S-a născut în 14 aprilie 1861, într-o familie de preot, și a devenit el însuși preot la Biserica „Aleksandr Nevski” din Călăraşi-sat, în Republica Moldova de azi. A crescut doi copii adoptivi, pe Vsevolod şi pe Margareta.

A fost un neobosit promotor al culturii și identității românești. Între 1903 și 1925 a fost președintele Congresului Eparhial, iar în 1917 a devenit singurul reprezentant al Bisericii în Sfatul Țării. În această calitate, în 27 martie 1918, a votat pentru unirea provinciei cu țara-mamă, România. Ulterior, a fost desemnat membru al Comitetului de unificare a bisericilor din România Mare.

După anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940, a rămas alături de enoriași, chiar dacă restul familiei s-a refugiat peste Prut.

A fost foarte rapid arestat și condamnat pentru activitate contrarevoluționară și dușmănoasă față de Uniunea Sovietică. A recunoscut în fața anchetatorilor că nu agrea revoluția bolșevică și nici faptul că, înainte de Unire, românii nu-și puteau folosi limba maternă în cult.

A fost deportat la Kazan, Tatarstanul de azi, unde a decedat curând, în ziua de 7 august 1941.