Savorie, împăratul Persiei, fiind întunecat cu închinarea la idoli și plin de toată fărădelegea, a ridicat prigoană mare asupra creștinilor în pământul său. În acea vreme, printre slugile care slujeau în curțile lui, erau în taină și trei creștini: Achindin, Pigasie și Anempodist, care, slujind într-ascuns lui Hristos, pe mulți îi aduceau, cu învățăturile lor, la aceeași dreaptă credință.

Pe aceștia trei i-a clevetit un oarecare la împărat, cum că nu numai ei singuri cred în Cel răstignit, ci și pe alții îi vatămă cu aceeași credință că și cu o otravă. Împăratul a zis cu mânie către clevetitori: „Pentru ce voi, știindu-i pe unii ca aceștia de demult, nu mi i-ați arătat, nici nu i-ați adus la mine?”. Ei au răspuns: „De vei porunci, stăpânitorule împărate, în acest ceas îi vom aduce înaintea ta”.

Deci, îndată poruncind împăratul, trimișii s-au dus să-i prindă. Sosind la casa unde petreceau sfinții, au găsit ușile încuiate, căci credincioșii robi ai Domnului, stăteau la rugăciune și nu voiau să deschidă oamenilor, îndeletnicindu-se în vremea aceea cu vorbirea către Dumnezeu. Oamenii aceia, stricând ușile i-au prins și, legându-i, i-au dus înaintea împăratului. Dar împăratul, căutând spre dânșii, a început a-i întreba cu blândețe, zicând: „De unde sunteți, fiii mei?”. Iar sfinții au răspuns: „De țara noastră întrebi, împărate? Moșia noastră și viața noastră este Preasfânta Treime, Cea de o ființă și nedespărțită - Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Unul Dumnezeu”.

Împăratul a zis: „Foarte îndrăzneți sunteți; și chiar cutezați a mărturisi înaintea mea alt Dumnezeu, pentru că încă nu știți care sunt rănile și feluritele chinuri”. Sfinții au răspuns: „Suntem îndrăzneți pentru Dumnezeul nostru și, pentru El, suntem gata să primim tot felul de chinuri și răni. Și dacă nu crezi cuvintelor noastre, încearcă cu fapta: dă-ne răni, pune asupra noastră chinurile pe care le știi și vei cunoaște dacă ne vom lepăda de Dumnezeul nostru!”.

Pe când sfinții grăiau multe de acestea, preamărind pe Unul Dumnezeu și defăimând pe împărat pentru a lui mulțime de zei, acesta s-a mâniat și a poruncit la patru oameni ca, pe fiecare dintre sfinți, întinzându-i pe pământ, să-i bată cu toiege ghimpoase. Iar sfinții, fiind astfel bătuți, binecuvântau pe Dumnezeu într-un glas, zicând: „Vezi, Doamne, nu ne lăsa și nu Te depărta de la noi, ca să cunoască toți că mâna Ta este asupra noastră; Tu, Doamne, ajută-ne nouă”.

Acestea cântând sfinții în timp ce erau torturați, au slăbit cei ce îi băteau, iar împăratul a pus alți ostași ca să-i bată. Și au fost bătuți multă vreme, încât ar fi trebuit să moară din bătaie, de n-ar fi ținut singur Dumnezeu viața lor spre arătarea atotputerniciei Sale cea dintr-înșii. Împăratul, văzând o răbdare ca aceea a lor, fiindcă nu strigau, nici slăbeau, se miră de aceasta. Deci s-a înspăimântat și îndată a căzut de pe scaunul cel împărătesc. Iar sfinții au strigat către dânsul, zicând: „Domnul nostru, Care ți-a dat ție viața, Acela te ridică pe tine iarăși, ca să vezi în noi puterea Lui”. Iar celor ce stăteau înainte, li s-a părut că împăratul a fost lovit de moarte și, alergând, l-au ridicat. El, abia suflând, s-a sculat și, venindu-și în fire, mai mult s-a mâniat, părându-i-se că sfinții i-au făcut lui farmece; căci paginii se deprinseseră a socoti vrăjitorii și farmece, minunile cele mari ale lui Dumnezeu, care se fac prin sfinții Săi, fiind ei plini de toată lucrarea diavolească.

