu pot să viețuiesc cu necaz și amărăciune”. Astfel strigând ea cu plângere la mormânt, a adormit puțin de multă osteneală și de necazul cel mare. Și i s-a arătat în vedenie Sfântul Uar, ținând pe copil în mâinile sale, și erau amândoi luminați ca soarele, hainele lor erau albe ca zăpada, încinși erau cu brâuri de aur și cununi cu negrăită podoabă aveau pe capetele lor.

Fericită Cleopatra, văzându-i, a voit să se închine lor. Dar Sfântul Uar a ridicat-o, zicându-i: „O femeie, pentru ce strigai asupra mea? Oare am uitat facerile tale de bine, pe care mi le-ai făcut în Egipt și pe cale? Sau socotești că nu am simțit când ai luat trupul meu dintre stârvurile dobitoacelor și l-ai pus în cămara ta? Oare nu ascult întotdeauna rugăciunile tale? Oare nu mă rog pentru tine lui Dumnezeu? Mai ales m-am rugat lui Dumnezeu pentru neamul tău cu care m-ai pus în mormânt, ca să li se ierte lor păcatele; apoi pe fiul tău l-am luat în oastea Împăratului ceresc. Oare nu tu singură m-ai rugat ca să-ți cer de la Dumnezeu ceea ce îi este Lui plăcut, iar ție și fiului tău de folos? Deci am rugat pe bunul Dumnezeu și bine a voit, după negrăita bunătatea Sa, ca să facă ostaș al Lui pe fiul tău, precum vezi că este unul din cei ce stau înaintea scaunului Său; și de voiești, iați-l și-l trimite la slujba împăratului celui pământesc și vremelnic, de vreme ce nu vrei ca fiul tău să slujească Împăratului Celui ceresc și veșnic”. Iar tânărul, șezând, a cuprins mâinile lui Uar și i-a zis: „Nu, stăpânul meu, nu ascultă pe maica mea, nu mă da în lumea cea plină de nedreptate și de toată fărădelegea, din care m-am izbăvit prin venirea ta. Nu mă depărta pe mine, părinte, din prietenia ta și din petrecerea cu sfinții”. Iar către maică să a zis: „De ce strigi așa, o, maică? Eu sunt rânduit în oastea Împăratului Hristos, și mi s-a dat mie ca să stau cu îngerii Lui; iar tu acum vrei să mă iei pe mine de la împărăție la sărăcie?”. Fericită Cleopatra, văzând pe fiul ei îmbrăcat în rânduiala îngerească, a zis: „Luați-mă dar și pe mine cu voi, ca și eu să fiu acolo”. Iar Sfântul Uar i-a zis: „Și aici fiind, ești cu noi; deci, mergi acum cu pace, iar după o vreme, când Domnul va porunci, vom veni să te luăm și pe tine”. Aceasta zicându-i, s-au făcut nevăzuți de la ochii ei. Ea, venindu-și în fire, și-a aflat inima plină de bucurie și veselie și a spus această vedenie preoților, care au îngropat cu mare cinste pe fiul ei lângă mormântul Sfântului Uar, nemaiplîngînd acum, ci veselindu-se întru Domnul. După aceasta și-a împărțit averile la săraci și, lepădându-se de lume, viețuia lângă biserica Sfântului Uar, slujind lui Dumnezeu în post și în rugăciuni, ziua și noaptea. Și în toate Duminicile, când se ruga, i se arătau ei Sfântul Uar și fiul ei, întru mare slavă. După șapte ani de petrecere într-o astfel de viață, fericită Cleopatra a murit, fiind bineplăcută lui Dumnezeu. Trupul ei s-a pus în biserica Sfântului Uar, aproape de fiul ei. Iar sfântul ei suflet, împreună cu al Sfântului Uar și cu al fiului ei, Ioan, se află în ceruri întru veselie veșnică, înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.