Deci a poruncit împăratul cel fărădelege să spânzure pe Sfinții Mucenici și sub dânșii să aprindă foc, ca astfel să piară prin legături și prin foc.

Sfinții, multă vreme stând spânzurați, aveau în gurile lor această cântare: „Luminătorul și Făcătorul nostru, Cel ce ai fost vândut pentru noi și ai fost scuipat, ocărit și, ca un făcător de rele, ai fost spânzurat pe lemn, Stăpâne, Cel ce ții toate cu mâna, vino acum și caută spre pătimirea noastră și ne arată nouă mântuirea Ta. Privește spre durerile noastre și ne miluiește și arată tuturor că noi pe Tine, Unul Dumnezeu, Te avem, în cer”.

Apoi, îndată li s-a arătat lor Domnul ca un om, având fața luminoasă ca soarele. Iar prin arătarea Lui, s-au dezlegat legăturile și s-a stins focul, iar sfinții s-au făcut sănătoși. Apoi, umplându-se ei de negrăită bucurie la vederea Domnului, iarăși S-a făcut nevăzut. Iar sfinții au stat înaintea împăratului, ca și când n-ar fi fost supuși nici unui chin. Văzându-i pe dânșii sănătoși, împăratul s-a mirat și a zis către ei: „Cum s-a întâmplat aceasta?”. Iar ei au zis: „Oare nu vezi ce s-a făcut, că ne-a mântuit pe noi Hristos, Dumnezeul nostru, din tirania ta? Vezi puterea Lui și te rușinează!”.

Păgânul atunci a început a grăi hule asupra lui Hristos, iar sfinții au strigat: „Mute să fie buzele tale viclene, care hulesc pe adevăratul Dumnezeu”. Și îndată a amuțit împăratul, rămânând fără glas. Iar sfinții au zis către dânsul: „Acum spune, împărate, cărui Dumnezeu poruncești să ne închinăm?”. Iar el nu putea să le răspundă nici un cuvânt, fără numai cu ochii se tulbură. Dar sfinții au zis: „Ce ți s-a întâmplat, împărate, de nu vorbești cu noi? Oare așa ne vom duce de la judecata ta, neluând răspunsul cel de pe urmă?”. Iar împăratul a început a arăta cu ochii și cu mâinile celor ce stau înainte, ca să-i ia pe sfinți și să-i închidă în temniță. Și nimeni din cei ce stăteau înainte nu pricepea ce poruncește cu amenințarea sa.

Atunci împăratul, apucând porfira de pe sine, a trântit-o la pământ și, ca un nebun, a început înaintea tuturor a o călca cu picioarele. Iar mulțimile, văzând acestea, se minunau și le părea rău de împăratul lor, că și-a ieșit din minți astfel. Dar sfinții au zis către popor: „O! orbilor la minte, văzând nu vedeți și auzind nu auziți, că s-au învârtoșat inimile voastre”.

Acestea grăind sfinții, s-a arătat din cer o ceată de îngeri prea luminată, pe care mulți din popor au văzut-o și, neputând să o privească, au căzut de frică la pământ și au crezut în Hristos. Iar sfinții au început a cânta: Dumnezeu este puterea și scăparea noastră, ajutor întru necazurile care ne-au cuprins pe noi. Pentru aceasta nu ne vom teme când se va tulbura pământul. Și iarăși: „Scoală-Te, Doamne, ajută-ne și ne izbăvește, pentru numele Tău”.

Împăratul, neputând face ceva, fiind mut, de mânie a început a se bate peste obraz. Dar Sfântul Achindin, văzându-l așa tulburat, a lăcrimat și a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, grăiește!”. Și îndată i s-a dezlegat limba și a început a grăi. Dar nu binecuvânta pe Dumnezeu, ci mai tare Îl hulea, având inimă împietrită. Căci, deși a văzut asupra sa mâna cea tare a lui Dumnezeu, n-a vrut a cunoaște adevărul, ci pe toate acestea le socotea a fi vrăjitorii ale Sfinților Mucenici și s-a pornit cu și mai multă mânie asupra lor.

Deci, după ce i s-a dezlegat limba, în loc de mulțumire, cel dintâi cuvânt de răspuns i-a fost: „Pe Achindin, pe Pigasie și pe Anempodist, cu amară moarte îi voi pierde; iar pe voi, cei ce stați înainte, vă voi pedepsi, pentru că nu m-ați ascultat când vă porunceam cu amenințare să luați pe acești necurați creștini și să-i chinuiți pentru mine, căci cu vrăjitoriile lor îmi legaseră limba”. Atunci a poruncit împăratul să ardă un pat de fier și să pună pe el pe mucenici. Iar ei, fiind arși pe patul acela, se rugau lui Dumnezeu cu osârdie și cântau psalmul lui David, care se cuvenea în acea vreme: „Cercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit, precum se lămurește argintul. Pus-ai necazuri pe umărul nostru, ridicat-ai oameni pe capetele noastre, trecut-am prin foc. Deci, dă-ne nouă ca, cu suflet tare și cu inimă vitează să purtăm chinurile cele ce ne sunt puse înainte; dă și celor ce stau împrejur, ca să cunoască numele Tău Cel Sfânt, prin care ai arătat puterea Ta și minunile Tale”.

Acestea grăindu-le sfinții, s-a auzit un glas din cer, zicând: „De vreme ce cu fapta v-ați întărit credința voastră, cererile voastre se vor împlini”. Acel dumnezeiesc glas, învrednicindu-se a-l auzi mulți din cei ce stăteau împrejur, au strigat: „Unul este adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl cinstesc acești pătimitori, Unul este tare, Unul nebiruit, și afară de Dânsul nu este alt Dumnezeu. Fericiți sunteți voi, o!, pătimitorilor, că v-ați făcut mărturisitori ai venirii Lui pe pământ și, pentru dragostea Lui, sufletele voastre le dați spre moarte, căci vă mijlocește vouă viața veșnică. Rugați-vă bunătății Lui și pentru noi, ca să ne întindă nouă de sus ajutorul Său și să ne scoată din adâncul pierzării”.

Iar Sfinții Mucenici, ridicându-și ochii spre cer, se rugau pentru dânșii, zicând: „Dumnezeule, Cel ce viețuiești întru cele înalte, caută spre robii Tăi, cei ce cheamă numele Tău întru adevăr și trimite rouă de mângâiere moștenirii Tale celei noi, poporului acestuia, care acum a crezut în Tine, ca să le fie lor doctorie și tămăduire, roua care se va pogorî de la Tine și care spală necurăția păcatelor; ca să Te știe pe Tine toți, că ești Unul Dumnezeu și toate câte sunt, o, Împărate, să se supună stăpânirii Tale”.

Așa grăind sfinții, săvârșind rugăciunea, îndată s-au pornit fulgere și tunete înfricoșătoare și s-a pogorât o ploaie mare. Umplându-se de frică și de spaimă, necredincioșii au fugit, rămânând cu mucenicii numai cei care crezuseră în Hristos, către care sfinții au zis: „Nu vă temeți, că pentru voi sunt acestea; pentru ca, prin ploaia aceasta, să se săvârșească peste voi Taina Sfântului Botez”. Iar când toți, într-un glas, înălțau slavă lui Dumnezeu, a fost văzută mulțime de îngeri pogorându-se de sus, care îmbrăcau cu haine albe poporul cel nou luminat, arătând a fi curățite sufletele lor cu sfânta credință și cu apa cea pogorâta de sus peste dânșii. Și s-a stins focul prin ploaia aceea; iar patul s-a răcit și sfinții s-au sculat vii și sănătoși; numai trupurile lor erau negre ca niște lemne arse în foc.

Atunci împăratul, chemând iarăși pe sfinți, le-a zis: „Cu toate că ați stins focul cu vrăjitoriile voastre, nu veți scăpa din mâinile mele, până când, sau vă voi îndupleca pe voi la închinarea zeilor, sau cu groaznică moarte vă voi omorî”. Iar sfinții, ca și cu o gură au răspuns: „Omoară-ne precum voiești, dar de Unul Dumnezeu, Care locuiește în cer și Care ne-a gătit noua viața veșnică, nu ne vom lepăda!”.

Atunci împăratul, râzând, a zis: „Fiii mei și prieteni, de vreme ce voi cinstiți pe un Dumnezeu, nici eu nu vă silesc să cinstiți mai mulți dumnezei, ci numai unul, pe acesta pe care îl cinstesc eu și căruia mă închin. Căci și eu am un dumnezeu, pe care îl iubesc și-l cinstesc mai mult decât pe ceilalți, care este Dia (Jupiter) cel mare și care e mai întâi decât toți dumnezeii. Deci acestuia singur, închinați-vă împreună cu mine, iar ceilalți zei rămână la voia voastră, precum veți vrea, căci este destul a-l cinsti pe acesta”.

Fericitul Anempodist a zis către împăratul: „În ce chip poruncești să dăm cinstire dumnezeului tău?”. Împăratul, auzind aceasta, s-a bucurat, căci socotea că vor să se închine necuratului Dia, și le-a zis lor: „Mergeți, fiii mei, împreună cu mine, în templul marelui Dia și, precum mă veți vedea pe mine făcând, așa să faceți și voi și ne vom închina împreună dumnezeului meu”. Iar sfinții au zis: „Tu, împărate, precum ai învățat, așa te roagă, iar noi, precum demult am învățat, așa ne vom ruga”.

Împăratul, neînțelegând cele grăite de dânșii, se bucura, căci socotea că sfinții acum s-au plecat către a lui închinare de idoli și grăia către dânșii: „Pentru ce n-ați voit mai înainte să vă plecați la un cuget cu noi și să nu fi îndurat atâtea chinuri? Iar acum iertați-mă pe mine, care v-am chinuit pe voi și vă făgăduiesc că vă voi răsplăti acestea toate cu multă dragoste”.

Deci, a poruncit să gătească careta sa cea împărătească, pentru a merge la templul lui Dia. Intrând în caretă, a chemat la sine și pe Sfinții Mucenici, ca să stea împreună cu dânsul. Iar sfinții au răspuns: „Nu, împărate, noi vom merge pe jos ca să nu fie vreo bănuială”. Și așa au ajuns la templul cel idolesc. Acolo, împăratul luându-i pe ei de mâini, a intrat cu dânșii în templu și a început a striga: „Mare este zeul Dia și mare este puterea lui! Veniți, iubiții mei și mai înainte de mine vă rugați lui Dia, dumnezeului cel mare”. Iar sfinții au răspuns: „Precum poruncești, așa vom face”.

Făcându-și semnul crucii pe fruntea lor, sfinții au căzut în genunchi și, ridicându-și mâinile spre cer, au început a se ruga Unuia Dumnezeu în Treime, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și îndată s-a cutremurat locul și templul a început a se sfărâma, iar împăratul, temându-se, a fugit afară cu toți cei ce erau împreună cu dânsul. Apoi a căzut templul cu idolii și toate cele ce erau în el s-au sfărâmat ca praful. Iar sfinții, care au rămas neatinși în căderea templului aceluia, se bucurau de puterea lui Hristos și râdeau de neputința zeilor păgânești.

Dar împăratul s-a aprins cu iuțime asupra Sfinților și a zis către dânșii: „Astfel este închinarea și întoarcerea voastră către Dia? Așa vă este rugăciunea voastră, căci cu vrăjitoriile voastre ați stricat templul lui și pe zei i-ați sfărâmat?”. Iar sfinții au răspuns: „Precum de demult am învățat, așa ne-am și rugat lui Dumnezeu, Ziditorul a toată lumea, iar vrăjitorii nu știm; căci nu prin vrăjitorii, ci în numele lui Dumnezeu Cel Atotputernic, Cel chemat de noi în rugăciune, a căzut păgânescul templu, împreună cu necurații voștri zei”.

Atunci împăratul a poruncit să gătească trei căldări și să le umple cu plumb, cu pucioasă și cu smoală, să taie lemne din corăbiile vechi și cu acestea să facă foc mare sub căldări. Deci acestea făcându-se, iar căldările fiind foarte înfierbântate și clocotind, sfinții au fost legați cu lanțuri și sloboziți în căldări; mai întâi până la brâu, apoi până la piept și după aceea până la grumaji. Iar ei, fiind în acele chinuri, căutau spre cer și fiecare dintre dânșii cânta cântărea din psalmii lui David. Fericitul Pigasie grăia: „La Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta, vom vedea lumină”. Și marele Anempodist zicea: „Picioarele mele au stat spre îndreptare și legea Ta este făclie picioarelor mele și lumină cărărilor mele”. Iar fericitul Achindin grăia: „Cuprinsu-ne-au durerile morții, primejdiile iadului ne-au înconjurat pe noi și, de vreme ce am trecut prin foc, Însuți ne scoate, Doamne, pe noi întru odihnă”.

Astfel, rugându-se sfinții în căldări, au rămas nevătămați de fierberea plumbului, a pucioasei și a smoalei și lanțurile dezlegându-se singure de pe dânșii au căzut; iar sfinții au ieșit sănătoși în vederea tuturor. Atunci, mulți înspăimântându-se de acea înfricoșătoare minune, au cunoscut adevărul și, preamărind pe Hristos, au crezut într-Însul. Încă și unul din cei care-i chinuia pe dânșii, pe nume Aftonie, văzând acea minune, a crezut în Hristos și a strigat: „Mare este Dumnezeul creștinilor”. Iar către împărat a zis: „Neîndumnezeitule și urâtorule de oameni, împărate, până când nu vei lăsa în pace acest popor nevinovat? Că iată, noi ne-am ostenit mai mult, chinuindu-i pe dânșii, decât ei răbdând chinurile, iar tu ești de fier și împietrit și nu te umilești în inima ta”. Iar împăratul îndată a poruncit să-i taie capul.

Atunci Aftonie, auzind răspunsul împăratului cel hotărât, pentru tăierea capului său, și-a ridicat ochii spre cer și a zis: „Slavă Ție, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule, în Care cred creștinii. Iată și eu cred în Tine, mă închin Ție și mor pentru Tine. Deci, mântuiește-mă pe mine nevrednicul, după mare milă Ta”. Și, apropiindu-se călăul de dânsul, i-a pus funia de gât, ca să-l ducă în afara cetății, spre ucidere. Iar el, uitându-se spre Sfinții Mucenici, a zis: „Domnii mei și părinților! Nu pomeniți răul pe care vi l-am făcut, chinuindu-vă după porunca împăratului celui păgân, ci vă rugați lui Dumnezeu pentru mine, ca să-mi ierte păcatele cele multe, să mă unească cu ceata celor ce cred în El și să-mi facă parte cu voi în împărăția Lui”. Iar Sfinții Mucenici au zis: „Bucură-te, frate, că mergi la Hristos mai înainte de noi și fii cu bună nădejde, căci vei afla la El milă și-ți va răsplăti după credința ta!”.

Atunci Aftonie, închinându-se sfinților, a mers în afara cetății și, chemând Preasfânt numele lui Iisus Hristos, și-a plecat sub sabie grumazul și, fiind tăiat, s-a dus către Domnul, bucurându-se. Iar creștinii, luând trupul lui, l-au îngropat cu cinste, ca pe un mucenic al lui Hristos. Apoi pe Achindin, pe Pigasie și pe Anempodist, împăratul a poruncit să-i pună în saci de piele și să-i arunce în mare. Și aceasta făcându-se, s-a arătat Sfântul Aftonie, cu trei îngeri umblând pe mare și, scoțând pe Sfinții Mucenici din mare, i-a dezlegat din saci și i-a adus pe uscat, vii și sănătoși, ca și cum n-ar fi pătimit niciodată nimic.

Auzind împăratul că Sfinții Mucenici sunt vii, s-a mâniat asupra ostașilor cărora le poruncise să-i arunce în noianul mării, căci socotea că nu l-au ascultat și că i-au slobozit. Pentru aceea, întâi a tăiat mâinile ostașilor acelora, care erau patru la număr, poruncind să-i înece în mare. Iar ei, luându-și sfârșitul, chemau pe Domnul nostru Iisus Hristos, mărturisind numele Lui cel sfânt, crezând și rugându-se Lui; și așa au fost înecați în apa mării.

Apoi, Sfinții Mucenici Achindin, Pigasie și Anempodist iarăși au fost prinși, închiși în temniță și ferecați în obezi. Iar împăratul, tulburându-se, s-a dus în cămara sa și, culcându-se pe pat, a chemat pe boierii săi și a grăit către dânșii cu mânie, zicând că l-au lăsat pe el singur a se osteni cu judecățile ce le făcea asupra creștinilor și cu chinurile acestora și nu-l ajutau deloc nici cu cuvântul, nici cu lucrul. Iar ei au răspuns, zicând că nu este lucru folositor să te îndeletnicești cu judecăți ca acestea și să te sârguiești la chinuirea nevinovaților creștini.

Atunci împăratul a zis către dânșii: „Ce cugetați ieri și alaltăieri, când vă țineați gura cu mâinile?”. Iar unul din boieri, pe nume Elpidifor, râzând, a zis: „Batjocoream în mințile noastre nebunia ta și ne gândeam că și noi într-atâta am fost de nebuni, ascultându-te pe tine”. Iar împăratul a poruncit unei slugi ce stătea înainte să lovească pe Elpidifor peste față. Și, văzând aceasta toți boierii, le-a părut rău și au zis către împărat: „Să știi, împărate, că noi nu suntem ca tine”.

Văzând împăratul că toți boierii sunt la un gând cu Elpidifor, s-a temut și, nevrând a-i scârbi mai mult, a zis: „Iertați-mă, că de multă mâhnire mi s-a tulburat mintea”. Și, lăsând boierii pe împărat s-au dus, căci sosise noaptea. Iar împăratul mai mult se mânia și se gândea, ca și pe sfinți să-i piardă și boierilor să le răsplătească.

A doua zi a poruncit ca să arunce pe Sfinții Mucenici într-o groapă, care avea multe animale sălbatice; dar și acolo au petrecut nevătămați și mângâiați prin arătarea îngerului și au fost scoși întregi și de acolo. După aceea, fiind spânzurați și strujiți până la oase, iarăși au rămas nevătămați. Împăratul, neștiind ce să mai facă, i-a dat spre tăiere. Și, mergând sfinții în afara cetății, la locul de ucidere, veneau după dânșii mulți dintre cei ce crezuseră, plângând și zicând: „Robii adevăratului Dumnezeu, pentru ce ne lăsați pe noi fără de învățătură?”. Iar sfinții le-au răspuns: „Milostivul Dumnezeu va rândui pentru voi precum știe și precum voiește, numai să credeți în El fără îndoială și Acela vă va da vouă ceea ce va fi de folos”.

Una din slugile împărătești, alergând la împărat, l-a vestit cum că tot poporul s-a lipit de acei trei creștini și nu le dă voie să-i ucidă. Atunci împăratul a zis: „Scoateți trei sute de oșteni înarmați, să ucidă pe cei ce urmează acelor înșelători”. Iar slugile i-au spus că și unii boieri sunt în poporul acela și chiar și Elpidifor este acolo. Deci, îl întrebau dacă este cu putință ca să-i taie și pe aceia împreună cu ceilalți. Iar împăratul a poruncit să cheme pe Elpidifor înaintea sa.

Elpidifor, luând împreună cu sine pe alți trei boieri, a venit înaintea împăratului, iar împăratul și-a lăsat capul în piept și a rămas tăcut multă vreme; apoi, ridicându-și capul, a zis: „O, Elpidifore, ce ați socotit, părăsind zeii părintești, și împărtășindu-vă cu înșelătorii cei creștinești? Să știi că nu voi cruța pe tot cel ce crede Celui răstignit”. Iar Elpidifor a răspuns: „Fă ceea ce voiești, căci noi suntem gata a muri pentru Hristos Cel răstignit, că Acela este Unul Dumnezeu adevărat și drept și nu este altul afară de Dânsul; iar zeii tăi toți sunt diavoli, de la care noi ne întoarcem și ne lepădăm de jertfele lor cele necurate, iar de tine, slujitor diavolesc, nu ținem seama”.

Atunci împăratul i-a osândit la moarte și a dat asupra lor această hotărâre: „Elpidifor și toți cei ce sunt împreună cu dânsul, care au lăsat pe prea luminații noștri zei și care s-au lepădat de viața aceasta și moartea și-au ales, poruncesc să fie tăiați de sabie, ca să primească ceea ce singuri au căutat. Și oricare va voi să-i ia și să le îngrijească trupurile lor, acela fără de frică s-o facă”.

Deci, îndată luându-i ostașii, i-au dus după cetate la Sfinții Mucenici și la tot poporul ce crezuse în Hristos. Acolo, când s-a citit porunca împărătească, au ridicat toți glasurile, zicând: „Slavă Ție, Dumnezeule, că ne-ai arătat nouă calea cea bună, ca ieșind din această lume întunecată și înșelătoare, să venim la Tine, Dumnezeul nostru, să ne închinăm scaunului Tău și să Te vedem pe Tine, lumina cea neapropiată”. Apoi au început a se săruta unul cu altul. Iar ostașii, înconjurându-i, au început a-i tăia. Și au căzut de sabie, în acel ceas, până la șapte mii din cei ce au crezut în Hristos, împreună cu Sfântul Elpidifor.

Iar Achindin, Pigasie și Anempodist n-au fost tăiați ci, după porunca împăratului, iarăși au fost închiși în temniță. Apoi, a doua zi, împăratul a poruncit să se dea foc unui cuptor și să ardă într-însul pe Sfinții Mucenici. Și când a scos pe sfinți din temniță, împăratul a zis către dânșii: „Vedeți cuptorul acesta? Iată, pentru voi este pregătit!”. Iar fericitul Achindin a zis: „Mai mare cuptor ți s-a gătit ție în gheenă, ca în el să arzi în veci, împreună cu diavolii cei asemenea ție”. Atunci împăratul a zis cu mânie: „Au, doară, diavol sunt eu?”. Sfântul a răspuns: „Și faptele tale și numele tău te arată a fi diavol, că lucrezi cele diavolești și numele tău se tâlcuiește „împăratul diavolilor”. Deci bine te-a numit pe tine maica ta, Savorie, că ești părtaș al diavolilor”.

Împăratul a zis către cei ce stăteau înainte: „Poftiți pe maica mea să vină aici!”. Și maică să venind, împăratul s-a sculat de pe scaunul său și, dându-i ei cinstea ce i se cuvenea, a pus-o să stea aproape de el și a zis: „Spune-mi, maica mea, care îmi este numele?”. Iar maică să a răspuns: „Porți numele moșului tău, că moșul tău se numea Savorie și tu ai, de asemenea, numele Savorie”.

Iar împăratul, arătând cu degetul către sfinți, a zis: „Dar aceștia spun cuvinte nelegiuite, că numele meu este diavolesc”. La aceste cuvinte maică să a râs, căci ea crezuse în Hristos, dar se tăinuia înaintea fiului său cel rău. Și văzând împăratul pe maică să râzând, s-a înfuriat atât de tare, încât, năpustindu-se asupra ei, a început să o bată peste față. Iar ea, alergând, a căzut la picioarele Sfinților Mucenici și, plângând, zicea: „Mântuiți bătrânețile mele, robii lui Hristos, căci cunosc, nu numai cu numele, ci, și cu lucrul, că diavol și satană am născut eu pe acest ticălos”.

Văzând împăratul că și maicasaa crezut în Hristos, a osândit-o și pe dânsa să o arunce în cuptorul cel cu foc, împreună cu Sfinții Mucenici. Și chiar din ostașii cei ce stăteau înainte, douăzeci și opt la număr, au crezut și toți, împreună cu Achindin, Pigasie, Anempodist și cu fericită maică a împăratului, au fost aruncați în cuptor. Acolo în foc rugându-se ei, și-au dat sfintele lor suflete în mâna lui Dumnezeu. Și cei vrednici au văzut o ceată de sfinți îngeri împrejurul cuptorului, cântând și primind sufletele sfinților. Apoi, ieșind bună mireasmă mirositoare din trupurile mucenicilor și stingându-se cuptorul, împăratul s-a dus la palat și se risipiră toți.

Atunci venind unii din cei credincioși la cuptor, au găsit trupurile sfinților întregi și nevătămate de foc și, luându-le, le-au îngropat cu cinste, lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime slăvit în veci. Amin.